AUTIŞTII CĂRŢILOR (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

CEILALŢI

Domnul Dan Adam, contabil la I.R.G.L.N. (secţia a doua), s-a trezit în dimineaţa zilei de 18 februarie 1982 (sau, poate, 2002? Sau poate 2012?) cu o senzaţie cu totul ciudată: în cameră era neobişnuit de cald şi parcă şi patul părea mai larg decât era el obişnuit. Mai larg şi mai… mai altfel. Îi trebui o vreme să se trezească de-a binelea şi să poată deschide ochii. Iar când o făcu…

– Nu, nu se poate, îşi zise, visez în continuare.

Numai că nu era vis: o muzică necunoscută se răspândea dintr-un casetofon necunoscut, o femeie pe care nu şi-o amintea dormea lângă el, totul într-o încăpere străină, printre obiecte străine. Domnul Dan Adam se ridică în coate şi privi mai atent în jur: nişte haine potrivite ordonat pe marginea unui scaun îl făcură să întârzie mai mult cu privirile asupra lor şi, până la urmă, trebui să admită că bretelele, atât cât putea vedea din locul unde se afla, nu-i erau cu totul necunoscute, apoi, parcă-parcă, mai recunoscu şi unul dintre tablourile de pe perete, o natură moartă cu o felie de pepene atât de veridică în prim-plan, încât – parcă îşi amintea el – ar fi spus odată – unde? – că „un asemenea pictor te face să uiţi de dogoarea verii”. Da, asta a spus-o sigur undeva şi bineînţeles că s-a referit la pânza pe care o avea acum în faţă şi de care nici nu-şi amintea în alt fel decât ca atârnând în dormitorul său – în dormitorul acesta.

Începu să se liniştească. Obiectele din încăpere primeau iarăşi consistenţă pentru el, fiecare îi chema alte amintiri în memorie, unele se legau de celelalte, nici femeia ce-i dormea alături nu i se mai părea o străină, logica îi spunea că trebuie să fie soţia lui, nu-şi amintea încă numele ei, însă micul neg de pe obrazul stâng o făcea de neconfundat – şi cum să-ţi confunzi propria soţie?

Pe urmă, îşi aduse aminte că-l cheamă Ettore di Luna şi că trebuie să se ducă la o şedinţă anunţată a Consiliului de Administraţie. Numai că o altă voce insista mereu în legătură cu Dan Adam, cel de la I.R.G.L.N. (secţia a doua) şi de familia de pe strada Alexandru cel Bun nr. 6 şi i se făcu un dor nebun de fetiţa de opt ani, a cărei zi de naştere ar trebui s-o aniverseze chiar azi, când ar…

– Ar trebui!?

Ettore di Luna se sculă şi se uită în oglindă. Era el, cel din totdeauna, doar că avea sprâncenele mai negre şi o mustaţă pe care parcă îşi amintea că şi-ar fi ras-o după ce s-a eliberat din armată. Şi totuşi nu-l deranja nimic din imaginea chipului din oglindă, nimic nu i se părea altfel decât s-ar fi aşteptat să fie. O clipă gândi că există un mijloc foarte la îndemână să se convingă, n-avea decât să-şi radă mustaţa, însă o altă voce îl tot mâna din urmă: trebuia să se grăbească, şedinţa aceea fusese anunţată de trei săptămâni, nu-i era permis să întârzie nici o clipă şi drumul de acasă şi până la sediu era de peste o oră de goană pe autostradă. Pentru ultima oară, atunci când se bărbieri, vocea cealaltă îi mai aminti de o aniversare la care cineva, el sau un obscur contabil, era invitat sâmbăta şi-şi spuse, în mod automat, că trebuie să facă rost de o damigeană cu vin de Miniş pentru acea ocazie, însă, pe urmă, numele acelui contabil îi pieri cu totul din memorie şi doar o clipă, pe autostradă, un chip văzut din viteza limuzinei îi mai aminti de un coleg… cineva al cărui nume nu-l mai ţinea minte, o amintire lipsită de epică, un lucru care…

