
Actualul turneu final al Cupei Mondiale la fotbal are loc în Africa, dar echipele de pe continent prezente la competiţie sunt, aproape toate, antrenate de străini: suedezul Sven Goran Eriksson, pe vremuri un „răsfăţat” al tabloidelor britanice, antrenează Cote d’Ivoire fără a vorbi nici franceza şi nici o altă limbă locală; Lars Lagerback, alt recrut venit din Suedia, antrenează Nigeria; francezul Paul Le Guen, fost star al balonului rotund, antrenează Camerunul; brazilianul Carlos Alberto Pereira este la comanda reprezentativei Africii de Sud.
De fapt, după cum observă „New York Times”, antrenorii străini sunt un pilon al fotbalului african încă de la lansarea Cupei Mondiale. În 1934, când Egiptul a fost prima ţară din Africa ce a ajuns în faza finală, ea era condusă de pe margine de scoţianul James McRae.
Au trecut 36 de ani până când o altă echipă de pe continentul negru s-a calificat la turneul final. A fost naţionala Marocului, ce a avut această onoare în 1970, când era antrenată tot de un european – iugoslavul Blagoje Vidinici.
Cupă Mondială 2010 ar trebui să pună în valoare potenţialul continentului şi mai ales calităţile jucătorilor de pe continent. Or, din această perspectivă, este puţin jenant să constatăm că, dintre cele şase echipe de pe continent venite în Africa de Sud, doar Algeria este antrenată de unul dintre cetăţenii săi, Rabah Saadane. Pe continent nu sunt puţini cei ce nu văd cu ochi buni acest lucru. „Este ca şi cum s-ar povesti că David Livingstone a descoperit Cascada Victoria. Nu, el a fost primul european ce a văzut-o! Dar erau destui oameni luminaţi locali care ştiau unde se află această minune a lumii. Într-o asemenea manieră apreciem contribuţia antrenorilor străini”, declară la BBC Simaata Simaata, secretar general al Asociaţiei Antrenorilor de Fotbal din Zambia.
În 1975, Tanzania, care dorea să se bazeze pe forţe proprii, a interzis angajarea de antrenori străini. Dar decizia n-a durat mult timp, întrucât danezul Jan Poulsen îi va succeda luna viitoare brazilianului Marcio Maximo la cârma acestei naţionale.
Amintitul Lars Lagerback a fost angajat în februarie pentru a antrena Nigeria, la destulă vreme după ce Super Vulturii se calificaseră la faza finală a Cupei Mondiale (atunci, antrenor a fost Shaibu Amodu, nigerian). În ce-l priveşte, Lagerback, ca antrenor al Suediei, nu reuşise să-şi califice propria naţională la turneul final de acum.
La rândul lui, Eriksson a venit puţin mai târziu. Anul trecut, după o trecere deloc convingătoare pe la cârma naţionalei Mexicului, el a semnat cu Cote d’Ivoire la sfârşitul lui martie. S-a obişnuit să lucreze în străinătate. Şi-a făcut un nume pregătind echipe de club din Portugalia şi Italia, în particular Lazio. Apoi a devenit primul străin ce s-a ocupat de destinele naţionalei Angliei. Dar, ca şi concetăţenul său Lagerback, nu antrenase niciodată o echipă africană. În cazul lui Le Guen, totul s-a decis anul trecut în cadrul unei întâlniri la Yaounde, capitala Camerunului, între preşedintele acestei ţări, Paul Biya, şi pemierul francez Francois Fillon.
Totuşi, cum se explică fascinaţia durabilă ce-o exercită strategii străini ai balonului rotund? Recrutarea antrenorilor străini nu e o tendinţă exclusiv africană. Orientul Mijlociu face la fel. Pe urmă, la acest Mondial, Anglia îl are pe banca tehnică pe italianul Fabio Cappelo, Elveţia – pe germanul Ottmar Hitzfield, Chile – pe argentinianul Marcelo Bielsa.
Dar, în Africa, trecutul colonial trezeşte sentimente mai speciale faţă de străini, îndeosebi când e vorba de europeni. Pe urmă, în zece ani s-au consemnat fix zece schimbări de antrenori la naţionala Camerunului, iar Africa de Sud a avut 20 (!?) de antrenori după ce, în 1992, s-a reintegrat în mişcarea sportivă internaţională. „În Africa nu e timp pentru răbdare, se pierd două meciuri şi e sfârşitul lumii”, afirmă Stephen Keshi, un nigerian ce a sris despre naţionalele statelor Togo şi Mali în cunoscutul ziar francez de sport „L Èquipe”. „Atunci, oamenii îşi spun că trebuie să găsească un alb cu puteri magice, care, în două săptămâni, să-i facă să câştige Cupa Mondială”, încheie el.
La rândul lor, din ce în ce mai mulţi jucători africani merg să joace în cluburi europene şi nu li se pare ciudat să aibă un străin la conducerea naţionalelor proprii. Şi, cum ei au făcut eforturi mari pentru a părăsi continentul, au mai mult respect pentru expertiza unui antrenor străin. Totuşi, ceva mult mai subtil se întâmplă, aşa cum susţine Phillippe Troussier, poreclit „vrăjitorul alb”, într-o carte despre fotbalul african – „Feet of the Chameleon” („Picioarele cameleonului”).
„Nu e o problemă de culoare, ci una politică. Iar acest lucru nu este diferit de Real Madrid, de pildă, unde lucrurile ar putea fi mai dificile pentru un antrenor spaniol decât pentru unul străin. Este o problemă etnică şi una de autoritate, întrucât antrenorul local poate fi influenţat de atmosfera din jurul echipei, poate simţi sentimentele oamenilor, ştie tot, în timp ce un antrenor străin nu vine cu nimic în afară de intenţia sa de a-şi face treaba. El nu ştie dacă jucătorul X vine din nord, sud, est ori vest. Deci, antrenorul străin poate fi prezentat ca un neutru, un ins care nu are un trib ori o regiune favorită.”
Portughezul Otto Gloria a antrenat Nigeria în anii ’80, Jose Faria a dus Marocul la Cupa Mondială din 1986, devenind prima ţară africană ce a atins faza a doua a competiţiei. Găzduind turneul final, Africa de Sud l-a angajat pe Carlos Pereira, cel care a câştigat trofeul, în 1994, cu Brazilia, dar l-a ratat în 2006. A sosit, deci, timpul ca Africa, acest continent pe care sunt atât de mulţi jucători mari, să dea şi antrenori mari care să confirme. Din păcate, acest lucru nu se poate întâmpla la Mondialul găzduit chiar de acest continent.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.