În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
28 octombrie
M-am speriat tare noaptea trecută când, după ce s-a bătut multă vreme în porţi şi au deschis, a venit nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Am crezut că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire că a venit noaptea şi pe o vreme ca asta; el era tare tulburat şi cu calul ud de năduşeală, încât mi-am putut uşor închipui cum l-a mânat. Ne-am încuiat într-o cămară pentru că Iulian a zis că vrea să-mi vorbească lucruri de seamă, dar în taină. L-am întrebat tot mai îngrijorat ce s-a petrecut, însă de petrecut nu s-a petrecut nimic. [Nepotul] mi-a spus că a cugetat mult la cele pe care le-am vorbit toate zilele astea noi doi şi că acum crede că numai aşa va putea să crească în slujbă dacă îl va scăpa pe Domn de o primejdie mare.
L-am întrebat ce vrea să spună, închipuindu-mi că primejdia s-a şi înfăptuit, de vreme ce [Iulian] a dat noaptea şi pe aşa o vreme în casele mele. Iulian s-a uitat după toate uşile, dacă nu ne aude vreo slugă şi apoi mi-a spus că Domnul trebuie să se întoarcă mâine înapoi la Palat şi că de aceea a venit noaptea, că de acum o vreme n-o să mai aibă răgazul să mai dea pe la noi. Şi cum încă tot n-am înţeles despre ce primejdie era vorba şi doar mintea îmi ţesea tot felul de închipuiri, una mai grozavă decât alta, încât eram tot mai convins că ne aflăm cu turcul la Dunăre, l-am întrebat iarăşi cu glas înfricoşat pe Iulian, nepotul meu, despre ce e vorba. Băiatul, care ştie prea bine pentru câte trebuie să-mi mulţumească, mă linişti cu vorbe blânde şi, după ce se mai încredinţă o dată că nu trage nimeni cu urechea, mi-a spus că numai câinele acela poate dormi în odaia stăpânului [câinele] care l-a izbăvit vreodată dintr-o grea primejdie. Apoi Iulian s-a lăsat într-un jilţ cu spătară înaltă, aşteptând să vadă ce zic.
Cu toate vorbele lui bune, tulburarea nu-mi trecu şi, deşi gândurile nu mi se devălmăşiseră încă, trebuie să spun că o bănuială tulbure mă făcu să prevăd vag ce vrea să zică. Sau poate că numai acum am această credinţă şi că nu am bănuit nimic atunci. (Aşa cum mă cunosc de atâta amar de vreme, nu pot să cred că mi-a putut trece prin cap o idee atât de străină de toate gândurile mele şi de tot ce am auzit într-o viaţă cinstită.)
Mi-a spus atunci, văzând că nu sunt în stare să scot o vorbă, mi-a spus că va aştepta să-l pască o primejdie grea pe Domnul şi atunci va face tot ce va putea ca să fie el cel care-L va duce la bun liman. (Eram tocmai pe punctul de a mă linişti, pentru că eu găsesc că-i o faptă cât se poate de creştinească să-ţi ajuţi aproapele căzut în nenorocire şi o mare datorie când acesta nu este altul decât însuşi Domnul.)
Dar mi-a spus imediat că va aştepta până după Sfântul Crăciun un asemenea prilej, iar de acesta nu se va ivi, îl va provoca el. Şi a adăugat că de aceea a şi venit să-mi spună toate astea, pentru a-l ajuta eu cu experienţa şi cu trecerea mea cu un sfat cum ar putea să pună mai iscusit lucrurile la cale. Şi, întrucât ştie că o asemenea treabă cere chibzuinţă multă, fiind şi anevoioasă şi cât se poate de primejdioasă, mi-a spus toate astea din vreme ca să pot cugeta eu până la Sfântul Crăciun ce şi cum să-i răspund, bineînţeles de va mai fi nevoie de un asemenea sfat.