Ettore di Luna îşi pierdu întreaga zi în şedinţe. După o vreme, imaginea acelui Dan Adam începu să-i dea din nou târcoale cu o intensitate mai mare ori mi mică, o clipă avu chiar impresia că joacă un rol deosebit de periculos, îi fu frică de posibilitatea de a nu mai fi recunoscut de colaboratorii şi de subalternii săi, apoi îl uită iar pe contabilul de la I.R.G.L.N.. Spre seară avu din nou o „criză de depersonalizare”, cum începu să-i dea nume ciudatului fenomen, şi-şi aminti că se sculase dimineaţa fără ca soţia să i se fi trezit, că plecase în grabă, că ea nici nu l-a văzut. O sună la telefon şi, în timp ce forma numărul, netrebuind să consulte pentru aceasta vreo agendă, în vreme ce vedea feţele celor doi prieteni ce-l aşteptau la masa din cafenea, îşi zise că totul nu este decât cea mai mare prostie posibilă. Iar când auzi şi vocea soţiei, după ce schimbară câteva cuvinte, se linişti cu totul. Reveni la masă bine-dispus şi-şi continuă conversaţia întreruptă.

Pentru ca, seara târziu, să-l apuce o stranie panică pentru familia lui Dan Adam – acum îi ştia numele ca pe al său -, se întrebă ce-i discută familia despre ciudata-i dispariţie, cum îl bârfesc amicii şi vecinii, ce zvonuri s-or fi lansat. Apoi îi veni ideea că dacă el este acum un di Luna, poate că şi di Luna a devenit un Adam, probabil că nici n-a observat nimeni substituirea, deşi nici despre o substituire nu putea fi vorba întrucât el avea acasă o soţie cu un neg mic pe obrazul stâng, şi un tablou cu o natură moartă cu un pepene în prim plan, şi un post important, şi nişte prieteni şi… Dar senzaţia stranie, care tot revenea cu intensităţi variabile din clipa trezirii, nu-l mai slăbi.

Mai avu două importante întâlniri seara târziu şi după miezul nopţii fu prea obosit spre a se mai întoarce acasă, mai ales că a doua zi ar fi fost obligat să revină foarte devreme, deoarece trebuia să aştepte la aeroport un partener din Grecia. Înnoptă, aşadar, la hotelul unde obişnuia să tragă în asemenea ocazii, mai vorbi o dată cu soţia la telefon şi se culcă frânt de oboseală.

A doua zi dimineaţa, Ettore di Luna se trezi înainte de ora la care îl rugase pe recepţioner să-l sune. Priveliştea pe care o văzu îl înspăimântă. Un soare, ce se chinuia să răsară, lumina o plajă aproape pustie, unde câţiva copaci ciudaţi, pâlcuri-pâlcuri, străpungeau pustietatea. Dormise pe nisipul gol şi fusese acoperit cu o foaie de cort. Aproape că nu avea curajul să privească în jur. O făcu, totuşi, şi o începu cu examinarea propriului său corp. Îşi zări picioarele vârâte în nişte bocanci groşi, o mână bandajată culcată alături de el, puşca având o curea pe care (TOTUŞI!) n-ar fi putut s-o confunde, o curea dintr-o piele răsucită, curea pe care şi-a confecţionat-o el însuşi din pielea unui crocodil pe care-l împuşcase cu câteva luni în urmă. Apoi, la câţiva metri mai încolo, îl descoperi pe U’Bobu şi, ceva mai departe, pe Ronald Ghenene. Pielea lor era neagră, ca şi a lui, puştile lor asemănătoare cu cea pe care-şi ţinuse el mâna stângă chiar şi în timpul somnului. Era sigur că nici Dan Adam şi nici Ettore di Luna n-aveau ce căuta printre luptătorii din rezistenţa din care făcea parte şi el, şi U’Bobu, şi Ghenene. Iar el, îşi aminti după un timp, el se numea Abraham Dedu. Se sculă în picioare şi aşteptă să i se trezească şi tovarăşii. Ştia că trebuie să-i comunice un lucru îngrozitor lui Ghenene, ceva ce tot amânase până atunci.

