Alo? Academia?… Ah, sună ocupat…

Ştire: pe data de 10 ianuarie s-au împlinit 107 ani de la naşterea marelui Grigore Moisil. Curând, adică pe 23 mai, se vor împlini 40 de ani de la plecarea sa la cele veşnice.

Aşa, şi? Şi atât. Încet-încet, imaginii sale fenomenale i se vor asocia doar zicerile sale de duh, de om de mare spirit şi de o infinită inteligenţă, multe intrate deja în folclorul de zi cu zi. Se va aşterne un val al uitării şi nepăsării peste o operă remarcabilă a unuia dintre marile genii matematice ale României şi, în mod indiscutabil, unul dintre pilonii de bază ai informaticii. A scris numeroase lucrări de referinţă, teoreme îi poartă numele, a inventat – între altele – circuitele electronice tristabile -, de numele său se leagă catedre ale unor univesităţi prestigioase, pe scurt, a fost una dintre marile personalităţi intelectuale ale României şi ale lumii. Tatăl, membru al Academiei Române, sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei Zoe Petre, iar fratele său, George Moisil, a fost profesor de fizică la Politehnica Bucureşti. Mă număr printre marii norocoşi să îl fi avut profesor (am făcut cu el cursul de Fizică Cuantică, două semestre, pe care îl ţinea în cadrul Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, şi unde era „bătaie” să prinzi un loc în amfiteatru), iar amintirile acelor cursuri sunt şi astăzi o mare comoară pentru mine. Spumos, modest, uman (într-o facultate cu mulţi profesori care ţineau morţiş să ne demonstreze că sunt mult mai deştepţi decât noi), ne-a „plimbat” cu graţie intelectuală, pe care numai gena de viţă veche ţi-o dă, prin algebra bra-ket, prin mecanica cuantică şi prin ceva ce avea în mod cert să revoluţioneze întreaga lume ştiinţifică.

Grigore Moisil a avut parte de recunoaştere internaţională, iar în ţara noastră numele său a fost onorat în 1996 (la iniţiativa ATIC şi a prof. Baltac) cu Marele Premiu „Pioneer Award” al societăţii IEEE pentru contribuţia sa la dezvoltarea lumii digitale care avea să vină. Premiul (evident post-mortem) l-a primit în cadrul unei ceremonii soţia sa, Viorica Moisil (născută Constante). Am făcut, ca să zic aşa, parte din cei care s-au ocupat de organizarea acestui mare eveniment. Pentru cei care poate nu ştiu, acest premiu este un fel de Nobel al informaticii, se acordă o singură dată unei personalităţi, şi de-a lungul anilor, laureaţi au fost nume grele ale domeniului. Pentru cei interesaţi, puteţi căuta pe Google. Dar şi atunci, ca şi acum (mai ales acum), nici o televiziune NU a fost interesată de această ştire. Nici măcar postul public de televiziune. Iar motivele sunt aceleaşi ca şi acum: ratingul, audienţa, senzaţionalul, şocul, breaking news… (Eram întrebată: când a murit? Păi… în 1973! În ’73!? Păi a fost demult… Da, dar nu contează. Acum s-a putut da acest premiu… este foarte onorant pentru el şi pentru România… Bun, mi se spunea, şi care este de fapt ştirea? A murit de moarte bună? Soţia sa, ce-i cu ea? Avem ceva aici? Nu, din păcate, nu. Nu îl omorâse nimeni, soţia sa este o femeie remarcabilă – a scris 2 cărţi minunate despre Marele Om şi despre familia sa, totul este cum nu se poate mai bine. A, deci, nu avem ştire. Nu, nu aveţi ştire.)

Eu, de aici, dintr-un colţ de site îmi fac datoria. În multe domenii suntem ceea ce suntem datorită unor oameni remarcabili ca Grigore Moisil. Nu voi spune acum clişeul cu „cine nu cunoaşte…” pentru că îl ştim cu toţii. Dar nu ne ajută la nimic.

Aştept cu nerăbdare să văd dacă se va întâmpla ceva în jurul datei de 23 mai, pentru că atunci comemorăm plecarea sa la cele veşnice. Şi, cum am devenit o naţie de necrofagi (s-a văzut recent), s-ar putea ca moartea sa să ne impresioneze mai mult decât momentul salutar al venirii sale pe lume. Aştept deci.

Închei aici cu o întrebare legitimă şi netendenţioasă: de ce Colegiul Naţional de Informatică din Bucureşti se numeşte Tudor Vianu (Doamne fereşte să îi minimizez contribuţia marelui critic la literatura română şi opera sa monumentală!), iar un liceu teoretic de pe Bulevardul Timişoara îi poartă numele?! (bine şi atât, dar trebuie să recunoaşteţi, este un mare paradox).

În rest, Marele Om avea dreptate într-una dintre zicerile lui: cu toţii petrecem tot mai multe ore-fund şi tot mai puţine ore-cap. Cât despre orele-inimă (sau suflet, cum vreţi să le ziceţi), ele s-au scos de mult de programă.