Arabii cumpără arme americane de 123 de miliarde de dolari

O ştire şoc, pe care mulţi sunt tentaţi s-o treacă cu vederea, fiindcă vine de departe şi nu implică vreun scandal politic dâmboviţean, a apărut azi în „Financial Times”. Ziarul ne anunţă că ţările din Golful Persic au încheiat un acord cu Statele Unite prin care se angajează să cheltuiască o sumă exorbitantă pentru achiziţionarea de armament american. 123 de miliarde de dolari. 123.000.000.000 $! Cam cât PIB-ul României în 2006. Campania de înarmare, de o amploare fără precedent pe timp de pace, este justificată de aşa-numita ameninţare militară iraniană, una dintre cele mai de succes poveşti de adormit copiii de la „bombele nucleare ale lui Saddam” încoace.

Acest contract mamut este o pleaşcă extraordinară pentru administraţia democrată americană, aflată într-un moment de restrişte. Ea trebuie să dea socoteală poporului dezamăgit de primii doi ani de guvernare, la alegerile parţiale ce vor avea loc în noiembrie. Orchestratorul acestei campanii de înarmare, nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Barack Obama, a găsit varianta perfectă de a strânge bani frumoşi la buget (al ţării, al partidului, al mogulilor, istoria ne-o va confirma), de a-şi satisface lobbyiştii şi, de ce nu, de a susţine o importantă ramură industrială americană, a cărei existenţă nu se justifică decât prin prisma ameninţărilor externe, care nu încetează să plouă asupra celui mai puternic stat al lumii.

O asemenea ştire nu este de trecut cu vederea. Pe lângă implicaţiile sale etice, de care o mână de visători încă se mai cramponează, un astfel de transfer monetar şi de putere militară este de natură să schimbe faţa relaţiilor internaţionale, aşa cum le cunoaştem. În plin proces de relansare a Foii de Parcurs pentru Pace între Israel şi Autoritatea Palestiniană, un astfel de anunţ va altera, fundamental, cel puţin în plan psihologic, raportul de forţe. Iranul, ţară bogată în zăcăminte, şi, mai ales, care nu joacă cum îi cântă americanii, este ţinta unui discurs internaţional concertat împotriva sa, pe motiv că are potenţial nuclear pentru a-şi ataca vecinii. Lucru care nu s-a demonstrat până în prezent şi care este negat de preşedintele Ahmadinejad. O cacealma cu roade, cam aşa se poate numi situaţia, până la proba contrarie, care întârzie să apară.

Cel mai mare cumpărator este, cum era de aşteptat, Arabia Saudită, care dă 67 de miliarde de dolari pe 85 de avioane de luptă F-15 şi pe modernizarea altor 70, dar şi a flotei navale militare. Emiratele Arabe Unite vor cheltui vreo 35-40 de miliarde pe un sistem de rachete de apărare de la, supriză-supriză!, Lockheed Martin, compania care ne vinde şi nouă gioarsele de F-16 (pentru care ambasadorul american Gitenstein a făcut lobby la Casa Albă). Kuweit va cumpăra şi ea un sistem de apărare antirachetă Patriot, parte a unui contract de 7 miliarde, în timp ce Oman, una dintre cele mai sărace ţări din Orientul Mijlociu, va cheltui 12 miliarde de dolari, în principal, pe 18 avioane de luptă F-16 noi (da, noi!!) şi modernizarea altor 12.

Victimele colaterale sunt, de bună seamă, locuitorii acestor ţări, printre cei mai săraci din lume, în ciuda faptului că aici se găsesc două treimi din rezervele de petrol ale planetei. În lumea arabă, şi nu numai, puterea, şi deci accesul la resurse, se concentrează într-o mână de oameni, familia extinsă a Emirilor şi a Sheikh-ilor. Restul, Allah cu mila.

Ironia sorţii face că, exact în acest timp, într-un alt colţ al lumii, New York, să aibă loc reuniunea Naţiunilor Unite, prin care liderii lumii (inclusiv primul-ministru Boc) îşi reiterează angajamentul faţă de Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Aceste obiective îşi propun, nici mai mult, nici mai puţin, decât să eradicheze sărăcia la nivel planetar până în 2015, deşi toată lumea se plânge de lipsă de fonduri. Câteva miliarde, doar atâtea ar fi suficiente să se reducă mortalitatea infantilă în Africa, numărul deceselor mamelor la naştere, infectarea cu HIV sau rata analfabetismului, de exemplu. Dar, desigur, e mult mai important să ne apărăm de Iran, o ţară care n-a atacat niciodată pe alta, de pe vremea persanilor.