Analiza publicată de Deutsche Welle cu ceva vreme în urmă subliniază, dincolo de polemică, un punct de vedere pragmatic referitor la societatea românească contemporană. Pentru germanii reformaţi şi catolici deopotrivă este surprinzător cum, în mijlocul unui popor care se prăbuşeşte cu fiecare zi în sărăcie şi atomizare socială, liderii săi, aceia care ar trebui să-i aline suferinţele, îşi construiesc palate uriaşe, costisitoare. Au nevoie de o insignă? De ce nu şi-o cumpără singuri?
Dar să revenim. Istoria Catedralei Mântuirii Neamului a apărut după Primul Război Mondial şi au fost mai multe opţiuni de aşezare, dar şi variante diferite de proiect. Au fost alese pe rând fie Piaţa Unirii, fie zona parcului Tineretului de azi sau Dealul Spirii lângă Arsenalul Armatei. Dar nici una dintre variante nu îmbrăţişa formula unei clădiri megalomane. Amintim că România anului 1918 a dorit să-şi legitimeze simbolic unirea tuturor provinciilor istorice româneşti, mai ales că, la acea verme, România nu avea un patriarh, ci un mitropolit. Cel dintâi patriarh al României a fost ales în anul 1939, în persoana ardeleanului Miron Cristea. Devalorizarea monedei din anii 1919-1922, criza economică dintre anii 1929-1933 au îndepărtat de realizare costisitorul proiect. Cel dintâi patriah al tuturor românilor, ardeleanul Miron Cristea, şi-a asumat rolul esenţial, acela de a conferi deplină independenţă Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol şi de îngrijitor al turmei sale aflate în suferinţă. Grija lui erau orfelinatele, spitalele, azilele, şcolile, opera socială prevala asupra statutului de imagine. România de azi nu are puterea economică şi nivelul de trai al României din anul 1939, iar o treime din teritoriul de atunci astăzi este pierdut. Adică Basarabia şi Bucovina de Nord.
Dincolo de istorie, detaliul care surprinde şi îngrijorează este altul. Lângă uriaşul templu ateu ridicat de Nicolae Ceauşescu pentru dictatura sa vom vedea curând un alt templu, cu mult mai înalt (aşa se doreşte!) faţă de precedentul. O vorbă din popor, din turmă adică, spune că „cine se aseamănă se adună”! Şi nu se află departe de adevăr această sintagmă. Paradoxal, cu cât bisericile devin mai mari şi opulente, cu atât sunt mai goale de oameni şi neprimitoare. Prin acelaşi proces istoric, cu foarte multă vreme în urmă, în vremea catedralelor gotice, când opulenţa şi megalomania i-au îndepărtat pe sacerdoţi de suferinţele celor mulţi, biserica catolică a pierdut jumătate din Europa prin mişcarea reformei. În România zilelor noastre observăm o concentarre a puterii, la nivel simbolic, prin două clădiri, care ajung să intre în competiţie pentru Cartea Recordurilor, şi nu pentru alinarea suferinţelor sociale. Nici unii, şi nici alţii, nici ateii, dar nici prea drept slujitorii bisericii nu au această prioritate. Patriarhia Română a oferit publicităţii şi o precizare prin care încearcă legitimarea acestui proiect. Pe primul loc se află „legitimarea liturgică” legată de locul foarte mic al actualei catedrale mitropolitane, care este de fapt o „catedrală provizorie”?! După aceea avem „necesitatea publică”, care până la urmă prea puţin îi interesează pe cei mulţi întrucât, prin „necesitate publică”, reprezentanţii Bisericii înţeleg: „pomenirea eroilor neamului românesc”, apoi „ceremonii, aniversări, comemorări cu caracter naţional şi internaţional”. Aşadar avem numai o problemă de reprezentare instituţională, şi nu o rezolvare a necesităţilor cu adevărat publice. Apoi eroii războaielor şi-au dat viaţa pentru siguranţa urmaşilor lor. Să aibă şcoli şi asigurări medicale plătite şi cu aplicare în imediat. Nu fantezii despre „spitale duhovniceşti” sau „şcoli spirituale”! Ţăranii noştri