Muzeul din Navara găzduieşte o incitantă expoziţie despre alegoriile vinului. Culesul viilor, strugurii şi vinul fac parte din lumea figurativă a catedralelor medievale. În ciclul „Sculptori şi pictori de la epoca paleocreştină la cea modernă”, care celebrează lunile anului prin intermediul activităţilor umane, culesul viilor ocupă un loc de onoare. În compoziţiile „Lunile anului” ale lui Benedetto Antelami, pentru Baptisteriul din Parma, recoltarea viilor este sub semnul Balanţei. Timpul uman devine timpul lucrului, modalitate de a reda omului timpul cosmic, iar munca sa capătă o dimensiune spirituală, în timp ce vinul este „sângele lui Christos”.
În castelul Buonconsiglio din Trento, pictorul boemian Venceslao ilustrează viaţa de la castel, împletind-o cu cea a ţăranilor la cules de vii. Strugurele a fost elementul folosit de Giuseppe Arcimboldo în construirea tabloului intitulat „Toamna”, realizat pentru Federico Augusto de Saxonia, în care personajul are pe cap o coroană din struguri, cu trimitere evidentă la iconografia bahică.
Mai puţin erudită şi sofisticată este seria de patru anotimpuri pictată de Poussin între 1660-1664 pentru Ducele de Richelieu, care prezintă personaje feminine de-a lungul activităţilor specifice fiecărui anotimp. În cel intitulat „Toamna”, pe fondul culesului viilor, doi bărbaţi transportă pe o ştangă de lemn cirochini enormi de struguri. Tabloul, aflat la Palatul Pitti din Florenţa, realizat de Pietro da Cortona, este intitulat „Vârsta de argint”. Inspirându-se din „Metamorfozele” lui Ovidiu, Michelangelo Buonarroti cel Tânăr (nepotul marelui sculptor), pentru a celebra „Întoarcerea Vârstei de Aur”, imaginează o umanitate fericită, căreia natura îi oferă hrana necesară, iar culesul viilor apare ca o fecundă integrare între productivitatea naturii şi munca omului, premiul final fiind vinul.
În secolul al XVII-lea, această temă se bucură de un succes extraordinar atât în arta italiană, cât şi în cea flamandă. În tabloul intitulat „Cele cinci simţuri”, al pictorului flamand Jan Cossiers, o doamnă din înalta societate degustă un vin alb, abia turnat dintr-o splendidă carafă de argint. O acompaniază sunetul unei lăute. Vinul în centrul compoziţiei nu ilustrează numai simţul gustului, ci şi plăcerea de a trăi comunicată de perechea de îndrăgostiţi. Din experienţă cognitivă şi hedonistă, vinul devine viciu.
Hyeronimus Bosch a desenat în 1475 un panou ce ilustrează „Cele şapte păcate capitale”. În prim-plan, un bărbat obez devorează un genunchi de porc, iar alături, un altul bea cu sete vin dintr-un ulcior. Simbolismul mistic al vinului revine în figura alegorică a „Credinţei”, în versiunea lui Piero del Pollaiolo, în care vinul apare cu funcţia lui liturgică.
Vinul intră şi în reprezentările „Cumpătării”, de la Palazzo Reale din Milano, realizată de Andrea Appiani, pictorul lombard neoclasic, amintind omului de controlul asupra pasiunilor. Este vorba despre o fată aşezată pe o piatră, care aşteaptă să i se toarne în pahar vin amestecat cu apă. Dacă astăzi vinul se bea de cele mai multe ori în formă pură, în antichitatea greco-romană el se consuma îndoit cu apă. Chiar şi în exegezele biblice se spune că vinul trebuia amestecat cu apă.
La începutul secolului al XV-lea, miniaturile care ilustrau „Les Trés Riches Heures” (manuscrisele cu rugăciunile fiecărei ore) ale Ducelui Jean de Berry, ofereau imagini ale lunilor anului prin intermediul scenelor vieţii de Curte. Într-una dintre ele apare un banchet ai cărui protagonişti sunt Jean de Berry şi un prelat. Ştim din inventarul Curţii că în prima zi a lui ianuarie 1415 ducele a primit 27 de daruri, printre care o somptuoasă solniţă din aur cu safire şi perle de la Cardinalul de Pisa. Este posibil ca miniatura să prezinte chiar întâlnirea oficială între cei doi. Un bărbat într-un elegant mantou albastru toarnă vin dintr-o cupă în alta. Se spune că în acea perioadă, vinul, înainte de a fi servit, trebuia degustat şi abia după aceea era oferit ducelui, pentru a preveni riscul otrăvirii.
