Aplauze pentru „Atys”, opera Regelui Soare

După aproape un sfert de veac de la recrearea sa, opera „Atys” este din nou pe afiş în Franţa. Sala Favart din Paris a fost din nou împodobită cu somptuoasele decoruri create de Carlo Tommasi, cu 24 de ani în urmă, pentru premiera acestei opere, graţie unui mecena american, Ronald P. Stanton, un pasionat de baroc, care a preluat jumătate din costurile turneului cu acest spectacol, care începe pe malurile Senei şi se termină pe cele ale fluviului Hudson.

După premiera sa la Curtea lui Ludovic al XIV-lea, „Atys” a fost supranumită „opera Regelui”. Se ştie că monarhul fredona cu plăcere ariile. Triumful ei a fost cu atât mai strălucitor la Teatrul Palatului Regal, cu cât publicul se grăbea să participe încă de la premieră la toate reluările, iar ca o consacrare poulară s-au înmulţit parodiile.

„Atys”, opera compusă de Jean-Baptiste Lully, este o tragedie, care începe cu un lung prolog, urmat de cinci acte. Libretul, semnat de Philippe Quinault, se inspiră din creaţia lui Ovidiu. Opera a fost creată la Saint-Germain-en-Laye în 10 ianuarie 1676 şi era dedicată „celui mai mare erou”, Ludovic al XIV-lea. „Clou”-ul spectacolului se află în actul al treilea. Se spune că Regele Soare se recunoştea în acest Atys insensibil la dragoste, că Cybèle semăna foarte mult cu regina, iar Sangaride, cu Madame Maintenon.

Admirabil structurată, opera este servită de muzica expresivă, de varietatea coregrafică şi de o intensitate dramatică inedită. Ea introduce poezia sentimentelor în teatru şi este prima operă în care eroul moare pe scenă.

Personaje baroce din Atys

„Atys” a cunoscut, din 1987 în 1992, un succes răsunător, cu peste 100.000 de spectatori. Ea este actul de naştere al mişcării baroce franceze, recunoaşterea publică a muncii unei generaţii unite de aceeaşi estetică şi aceeaşi etică a interpretării muzicale.

Pentru cei care preiau astăzi ştafeta, corişti, dansatori şi instrumentişti, emoţia este palpabilă.

Ca şi acum 24 de ani, ei trebuie să găsească, să simtă şi să comunice beţia unui imens repertoriu, să reinventeze un spectacol rămas în memoria iubitorilor muzicii, care aparţine unui patrimoniu necunoscut sau, în orice caz, trunchiat.

Noua echipă are de ce să fie intimidată. 12 dintre membrii distribuţiei iniţiale au devenit şefi de ansambluri, ca Marc Minkowski, Christophe Rousset, Hervé Niquet, Hugo Reyne, Joel Suhubiette, Michel Laplénie, fără a mai vorbi despre Jonathan Cohen şi Paul Agnew. Mai mulţi solişti au cunoscut cariere remarcabile, în afara repertoriului baroc, ca Veronique Gens, Sandrine Piau, Nicolas Rivenq, Jean-Paul Fouchécourt. Dar ei se pot baza şi de data aceasta pe un trio de magicieni: dirijorul William Christie, regizorul Jean-Marie Villégier, asistat de Christoph Galland, şi coregrafa Béatrice Massin, asistentă, la vremea primei montări, a regretatei Francine Lancelot.

Şi veteranii, şi noua generaţie formată în „Grădina Vocilor”, pepinieră de talente, cum a fost numit Conservatorul de către William Christie, sunt emoţionaţi.

Scenă din Atys

Nicolas Rivenq, care a fost Célénus în 1987, are şi acum acelaşi rol. Este o întoarcere la izvoare. „Dar dacă sunt aceleaşi decoruri, aceleaşi costume sau peruci, întregul se va schimba”, a afirmat el. Amintiri asemănătoare au şi ceilalţi eroi din 1987. Christophe Rousset, care cânta atunci la clavecin şi făcea şi repetiţiile cu cântăreţii, îşi aminteşte: „Aveam toţi sentimentul că trăim o şansă incredibilă, dar trăiam totodată şi panica de a cânta o partitură veche, încă ilizibilă. Cum să-i ajuţi pe cântăreţii care puneau întrebări despre o notă sau alta când nici tu nu ai răspunsul? Christie a avut o încredere aproape absolută în noi”.

Soprana Veronique Gens, atunci debutantă în cor, îşi aminteşte că a fost o experienţă extraordinară această cercetare muzicală: „Totul era nou şi acela rămâne şocul vieţii mele”. Flautistul Hugo Reyne, care era şi în fosă, şi pe scenă în celebra scenă a „Trezirii regelui”, a resimţit totul ca pe o revelaţie, iar Jean-Paul Fouchécourt mărturiseşte că experienţa aceea i-a schimbat „viziunea şi… auzul”.