care au luptat de peste 500 de ani au vrut un mai bine pentru copiii lor, iar pomenirea să le rămână în comunitate, în neam şi familie. Restul este propagandă. Se argumentează în comunicatul amintit că fiecare naţiune are o catedrală naţională. Una. Dar noi avem multe prin ţara noastră. Şi la Sibiu, şi la Alba Iulia, şi la Cluj, la Iaşi, toate ortodoxe. Sunt oare într-atât de neîncăpătoare? În comunicatul Patriahiei este oferit exemplul National Cathedral din Washington! Chiar să ne comparăm cu forţa culturală şi economică a peste 50 de state americane, în vreme ce populaţia României nu se ridică la nivelul New York-ului! Sau asocierea a fost făcută prin comparaţie cu Casa Poporului, care este a doua clădire din lume după Pentagon? Al treilea argument al declaraţiei publice este acela de „simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a bisericii” şi apoi vine argumentul cu nr. 4, acela de „simbol naţional”. Poveşti! Zâmbim uşor ironic în faţa unor argumente atât de inconsistente social şi în virtutea cărora sunt cheltuite sute de milioane de euro din taxele plătite de biata turmă. Proiectul mai prevede, la anexe, „o cantină şi un cămin pentru pelerini”, precum şi un „centru pentru diagnostic şi tratament”. Pe de o parte, ce facem cu aceia aflaţi în suferinţă şi care nu sunt pelerini, iar în ceea ce priveşte „centrul pentru diagnostic şi tratament”, aici rămâne de văzut. Centrul pentru diagnostic şi tratament este un fel de policlinică, eventual cu intervenţii de rang ambulatoriu. Singurul care ar putea avea o legătură cu acest proiectat centru pentru diagnostic şi tratament, aşa cum ar trebui, cum zice şi biserica prin tradiţie, dar şi medicina prin Hipocrat, este doctorul Spiridon Kristofi, de cum trei sute de ani. Acesta şi-a avut casa în aceste locuri (de aici şi Dealul Spirii, pentru că i se mai spune şi Spirea) şi i se dusese vestea că nu ia bani de la aceia care nu aveau cu ce plăti. Era un fidel al jurământului lui Hipocrat. Dar, în această privinţă, totul se opreşte aici. Pentru că, se ştie foarte bine, facultăţile de medicină şi mai ales de teologie aduc bani frumoşi, pe măsură ce trec anii, pentru absolvenţii lor mai norocoşi în pile. Dar şi şpăgile pentru o parohie „grasă” sunt pe măsură. Şi apoi, dacă primeşti o parohie în curtea unui spital, într-un an cumperi câte o maşină cu pretenţii pentru fiecare membru al familiei. Cunoaştem cazul preotului care „slujeşte” la cea mai mare maternitate din Bucureşti. Întrebăm totuşi de ce nu avem un sediu nou pentru Facultatea de Teologie, care ocupă imobilul unei vechi şcoli de băieţi ridicate de comunitatea laică pentru copiii săraci, care nu aveau mijloace băneşti pentru a merge la şcoală?
Apoi, în final, aflăm că „biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa”. Nici atunci când intri în anumite „servicii” nu intri pentru a le finaliza cu bacalaureat sau doctorat. Intri pe viaţă şi încerci să-i racolezi pe alţii sau să calmezi mulţimile nemulţumite.
Iar asocierea celor două temple nu este întâmplătoare. O prefaţa Patriarhul Teoctist la 24 mai 1985: „(…) strămoşeasca vocaţie de pace a poporului român se afirmă acum în mod plenar pe toate meridianele globului prin înţelepciunea, dăriurea şi conştiinţa pilduitoare ale mult stimatului preşedinte al României, domnul Nicolae Ceauşescu, care şi-a cucerit o binemeritată recunoaştere mondială ca erou al păcii!”. Şi aceasta în timp ce turma murea de foame şi frig!
În concluzie, catedrala cea nouă nu va fi mai aproape de popor, ci va fi în slujba marelui Partid! Iar cercul se va închide glorios pentru şmecheri şi puternici în timp ce restul vor trăi aidoma muştelor. Şi chiar vor crede că totul se face pentru binele turmei!
