Adâncirea inegalității

Sursele de nemulțumire cu ceea ce se petrece în zilele noastre nu scad în ultimii ani. Sărăcia, pandemiile, unele provocate din laboratoare, crimele, războiul, înarmarea în Europa, spre a prelungi în funcții decidenți fără realizări, voința malefică de parvenire, reaua credință și minciuna organizată sunt printre ele.

Cu siguranță, o sursă este inegalitatea dintre oameni, ce se adâncește inclusiv în societăți care proclamă nu doar egalitatea în fața legii, ci și egalitatea șanselor.

Pe lângă inegalități se trece adesea cu nepăsare, chiar și în democrații. O fac nu doar decidenții, mulți vizibil șterși și fără viziune și răspundere, ci și intelectuali legitimați de prestații.

Cu ani în urmă, într-o conferință la Cluj-Napoca, Bronislav Gyeremek argumenta că „intelectual este cel care se dedică celorlalți oameni”. Cât se regăsește în viața din zilele noastre această caracterizare?

Rolul intelectualității

În Romania de azi, un fapt este izbitor printre multe altele: o țară sărăcită de decizii diletante s-a umplut în instituții reprezentative cu „intelectuali” gomoși, dar cu performanțe joase, care-și degustă căpătuiala într-o societate prădată de nepricepere și hoție. Prin ceea ce au făcut sau nu au făcut, mulți au coparticipat la destrămarea de industrii, la scăderea performanțelor și aruncarea țării spre junk, în traiul pe datorii, în emigrare. Alții, de format și mai debil, în pofida titlurilor, trăiesc din împiedicarea schimbărilor. Toate acestea, ca la nimeni.

În alte societăți, conștiințele sunt treze, iar intelectualii nu-și duc viața cheltuind recompense pentru simpla căpătuială, într-un sistem fără analog în Europa. Ei explorează și discută starea comunității, mai ales când aceasta are asemenea indicatori. Democrații responsabili pun în discuție societatea lovită de inegalitate.

Sub acest aspect, dar și acela, primordial, al preocupărilor de contemporanist, m-a interesat opera intelectualilor sensibili la stările de lucruri. Reținusem în anii formării ceea ce spunea Hegel – „realitatea trăită trebuie să fie cunoscută înainte de orice”. Am adăugat ceea ce spunea Habermas – „să citești complet un autor sau într-o temă, ca să te poți pronunța”. M-am raportat în acest fel la opera multor filosofi, sociologi, teologi, firește, dar și economiști – în lectura mea Atkinson, Streeck, Bootle, Piketty fiind ceea ce are mai reprezentativ Europa actuală în materie.

Interesul meu pentru Michael Sandel s-a concentrat pe demersul său pentru a complementa individualismul și competiționalismul cu respectul demnității oamenilor și asumarea comunității. Interesul pentru Thomas Piketty s-a concentrat asupra redării evoluției capitalului și nevoii de schimbare în actuala Uniune Europeană.

Din dialogul celor doi a rezultat recent cartea Equality. What it means and why it matters (Polity Press, 2025). Tema acesteia, a  inegalităților de azi dintre oamenii, care atinge destine, o impune de la început atenției. O comentez pe scurt din versiunea germană (Thomas Piketty, Michael J. Sandel, Die Kämpfe der Zukunft. Gleichheit und Gerechtigkeit im 21. Jahrhundert, Ch. H. Beck, München, 2025), care mi-a căzut mai repede în mână.

Noua situație a inegalității

Situația inegalității este redată în carte cu date statistice, de la care se și pleacă. Iată câteva, grăitoare.