„Atys” 2011 se doreşte o recreare

Opera apreciată de Ludovic al XIV-lea

Trioul dirijor-regizor-coregraf nu şi-a pierdut curiozitatea şi nici temperamentul scenic. Spectacolul din acest an nu este o copie la indigo. Fiecare membru al echipei s-a maturizat artistic în urma experienţei de aproape un sfert de secol. „Dacă, într-adevăr, cadrul este identic, explică William Christie, există foarte multe noutăţi atât în ceea ce priveşte orchestra, cât şi soliştii. Sunt şi personalităţi artistice noi care investesc în spectacol propria inteligenţă, ca Stéphanie d’Oustrac sau Bernard Richter, care are rolul titular. Nu trebuie uitată componenta personală în executarea acestui repertoriu. Ea începe cu alegerea dirijorală: tempo, acompaniamentul unui pasaj. Şi nici ideile mele nu mai sunt aceleaşi.”

Jean-Marie Villégier şi Christophe Galland pledează pentru evoluţia dramaturgiei: „Nu este vorba despre o reluare, chiar dacă folosim decorul şi costumele de epocă. Încă din 1987 ne-am revendicat dreptul punerii în scenă a lui Lully într-o dramaturgie care era o reflecţie asupra operei”. Astăzi accentul s-a pus pe necesitatea de a fi inteligibil. S-a început cu decizia de a coborî diapazonul la 392Hz faţă de 415Hz. Aceasta schimbă culoarea orchestrei, profunzimea timbrului, uşurinţa vocii. Pentru Nicolas Rivenq, „este o alegere estetică. Aici înţelegerea are mai multă importanţă decât proiecţia, textul decât cântecul”. Christie reaminteşte că „diapazonul înalt de atunci impunea contratenorilor roluri terifiante”.

Coregrafa Beatrice Massin confirmă la rândul ei nevoia interogaţiilor. „Cum să faci vizibilă epoca barocului fără a o încremeni? Este nevoie să te îndepărtezi de sacralizarea istorică. Dacă montarea din 1987 a coregrafei Francine Lancelot a constat în integrarea dansului baroc în sânul operei, corpurile de balet au evoluat în 25 de ani. Raportul lor cu noţiunea de repertoriu s-a schimbat şi a făcut să apară legături între trecut şi întrebările nostre de astăzi”.

Reînnoirea barocului francez

Afiş de epocă pentru Atys

Departe de o muzeografie sterilizantă şi referitor la splendoarea repertoriului relevat, a existat un înainte şi un după „Atys” în reînnoirea barocului francez. Generaţia care a ieşit din el a ştiut să lanseze o dinamică şi să hrănească o lăcomie: să se sprijine pe sursele istorice pentru a le releva savoarea şi frumuseţea, îngropate sub straturile de istorie. Fie că este vorba despre muzicieni, scenografi sau coregrafi, această generaţie nu consideră nicio propunere definitivă dacă asta poate impieta asupra înţelegerii operei. Ca Hugo Reyne, care, de altfel, a înregistrat recent propria sa „Atys”cu ansamblul lui, „La Simphonie du Marais”: „Deşi sunt promotorul pronunţiei aşa-numite restituite, nu mai suport să se impună o franceză manieristă şi mai ales de neînţeles. Ambiţia mea a fost să redau o nouă tinereţe acestei opere… şi să apropii puritatea muzicii şi a textului de natural”.

Christophe Rousset, care tocmai a semnat un „Bellerophon” de Lully pentru a marca cei 20 de ani ai ansamblului său, „Les Talents lyrics”, cere respectarea „spiritului, nu numai a literei; întotdeauna poţi încerca mai mult”. După Broussard şi Bouteiller, al căror „Requiem” l-a înregistrat recent, Hervé Niquet, şeful formaţiei „Concert spirituel”, încearcă să redea „post barocul francez”, „o perioadă efervescentă peste care s-a aşternut uitarea”. El va dirija opera „Semiramis” de Charles-Simon Catel, în 25 iulie, la Festivalul de la Montpellier.

La Curtea lui Ludovic al XIV-lea

Chiar dacă datează din anii ’70, „această mişcare este tânără, insistă Christie. Prin lucrul colectiv şi prin spiritul colegial se progresează cu satisfacţii de lungă durată”. Chiar dacă multe stereotipuri asupra „barochismului” sunt caduce, dorinţa lor de a scoate la lumină un întreg repertoriu se loveşte de mărimea efectivelor necesare unei tragedii muzicale, de mijloacele financiare cerute de o restituire onorabilă, de teama producătorilor şi conservatorismul instituţiilor. „În pofida minunatei vitalităţi a ansamblurilor baroce, aminteşte Christie, ele nu sunt încă deplin integrate în reţelele muzicale oficiale”. „Atys” nu trebuie să fie arborele care ascunde pădurea: lupta pentru recunoaşterea repertoriului baroc francez.

După spectacolele de la Paris, „Atys” va fi prezentată până în 3 iunie la Teatrul din Caen, apoi, între 16 şi 19 iunie la Opera Naţională din Bordeaux, între 14 şi 17 iulie la Opera Regală a Palatului Versailles. Din 18 până la 24 septembrie se desfăşoară turneul la „Brooklyn Academy of Music” (BAM) din New York.