Domenico Ghirlandaio, în „Naşterea Botezătorului”, un ciclu de fresce din Biserica Santa Maria Novella din Florenţa, o pictează pe Elisabeta, palidă, aflată în pat înainte să nască, care este servită, pe o tavă, cu apă şi vin, în care fusese probabil dizolvat un medicament. Până în epoca romană femeile nu erau înfăţişate consumând vin. O povestire nostimă spune că, la Roma, Egnazio Metello şi-a ucis nevasta bătând-o cu un ciomag pentru că bea vin. Se mai spune că scriitorul Cato obişnuia să-şi sărute soţia atunci când intra în casă pentru a vedea dacă aceasta nu miroase a vin.
Aceeaşi temă este adusă şi de Diego Velasquez în „Băutorul din Sevilla”, în care vinul era, de asemenea, amestecat cu apă. O altă lucrare a celebrului pictor se intitulează „Fată şi doi ţărani la masă”, păstrată la Budapesta, în Szepmuveszeti Muzeum, în care tânăra îi oferă vin celui mai în vârstă, iar tânărul protestează penru că a fost exclus de la degustare. Este o atmosferă gravă, lipsită de ironie, iar mâncărurile aflate pe masă, un peşte afumat, un pahar de vin alb şi o bucată de pâine, sunt alimentele simbolice de pe masa lui Iisus, pictate alături de cuţitul trădării lui Iuda.
O pictură realizată de Jan Steen descrie cu umorul caracteristic artistului diversele efecte ale vinului asupra stării de spirit. Este vorba despre o versiune conservată la Muzeul de Artă din Philadelphia, cu un grup de oratori bine dispuşi la o fereastră.
Muzica asociată băuturii este tema iubită de artiştii flamanzi ai secolului al XVII-lea cu numeroase figuri de băutori. Să amintim numai de „Violonistul beat”, aflat în Muzeul Thyssen-Bornemisza din Madrid, realizat de Gerrit van Honthorst, în care personajul mulţumeşte vinului pentru buna lui contribuţie la execuţia abia terminată. Vinul apare şi în „Trişorul cu careu de aşi”, semnat de Georges de la Tour, de inspiraţie caravagescă, în care patru personaje sunt strânse în jurul mesei de joc: un tânăr aristocrat, concentrat asupra cărţilor, o curtezană îmbrăcată cu eleganţă şi bogăţie, o jucătoare de cărţi cu un pahar de vin pe care vrea să-l ofere aristocratului pentru a-l înşela, şi trişorul care, întorcându-se către privitor, îi cere complicitatea.
În „Banchetul Oficialilor din Haarlem” de Frans Hals, bucuria personajelor se datorează atmosferei încălzite de vin. Ca un catalizator al poveştilor amoroase, vinul apare frecvent şi în pictura lui Jan Vermeer, cum ar fi „Un gentilom şi femeia care bea”, datată 1660, lucrare ce se află în Staatliche Museum din Berlin.
Nu lipsesc nici referirile literare la vin, iar Ovidiu, în „Ars amatoria”, susţine că vinul era preţios pentru a rezolva situaţiile în care sentimentele nu erau încă declarate. Subiectul apare şi în „Dragostea la Teatrul Francez”, operă realizată de Watteau în 1718, perioadă în care pictorul ajunge la Paris şi descoperă teatrul. Încă din 1630 este înfăţişat în operele de artă un nou tip de sticlă specială, care permitea închiderea ermetică a vinului, ca în lucrarea pictorului oficial al Curţii franceze, Carle van Loo, „Pauză la vânătoare” (aflată la Luvru), pictată în 1737 pentru apartamentul regal de la Fontainbleau, cu sticle de culoare verde închis aflate pe masa aristocraţilor. Aceeaşi temă este ilustrată şi de către François de Troy în „Prânzul cu stridii”, ce se afla în apartamentele private ale regelui de la Versailles. Este vorba despre un banchet în care vinurile erau deja aduse de la Dom Perignon şi deveniseră băutura prin excelenţă a elitelor.
În secolul al XIX-lea, şampania devine pentru francezi gloria naţională, aşa cum descoperim şi în „Bal la Folies Bergères” (1881), de Manet, lucrare ce se află în prezent la Courtauld Gallery din Londra.