În Europa, cei mai bogați 10% dețin 1/3 din venituri și 1/2 din proprietățile de pe continent. În SUA, inegalitățile sunt și mai mari. În SUA, în anii cincizei, 90% dintre tineri erau la high schools, în Germania, Franța, Japonia, aproximativ  20-30%. În SUA, se pompează în sistemul de sănătate 18% din PIB, dar rezultatele sunt mai mici decât în Europa, unde cifra este mai mică. Universități precum Harvard sau Stanford au cu mult mai mulți studenți din familii situate sus pe scala veniturilor decât ponderea acestor familii în populație, încât meritocrația care se dispută la acest nivel este falsă, venind după o implacabilă segregare socială. Cele două universități selectează fiecare din aproximativ 30.000 de candidați la admitere pe an în jur de 2000 de studenți, după ce le oferă puncte în plus la admitere celor care vin din familii de alumni ai acelor universități. Elita decizională a multor societăți se recrutează de fapt dintre absolvenții universităților de elită, care duc mai departe în viitor tipul de carieră bazat pe segregare socială de care au beneficiat. Se ajunge la situația în care o mare parte a populației unor țări să nu fie reprezentată în democrații. În SUA, 38% din populație, în Europa și mai puțin au trecut prin învățământul superior, restul oamenilor fiind practic în afara cercului din care se recrutează elita politică. Astăzi, țările europene formează din impozite aproximativ 50% din veniturile naționale – acum un secol o asemenea formare din impozite fiind socotită „comunism”, operarea până la Primul Război Mondial fiind de 10%. Dacă ne întrebăm câți dintre cetățeni aleg guvernările de azi, este clar că, azi, în fapt, stabilesc decidenții aproximativ un sfert dintre cei bogați (p. 151) din societățile respective.

Datele statistice spun că „era neoliberală”, începută în anii optzeci, a adus cu sine o „inegalitate crescândă” a cetățenilor în democrații. Chiar dacă, în alte domenii în această eră – relația dintre oameni de culori diferite, dintre sexe, dintre Nord și Sud – inegalitatea s-a redus.

Cercetarea istorică face să se poată vorbi, totodată, de o forță ce duce înainte, spre mai multă egalitate, care străbate, de altfel, evoluția modernă (p. 11). Ea s-a datorat „luptelor politice și mobilizărilor sociale”.  La fel va fi și în viitor.

Veniturile înseamnă relații între oameni

Nu este vorba în cartea Die Kämpfe der Zukunft doar de a descrie inegalitatea de azi. Cei doi autori caută de fapt soluții de avansare spre egalitate. Economistul francez acuzase anterior adâncirea decalajelor sociale în societățile orientate de competiția pentru profit, iar filosoful american criticase falsificarea meritocrației în accesul la studii universitare din moment ce acesta este condiționat de finanțare din partea familiei. Thomas Piketty contează explicit în căutările lui pe „nevoia de participare democratică și autoadministrare” a oamenilor, care antrenează o „tendință pe termen lung spre egalitate” în viața socială.

În fața oricărei analize a egalității rămâne celebrul Discours  sur l’origine et les fondements de l’inegalite parmi les hommes (1754), al lui Rousseau, care a plasat originea inegalității, cum se știe, în emergența posesiei și a considerării comparative de sine – așadar, în proprietate și conștiința diferenței talentelor. Opinia lui Thomas Piketty este aceea că „problema este mai puțin prima delimitare, prima bucată de proprietate privată, cât mai curând dilatarea fără granițe a proprietății. La Rousseau este foarte clar, iar aceasta este și concepția pe care eu încerc să o desfășor. Problema nu sunt oamenii care posedă o casă sau propria mașină, problema este concentrarea de proprietate de neînțeles în mâinile a tot tot mai puțini, care conduce la o concentrare a puterii” (p. 157). O asemenea concentrare modifică amplu relațiile dintre oameni ca simpli oameni.

În mod salutar, abordarea inegalității în cartea lui Thomas Piketty și Michael Sandel se face pe trei planuri: economic sau accesul la bunurile de bază – „sănătate, educație, hrănire, circulație”; egalitatea politică sau „dreptul de vot, putere, participare”; demnitatea persoanei sau „status, respect, recunoaștere, onoare, recunoașterea valorii omului” (p. 13, p. 153). Desigur, se pune inevitabil, întrebarea: sunt cuplate aceste planuri sau nu? Se pot decupla participarea politică și demnitatea personală de venituri?

Răspunsul general al dialogului dintre Thomas Piketty și Michael Sandel este că cele trei planuri ale inegalității – economic, politic și al demnității – sunt cuplate. Decuplarea la scara societății a vreunei valori de resursele financiare nu este realistă. Altfel spus, inegalitatea de venituri și de avere afectează participarea politică și egalul respect al oamenilor în societate și este acum întrebare deschisă pentru cei care iau în serios egalitatea prevăzută de constituții.