Intră în mare şi se spălă cu apă sărată, atât cât se putea spăla cu o singură mână şi fără să se dezbrace. Ieri, îşi spuse, mai avea dubii dacă e Dan Adam sau Ettore di Luna. Azi e convins că e unul dintre cei doi, mai degrabă di Luna. De ce mai degrabă di Luna? Habar n-avea. Pe de altă parte, ştie tot ce trebuie despre Abraham Dedu, are toate amintirile acestuia, pe când Adam şi di Luna nu sălăşuiesc în el decât ca o… ca o senzaţie. Trebui să facă un efort deosebit până să-şi amintească numele colegului de bancă din liceu al lui Dan Adam şi nu reuşi să reconstituie nicicum numărul contului de bancă a lui di Luna.

Între timp se trezi şi Ghenene. Copilăros, ca de obicei, acesta intră adânc în apă îmbrăcat, strigă, încercă să-l stropească şi pe U’Bobu. Lui Dedu îi fu imposibil să-i spună ceea ce ar fi trebuit să-i comunice de aproape o săptămână.

Mâncară, apoi, acolo, pe plajă, după care porniră prin pădurea deasă. Din când în când, marea apărea pentru câteva clipe printre copaci. După o vreme, văzură cum apa parcă se prăvălea în fundul unei căldări: pe nesimţite, uscatul urcă un deal, un munte. Ghenene, care ţopăise mai tot timpul, începu să meargă şi el serios. Făcură un popas, după care hotărâră ca U’Bobu s-a ia înainte, iar ei să-l urmeze la vreo cincizeci de paşi. Era mai prudent aşa. Din toate punctele de vedere. Propunerea venise, bineînţeles, din partea lui U’Bobu însuşi. Dedu protestase. Nu era drept ca U’Bobu să rişte mai mult decât ei doi. Ghenene era indiferent, el se amuza cioplind o bucată de lemn. Acum, simţea Dedu, acum ar fi timpul să-i spună lui Ghenene ceea ce-i ascundea de atâta vreme. Acum, deoarece trebuia s-o afle şi U’Bobu. Însă nu fu în stare. U’Bobu o luă înainte.

Soarele trezise toate gângăniile pământului la viaţă şi acestea se agitau înnebunite pe sub frunzele care formau tavanul acestei lumi. Dedu îl chemă înapoi pe U’Bobu şi le povesti că fratele lui Ghenene îi trăda de mult şi că el avea misiunea să le spună despre această trădare – care costase viaţa a câtorva zeci de tovarăşi. Plecară mai departe şi Ghenene ceru insistent să se ducă el în faţă. Dar nu acceptă nici U’Bobu şi nici Dedu.

– Pentru că a trădat fratele meu, nu mai aveţi încredere nici în mine? încercă să-i şantajeze Ghenene. Însă tot U’Bobu fu cel ce plecă primul.

Seara calculară că mai aveau de mers trei zile. Se culcară risipiţi. Însă U’Bobu îşi alese un loc de unde să-l poată supraveghea pe Ghenene. Îl cunoşteau bine, nu le era teamă că ar putea şi el să trădeze, le era frică să nu facă o prostie.

Abraham Dedu se întinse iarăşi lângă marea pe care au urmat-o toată ziua. Marea era veşnică şi stelele de deasupra ei la fel. Înainte de a adormi, Dedu se mai gândi la Dan Adam şi la Ettore di Luna. Nici somnul nu reuşi să-i risipească o teamă pe care aproape că şi-o putea deja explica.