Afară crivăţul bătea năprasnic şi tresăream amândoi, ori de câte ori aveam impresia că o să rupă fereastra şi o să ne lovească în odaie. Clipele treceau grele şi eu nu ştiam încă să-i răspund nici o vorbă şi doar când s-a sculat pentru a-şi lua rămas bun, am simţit o frică groaznică bântuindu-mi toate mădularele şi i-am spus că am trăit sub paisprezece domni diferiţi şi că nici unul dintre dânşii nu s-a atins niciodată de un fir din avutul meu şi că vreau ca atât eu, cât şi ai mei să trăiască şi pe mai departe, pe cât s-o putea, cinstit, în linişte şi în pace. I-am spus că nu vreau să mai aud asemenea cuvinte nechibzuite şi că îmi pare tare rău faţă de sora mea că numai aşa am izbutit să-i răsplătesc încrederea pe care a avut-o în mine, când mi-a trimis băiatul să-l povăţuiesc pentru viaţă şi pentru viţa pe care o poartă.
A plecat în grabă şi n-a vrut nici măcar să pună ceva în gură, după şi înaintea unui asemenea drum în frig şi beznă. Nu ştiu de ce sunt tinerii mereu aşa de grăbiţi, când mai au atâţia ani de sperat de la Bunul Dumnezeu, în vreme ce noi avem tot mai multă răbdare şi aşteptăm.
11 noiembrie
Domnul a dat poruncă să se adune cei mai buni meşteri pentru a ridica un lăcaş sfânt în cinstea Sfântului Anton, care se spune că i s-ar fi arătat lui în vis, atunci când Doamna a rămas grea.
Se arată grozavă iarna care a început. De când mă ştiu n-am apucat atâta zăpadă şi atâta frig înainte de Sfântul Crăciun. Au fost găsiţi de acum oameni şi vite îngheţate.
În sate s-au arătat mai peste tot lupii.
Noaptea trecută, luna s-a spart de câteva ori în bucăţi. S-au mai arătat şi alte semne rele. Dumnezeu să aibă grijă de noi, păcătoşii!
3 decembrie
Domnul a vrut să se termine ctitoria pentru Sfântul Anton încă înainte de a se naşte coconul. Dar cum să pui bârnă pe bârnă pe asemenea ger şi viscol? Pe cei care n-au vrut să lucreze, Domnul mai înainte a pus să-i biciuiască, însă, apoi, altora le-a promis bani mai mulţi.
Mi-au murit până acum trei cai.
Nişte ciobani mi-au povestit că anul ăsta sunt mai mulţi lupi ca oi. Unul mi-a spus că a văzut lupi cu cinci picioare, dar asta nu-mi prea vine să cred.
Nepotul meu Iulian n-a mai dat de la vorbele acelea pe acasă. Nu îndrăznesc să mă gândesc la ce va fi când va sosi sorocul pe care şi l-a dat.
27 decembrie
Am trăit zilele astea numai în teamă. Nici Sfintele Sărbători nu le pot trece în mulţumire şi pace. Nepotul meu Iulian n-a mai venit pe acasă. La Palat nici o mişcare, însă de multe ori se întâmplă [acolo] lucruri importante fără ca noi cei de afară să avem habar.
Zăpada e atât de mare încât multe sate au fost acoperite cu totul.
Pe drumuri şi în aşezări s-au înmulţit tâlharii.
5 februarie
Ieri a născut Doamna o fată. Se spune că nu e băiat pentru că n-a reuşit [Domnul] să termine lăcaşul promis Sfântului Anton.
Am fost şi eu, după multă vreme, la Palat să le urez sănătate Doamnei şi Copilului. Toate mi se par [acolo] ca pe vremuri. Slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic din cele de care mi-a fost atât de teamă! Pe nepotul meu Iulian nu l-am văzut, însă mi-au spus că trebuie să fie şi el undeva pe acolo. La vârsta lui, ispitele unui trup de femeie te fac să uiţi visele de mărire. Bine că am mai judecat şi n-am chemat-o pe maică-sa să-i vorbească după spusele pe care le-am avut cu el. Dacă mai trăia bietul taică-său – Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! -, îl chemam fără zăbavă, dar pe femei e mai bine să nu le amesteci.
Am mai vorbit şi cu alţi boieri, n-au mai trăit nici ei aşa o iarnă. Să vedem ce-o mai fi.
De prea mult frig, oamenii au început să facă focul fără băgare de seamă şi s-a aprins oraşul în părţile înspre mori. S-au adunat oameni mulţi şi, în loc să ajute la stingerea flăcărilor, stăteau şi se încălzeau la ele. Noroc că tocmai atunci n-a fost vânt şi că nici lemnele, ude de atâta omăt, nu ardeau prea repede.