Autorii împărtășesc premisa generală că „nu există conținuturi factuale pur economice” (p. 150) – orice indiciu economic presupunând relații în societate. Pe cale de consecință, argumentează Thomas Piketty, „un fapt monetar nu este doar monetar” (p. 13) – salarul, venitul și orice operare cu bani au implicații în relațiile dintre oameni. În fond, în relațiile monetare de orice fel se joacă „timpul” vieții oamenilor, iar un om ajunge „să dispună”, direct sau indirect, de alt om. Cu inegalitatea de venituri se instaurează relația asimetrică dintre timpul unora și timpul altora și dintre persoane. „Ceea ce este amenințat de către masivele inegalități monetare sunt, de aceea, fundamentele idealurilor noastre de democrație și autoadministrare, care se referă nu doar la organizarea formală a luptelor politice pentru alegere și accesul formal la informație, ci și mai curând la relațiile sociale informale înăuntrul comunităților locale în care oamenii interacționează și comunică unul cu altul” (p. 14). Sub datele monetare este cazul să citim felul cum interacționează și trăiesc oamenii.

Reducerea inegalității

Ce-i de făcut în situația de astăzi a adâncirii inegalităților? Răspunsul lui Thomas Piketty este că studiul istoriei economiei oferă argumentul că se pot stăpâni inegalitățile din societățile moderne printr-o „străduință comună”. Ne încurajează să ne străduim împrejurarea că în cursul istoriei moderne s-a micșorat diferența dintre 15% cei mai remunerați și 50% sau chiar 10% cei mai puțin remunerați din societate.

Tot epoca modernă oferă probe că accesul la educație a fost premisa „enormei creșteri de bunăstare” (p. 15) și a reducerii inegalității. De aceea, și astăzi este valabil idealul unui „sistem de învățământ superior echitabil (fair)” – doar că acesta trebuie și realizat în fapt. Căci tocmai din învățământul superior pleacă astăzi inegalități dramatice.

Mai trebuie adăugat că sistemul relațiilor internationale are un mare rol în inegalizare. În fond, datorăm nivelul nostru de viață actualei diviziuni a muncii, care a făcut ca Sudul să plătească. Exploatarea brutală a resurselor naturale și umane este realitate (p. 16), iar a o contracara este o sarcină ce revine celor care trăim astăzi.

Thomas Piketty își specifică poziția în dezbaterea internațională actuală prin propunerea de „decomodificare (Dekommodifizierung)” sau „demarketizare” (Entmarktung) ca politică, prin care are în vedere trecerea unor sectoare ale vieții sociale într-o altă gestiune decât cea care urmează profitul. De altfel, prin „decomodificare” (spre deosebire de „decomoditizare”) economiștii actuali au în vedere procesul prin care valoarea de schimb a unor obiecte și servicii este înlocuită cu o valoare ce transcende comercializarea. Pot fi decomodificate, argumentează Thomas Piketty, educația, sănătatea și cultura, în care se mișcă mai mult de 25% dintre resursele financiare ale unei societăți (p. 26). Dacă aceste sectoare trec pe altă bază, atunci se vor putea reduce diferențele monetare dintre oameni.

Cât de importantă este decomodificarea o arată multe exemple. Spre ilustrare, în educație, remunerarea profesorilor după notele elevilor sau studenților este pozitivă la început, dar, cu timpul, se dovedește că distruge pregătirea tinerilor (p. 36). Năzuința la profit nu duce neapărat la performanțe – acestea presupun și altceva. Thomas Piketty arată că istoricește, atât cât s-a realizat, decomodificarea a jucat un rol important în dezvoltarea sectoarelor menționate, chiar dacă rezultatele ei depind de motivațiile ce se creează.

Critica teoriei economice

Michael Sandel spune că economiștii din mainstreamul de astăzi ar trebui să ia mai puțin ca de la sine înțelese felurile de evaluare și preferințele consumatorilor în viața economică actuală (p. 41) și să privească lucrurile în cadrul societății ca întreg. Ar fi nevoie în democrații de „o dezbatere politică” asupra situațiilor (p. 42). Mai ales că domeniile educație, sănătate, cultură depind în rezultatele lor de evaluări, iar valorile lor rămân specifice. La propriu, logica profitului este restrictivă pentru performanța lor. La rândul său, Thomas Piketty spune că economistul ar trebui să învețe din istorie și că se el însuși se consideră un „istoric social și economic” (p. 42), care admite că „evaluarea este proces politic” (p. 42). Educația, sănătatea, cultura ar trebuie să-și stabilească valorile în funcție de întregul vieții (p. 43), iar „decomodificarea” ia în seamă tocmai acest fapt.