În dimineaţa zilei de 20 februarie, Abraham Dedu se trezi dârdâind de frig. Nu trebui să deschidă ochii pentru a şti ce s-a întâmplat. Încercă doar să forţeze puţin nota şi să-şi „amintească” cine era el în ziua aceea. Se strădui, pentru aceasta, să-şi cheme noile amintiri în memorie, îşi căută numele şi trecutele iubiri, mirosul soţiei, care probabil că dormea alături de el, culoarea ochilor mamei, marca de tutun pe care o fumase tata. Încercă măcar să-şi amintească dacă el însuşi e fumător. Şi ce mai gândeşte acum familia sa de pe strada Alexandru cel Bun, dar oaspetele străin care trebuia să fie primit pe aeroportul din Milano şi, mai ales, ce gândesc acum U’Bobu şi Ghenene? Se sculă, îşi luă treningul, hanoracul, bocancii, în faţa cabanei îşi puse schiurile şi începu să taie munţii, aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă. Doar că acum gândea la alte lucruri ca de obicei. Bjorn Lundal era conştient că în fiecare dimineaţă se trezeşte altundeva, singur ori alături de o altă soţie, de alţi copii, că poate lăsa în urma sa, după fiecare transformare, câte un gol îngrozitor de dureros. Acum nu dorea să ştie decât un singur lucru: nu cumva nu mai e normal? Nu cumva a înnebunit? El, Bjorn Lundal, a fost, de când se ştia, o fire închisă. Datorită locurilor în care trăia, felul său de viaţă îl obliga la lungi zile solitare. Poate că şi munţii de zăpadă pe care i-a călcat mereu i-au luat amintirile, minţile. Dispunea de o memorie imposibil de pus în cuvinte, o memorie ce nu putea să-i aparţină unui norvegian care n-a coborât niciodată sub paralela 55, o memorie ce-l făcea să-i fie dor, în acelaşi timp, de atmosfera din tribuna micului stadion al echipei de divizie B a campionatului românesc de fotbal, dar şi de autostrada ce leagă San Benedetto de Milano, de dansurile copilăreşti ale lui Ghenene. Şi, dacă în fiecare zi se va trezi drept altul, suma acestor doruri se va înmulţi fără încetare şi el nu va mai fi în stare s-o poarte toată cu el şi, până la urmă, chiar dacă n-a înnebunit încă, sigur îşi va pierde minţile. Iar, mai târziu, în vreme ce Erik Sorensen îl ajuta să prindă cureluşele cu care fixau povara de sanie, Bjorn Lundal trebui să admită, în gândul său, că dacă fenomenul se va perpetua încă o lună, un an sau douăzeci de ani, el tot nu va putea încurca mai mult decât destinele a câtorva mii de oameni, de familii. Câteva mii de destine din miliardele posibile… (Iar Erik Sorensen îşi spuse că Lundal ăsta a devenit şi mai taciturn ca de obicei.)

Însă Bjorn nu mai voia să ştie decât un singur lucru: atunci când Adam îl înlocuise pe di Luna, oare şi di Luna trecuse în locul contabilului de la I.R.G.L.N.? Oare di Luna cumpărase exact ceea ce ar fi vrut Adam să-i cumpere fiicei sale cu ocazia zilei ei de naştere? Şi cum a reuşit să se descurce Dedu printre complicatele contracte ale concernului din Milano? Şi mărşăluieşte acum cineva alături de Ghenene? Căci, altfel, atât acesta cât şi U’Bobu îşi vor imagina că povestea cu fratele lui Ghenene nu este decât o născocire, din moment ce el însuşi, cel ce a adus vestea, a dezertat…

Lundal îşi spuse că singura soluţie ar fi să plece imediat la cel mai apropiat dintre CEILALŢI, să se convingă că în fiecare loc există câte un înlocuitor… Însă asta ar însemna să facă un drum mai lung decât o zi, iar dimineaţa el va fi departe, va fi cine ştie cine…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.