„Unirea Principatelor a fost visul de aur al juneţelor mele, ocupaţia cea mai serioasă a anilor mei de victorie şi va fi ultimul suspin al meu cu care mă voi despărţi de voi”, mărturisea scriitorul, filologul, omul politic şi primul preşedinte al Academiei Române, Ion Heliade Rădulescu.
24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2011. Au trecut 152 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi, la fiecare aniversare, evenimentul a fost slăvit, i s-au dedicat cercetări istorice, discursuri, texte literare. Sărbătoare naţională, primul act al devenirii României ca stat, el a înflăcărat minţile şi sufletele celor mai mulţi intelectuali, artişti şi oameni simpli de la începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Pictori, sculptori, desenatori, scriitori, entuziaşti meşteri anonimi au lăsat mărturiile lor, ce ajută la reconstituirea atmosferei epocii. S-au creat portrete ale artizanilor Unirii, s-au conceput compoziţii inspirate din realitate sau alegorice, unele înainte de Unire, altele celebrând faptul împlinit.
Printre cei mai cunoscuţi artişti se numără Theodor Aman şi Carol Popp de Szathmary. Cel care a pus bazele primelor academii de arte frumoase din România, Aman, autor al unui număr important de compoziţii cu subiect istoric, nu putea rata un eveniment la care era martor. De la alegoria „Unirea Principatelor”, cu cele două tinere în costume populare, la „Proclamarea Unirii” sau la mult mai cunoscuta „Hora Unirii la Craiova”, artistul face prin pictura sa operă de promotor al înfăptuirii, prima lucrare menţionată este datată 1857, dar şi de academist „reporter” al unei vremi. Al doilea, prolific desenator şi gravor, va semna o serie de litografii, cum ar fi „Solemnitatea Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească”, va picta „Portretul lui Alexandru Ioan Cuza”, în stilul portretelor de aparat ale vremii, şi va lăsa o imagine a „Doamnei Elena Cuza”, într-o somptuoasă ţinută de gală. Li se alătură artişti ca Gheorghe Tattarescu şi D. Stoica, acesta din urmă imortalizându-l şi pe eroul popular al Unirii, Moş Ioan Roată, în compoziţia care prezintă întâlnirea lui cu Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Asaki. Un portret al lui Cuza, litografiat de Papazoglu, gravor fără mari merite artistice, dar ale cărui compoziţii au de multe ori interes istoric, a fost editat de Lemercier din Paris.
Theodor Aman, Unirea Principatelor
Intelectualii unionişti sunt, la rândul, portretizaţi, iar prestaţia unora dintre ei, cum ar fi Mihail Kogălniceanu, este consemnată în scrierile vremii.
„Când Kogălniceanu îşi isprăvi discursul, toată lumea plângea în tribune, căci bucuria mare ca şi durerea mare tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş şi de bubuitul a 101 lovituri de tun. Eu unul mărturisesc că niciodată n-am avut o mai puternică strângere de inimă ca în faţa acestui mare act care era prima piatră aşezată la temelia statului român. În acel moment am simţit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălţat; am văzut dintre negurile trecutului răsărind un soare nou care avea să ne încălzească şi să ne lumineze calea spre un viitor şi mai frumos. Şi într-adevăr, după 19 zile se împlini în Bucureşti un act şi mai măreţ, alegerea lui Cuza-Vodă de domn Ţării Româneşti. Astfel că dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiunii române, Unirea ţărilor surori, era acum îndeplinită”, nota Nicolae Gane în „Amintiri din timpurile Unirii”.
Şi Kogălniceanu, ca şi domnitorul Unirii vor fi portretizaţi de sculptorul Karl Storck, autor al unei întregi galerii de portrete, în stil neoclassic, ale principalelor personalităţi ale epocii.
Carol Popp de Szathmary, Alexandru Ioan Cuza
În momentul de efervescenţă intelectuală de la jumătatea secolului al XIX-lea din Moldova şi din Ţara Românească, aproape fiecare intelectual era şi scriitor. Literatura a consemnat Unirea Principatelor prin imnuri, ode, într-un ton înălţător, poate exagerat pentru zilele noastre, dar elocvent pentru atmosfera momentului. Începând cu Vasile Alecsandri, a cărui „Hora Unirii” a fost scrisă în 1856 şi, pusă pe muzica lui Flechtenmacher, a devenit imnul Unirii, Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Costache Negri, Negruzzi, Bolliac, Bolintineanu, Baronzi, Dimitrie Rallet, Alexandru Donici, C.D. Aricescu (şi lista nu este completă) au lăsat pagini relevante sau versuri exuberante. Grigore Alexandrescu scrie „Măriei sale Domnului Alexandru Ioan I”, George Baronzi îl compară pe Cuza cu Făt-Frumos, Dimitrie Bolintineanu glorifică şi el evenimentul, Ion Creangă îl povesteşte pe Moş Ioan Roată, Caragiale, în „Peste cincizeci de ani”, rememorează vizita domnitorului la Ploieşti…
Marile evenimente istorice ale unei naţii sunt marcate, de obicei, prin medalii şi decoraţii. Alexandru Ioan Cuza n-a putut s-o facă. Instituirea unor ordine şi medalii ar fi echivalat cu o declaraţie de independenţă ce n-ar fi mulţumit pe nimeni în Europa acelui timp, ca să nu mai vorbim de reacţia Imperiului Otoman. Domnitorul a creat totuşi Medalia „Pro Virtute Militari”, în 1860, şi Ordinul „Devotament şi Curaj”, în 1864. Prima ar fi trebuit decernată militarilor distinşi în lupta de la Dealul Spirii, cea de a doua ar fi onorat pe cei care şi-ar fi riscat viaţa, salvând oameni şi bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Ele n-au fost însă instituite oficial şi nici decernate. „Pro Virtute Militari” avea să fie înmânată pentru prima dată de Locotenenţa Domnească, ce a condus ţara între abdicarea lui Cuza şi domnia lui Carol I. Regele va relua, în 1872, ideea lui Cuza, instituind „Virtutea Militară”, iar forma primului Ordin românesc, „Steaua României”, de la 10 Mai 1877, va fi inspirată din „Ordinul Unirii”, bătut de Alexandru Ioan Cuza la Paris.
Carol Popp de Szathmary, Doamna Elena Cuza
De-a lungul anilor, Unirea Principatelor a fost sărbătorită cu mai mult sau mai puţin fast, prezentată cu sobrietate sau transformată în pretext ideologic. Poate că scurgerea unui veac şi jumătate de când Unirea este un fapt a mai tocit entuziasmele. Festivismul celebrărilor a generat poate, în timp, o rezervă. Dar, aşa cum explica istoricul Lucian Boia, fiecare popor are miturile sale fondatoare pe care le ocroteşte cu grijă. Iar Unirea Principatelor este unul dintre ele. Şi dacă serbările populare cu muzică folclorică sau pop nu ne mai tulbură, una dintre manifestările din acest an ne reţine atenţia. La Palatul „Alexandru Ioan Cuza” din Ruginoasa, consolidat şi restaurat, va avea loc, în seara zile de 24 ianuaire, „Balul Unirii”. Actori ieşeni, muzicieni şi o licitaţie de artă vor încerca să recreeze atmosfera unei epoci în care fastul şi grija pentru viitor se împleteau firesc.