Întregul sistemul de educație, argumentează cei doi autori, este de privit din perspectiva reducerii inegalității, care sporește deocamdată. De pildă, social-democrația de azi stagnează la nivelul anilor 80 – deși între timp a crescut înscrierea la universități de la 30%, la 50-60% dintr-o cohortă (pp. 46-47), mijloacele financiare rămânând, însă, insuficiente. Ea luptă prea puțin pentru participare la decizii cu optici proprii în întreprinderi, încât nu se democratizează decizia și nu ia în seamă faptul că bunăstarea Nordului nu mai merge fără cea a Sudului. Pe de altă parte, în loc să-l critice pe Donald Trump, curentele ce se revendică din democrație ar face mai bine să-și vadă „propriile deficite” (p. 52) în ceea ce privește organizarea producției și asigurarea locurilor de muncă, pe care actualul președinte american le prețuiește. Nu este „populism”, cum spune o propagandă eronată, să te ocupi de acestea. Pe un plan mai larg, numai luând în seamă organizarea producției și situația locurilor de muncă se va putea face față competiției geopolitice cu China (p. 48), care operează diferit.

Meritocrația falsificată

Michael Sandel este de acord că s-a adâncit prăpastia între oameni sub aspectul venitului și averii (p. 71) și că a crescut efectivul celor care cred că veniturile și averea li se datorează doar lor, nu și societății. Meritocrația de care se vorbește pe acest teren are o „latură umbroasă” –  „ea ignoră binele comun” (p. 73) și devine falsă meritocrație.

Problema este în mod exact a universităților, din care se recrutează azi elita decizională din societate. A avut dreptate senatorul Edward Kennedy cu propunerea de a înainta spre o rezolvare ce face admiterea accesibilă tinerilor din familii mai puțin bogate. Altfel, rămân, în continuare, prea puțini reprezentanți ai muncitorilor în parlamentele democrațiilor (p. 85), după ce universitățile îi favorizează la admitere pe tinerii din familii bogate. Michael Sandel vrea „schimbarea structurii de clasă a universităților de elită” (p. 88) și începerea astfel a unei asanări a reprezentării în parlamente a diferitelor categorii sociale.

După ce Michael Sandel vede în înțelegerea oficializată a meritocrației o falsificare, Thomas Piketty formulează și mai grav: tinerii înstăriți au bani să urmeze studii performante, numai că aceștia nu sunt banii lor, ci banii muncii a milioane de oameni. Și el este de părere că „sistemul universitar a devenit o gigantică instalație de sortare sau de ranking pentru oamenii tineri” (p. 93) și că acest sistem ar trebui făcut accesibil tinerilor valoroși, indiferent de averea părinților.

Mă bucur să constat că am spus-o, la rândul meu, pe cazul României și am lărgit, deja în 1997-98, prin decizii ministeriale, autonomia universităților (trecând în competența lor admiterea) spre a mări accesul tinerilor la studii superioare, mai ales că România era în anii nouăzeci pe ultimul loc în Europa la acest indicator (Vezi toate deciziile în A. Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006). Că unii s-au grăbit să echivaleze lărgirea accesului cu reducerea exigențelor, ține de înțelegerea lor, nu era în nici un caz decizia mea.

Ambii autori consideră că ar trebui divorțat de „mitul meritocratic”, căci întreține o mobilitate verticală în urma unei segregări sociale (p. 101). După cum ar fi cazul unui divorț de „credențialism” – concepția care creditează automat diplomele și titlurile, fără vreo verificare a capacităților posesorilor lor. Peste toate, în discuția despre universități sunt de pus tot mai clar în relief capacitățile efective, spre a reconverti învățământul superior în mijloc de propășire a societății, în locul instrumentării lui în favoarea celor avuți.

Thomas Piketty consideră că trebuie să crească ponderea finanțării publice în educație, sănătate, cultură (p. 103), încât aceste domenii să fie decomodificate (demarketizate) și să permită diferitelor categorii sociale să apeleze la ele. Pentru susținerea financiară a unui astfel de sistem este nevoie, între altele, de asigurarea unui alt sistem de salarizare în societate, desigur nu de 1 la 1, dar cel mult de 1 la 5 (p. 104). Este nevoie de o discuție publică pe temă, în care au de conlucrat economiști, politicieni, filosofi și cetățenii în lărgime.

Aspecte politice

Ceea ce recomandă Thomas Piketty ca miez al contracarării inegalității este „impozitarea progresivă; o mai energică construire a statului bunăstării și a impozitului pe moștenire, care trebuie să finanțeze o moștenire pentru toți” (p. 21). Plecând de aici, educația sănătatea și cultura se pot organiza și în afara „logicii profitului”.

Friedrich Hayek considera că fără ținta profitului, activitățile duc la favorizarea dictaturii. Sprijinitorul de odinioară, totuși al dictaturii lui Pinochet vedea în exclusivismul profitului singura apărare a libertăților. Acestei optici, Thomas Piketty îi opune argumentarea că abia anihilarea acestui exclusivism poate reduce inegalitățile și favoriza libertățile. Neoliberalismului el îi opune o social-democrație reconstruită.

Social-democrația actuală continuă, însă, eroarea mai veche, când și-a schimbat angajarea politică de a reprezenta dezavantajații soartei, iluzionându-se că problema ar fi rezolvată. Concret, Thomas Piketty apără ideea unui „stat social” care reduce masiv excesele în diferențele de salariu, venit, bunăstare (p. 28). Argumentul său este acela că, de fapt, marea dezvoltare, inclusiv în SUA, s-a atins cu un astfel de stat în secolul al XX-lea – capitalismul a fost mai de succes de fapt cu „statul social”.

Cum a fost posibil? Lărgind șansele de educație: ca un indiciu, în anii 50, în SUA, 90% dintre tineri erau, în highs schools, în Europa, 20-30%. „Aceasta a fost cheia bunăstării” (p. 29). Și astăzi un nou contract social este necesar, iar soluția în fața inegalităților crescânde constă în „reducerea diferențelor de venituri” (p. 31).

Thomas Piketty se declară fără aprehensiuni pentru „un socialism participativ și democratic” (p. 27; 116), chiar cu riscul neînțelegerii în contextul sufocat de propagandă de astăzi. Sub termen el are în vedere, într-o detaliere elocventă, construirea unui „sistem de drept” care restabilește, pe fondul libertăților și drepturilor imprescriptibile ale individului și cetățeanului, „datoria față de comunitate” (p. 117) – cu accent pe datoria celui care performează în întreprinderea sa economică. Aceasta datorie urmează să fie decisă de fiecare stat și guvern (p. 120), fiecare asumându-și „suveranitatea” – o „suveranitate universalizată” (p. 121), într-o lume cu granite ce rămân deschise.

Social-democrația ar fi cazul să-și asume problemele organizării economiei, ale comerțului și ale asigurării locurilor de muncă (p. 144). Michael Sandel pledează pentru preluarea de către stânga a temei patriotismului (p. 139) și argumentează că o „politică a recunoașterii”, care este și o „politică a identității”, este indispensabilă (p. 149). El este de acord că „bunăstarea este o caracteristică a vieții colective, nu individuale” (p. 109) și spune că „trebuie să construim o structură civilă pentru o viață împărtășită” (p. 110). Această structură lipsește în proiectul grandios al lui John Rawls, care a stabilit cadrul normativ al unui nou contract social, dar nu l-a concretizat în vreun fel.

România în fața inegalităților

România actuală este brăzdată de inegalități cu baze diferite. Sunt inegalități cu bază în economia neoliberală – efortul și inițiativa pline de competență ale unor cetățeni merituoși, care s-au detașat în competiție. Dar sunt și inegalități cu bază tradițională – dificultățile multor oameni de a ajunge la credit, subdezvoltarea unor zone, carențele infrastructurii, lăcomie. Sunt, totodată, inegalități rezultate din fraudare – din descompunerea industriei țării, favorizarea cu legi a clientelei, remunerarea fidelității față de regim, hoția. De aceea, tema inegalității rămâne gravă, dar soluțiile vor trebui diferențiate.

Cu deficitele ei de acum, România are nevoie de inovație, de producere de bunuri, de instituții conform sensului lor și de reducerea inegalităților. Ea procedează înțelept calibrându-și deciziile în funcție de starea în care țara a fost împinsă în ultimele decenii. Nu obsesia prelungirii unei puteri corupte, securiste și necalificate, care a dus în crize și nu are cum să scoată la liman, ar trebui să conteze. Schimbarea este acum imperativă. (Din A. Marga, Refacerea și viitorul Europei, în curs de apariție)