AUTIŞTII CĂRŢILOR (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

El îi făcu un semn cu mâna, semna ce putea indica orice şi ieşi în grădină. Privi clădirea acoperită cu iederă. Văzu lumină la trei ferestre. Se dovedi incapabil să realizeze ce geam corespunde la ce cameră, ceea ce-i provocă o senzaţie stranie. Calculul teoretic era exact: o fereastră luminată dădea spre camera lui de lucru, alta spre dormitorul unde nevastă-sa aprinsese lumina când s-a trezit a doua oară, furioasă, probabil, că nu mai reuşea să readoarmă, aşa că mai mult ca sigur că acum citea unul dintre tomurile ei îngrozitor de groase (care pe el îl speriau numai când se nimerea să le vadă risipite prin casă). Cea de a treia lumină… cea de a treia lumină nu putea proveni decât de după misteriosul geam pe care nu-l putea identifica nicicum. Nu mai era sigur nici măcar dacă fereastra cea mai luminată era cea care dădea spre camera lui de lucru. Nu mai era sigur de nimic. Cel mult de faptul că fereastra enigmatică provenea totuşi de la vila sa – pentru că era încadrată în iederă. Clădirea din vecini, albă la lumina lunii, „cheală”, cum îi spunea Adam, avea ferestrele întunecate. Mai ocoli o dată vila şi privi din toate unghiurile pe care le putea atinge şi casa vecină. Cele trei ferestre luminate dădeau spre locuinţa sa. I se făcu frig. Reveni în casă.

În noaptea aceea nu mai putu lucra. Fereastra misterioasă continua să rămână slab luminată, dar luminată. Îi mai trecu prin minte o posibilitate: deoarece nu putea observa obiectul curiozităţii sale decât chiar din faţa geamului său, exista şi alternativa ca până să facă el drumul spre uşă, cineva să stingă lumina şi să dispară prin coridor. Posibilitate nu foarte probabilă, însă ceva mai plauzibil n-avea la îndemână. După o bucată de vreme, renunţă. În dormitor, soţia, ridicată în perne, citea într-adevăr una dintre cărţile ei groase. Dan Adam se întinse lângă ea şi închise ochii.

„Hai să-ţi arăt ceva!” îi spuse femeii, având senzaţia că se enervează şi mai mult, simţind-o răsfoindu-şi cărţoiul. Ea nu-i răspunse, el se sculă, ştiind că ea îl va urma. „Ce cameră e aia?” o întrebă arătându-i din biroul său fereastra luminată.

„Pentru asta m-ai adus aici?”

„Unde arde lumina?”

„Hai, că bancuri din astea ai putea să faci şi ziua!”

Ea ieşi în coridor. Dan Adam aşteptă s-o audă deschizând uşa la camera copiilor. Ceea ce se şi întâmplă. Fereastra de alături rămase luminată. Astfel s-a lămurit cel puţin un lucru: puştii n-aveau nici un amestec.

Stinse lumina în odaia sa de lucru şi se postă în geam, încercând să vadă ceva din interiorul încăperii luminate. De atâta încordare, începură să-i lăcrimeze ochii. Becul era prea slab şi în spatele ferestrei misterioase mai era şi o perdea (probabil), pentru că nu reuşi să desluşească nimic sigur. Cu timpul, privirea concentrată începu să-i joace renghiuri: avea impresia că desluşeşte anumite contururi, anumite obiecte, anumite amintiri… Unele obiecte i se păreau chiar că se şi mişcă în lumina aceea difuză. Pentru a se verifica, îşi imagină un anumit lucru şi peste câteva clipe avea într-adevăr senzaţia că-l vede în spatele acelei ferestre. Testul îi apăru concludent: nu putea fi sigur de nimic din cele posibil zărite acolo.

Încetul cu încetul, copleşindu-l oboseala, adormi în fotoliu. Când se trezi, afară mijeau zorile. Pe nesimţite, geamul misterios se întunecase, contopindu-se cu clădirea. Geamul care… Nici măcar nu mai era sigur că nu se înşelase în privinţa celor văzute… sau a celor care i se părură că… Privi lung clădirea. Care geam fusese luminat? Acesta. Aproape sigur ăsta. Nouăzeci la sută acesta şi zece… nu, cinci la sută celălalt. Şi cinci la sută cel de acolo. Deci, despre care geam a fost vorba?

În cursul zilei umblă mahmur. Şi nevastă-sa rămase bosumflată. În timpul cinei îl întrebă ce banc fusese acela care l-a determinat s-o scoale în toiul nopţii pentru a-i arăta un geam luminat. El începu să-i explice, însă ea trecu la alt subiect. Seara se culcară devreme şi el adormi aproape instantaneu. Se trezi la miezul nopţii. Stătu nemişcat în pat, dar după câteva minute, curiozitatea fu prea mare. Se furişă afară din dormitor, dar uşa scârţâi din nou parcă şi mai jalnic decât de obicei. Nevastă-sa – bineînţeles! – se trezi şi ea. Fără să mai aştepte replica ei, Dan Adam se grăbi în camera sa de lucru. De agitat ce era, nu mai aprinse lumina. Răsturnă un scaun în drum şi acesta căzu cu o bufnitură surdă. Acum probabil că s-a trezit şi soacră-sa, care îşi avea camera chiar sub biroul său. Îşi lipi nasul de fereastră. Geamul din noaptea trecută continua să fie luminat. Slab luminat, dar în mod evident luminat. După un sfert de oră, trebui din nou să renunţe în încercarea de a desluşi ceva din spatele ipoteticei perdele. Coborî în sufragerie şi găsi într-un sertar schiţa locuinţei. Nici cu ea în faţă nu reuşi să stabilească fereastra care îl intriga. Aceasta, conform schiţei, pur şi simplu n-ar fi trebuit să existe. „Noaptea anumite reflexe ale lunii pot induce farse ciudate…” îşi spuse. Dar… Luna intra şi ieşea dintre nori, iar geamul cu lumina aceea poate incertă…, să zicem „discutabilă”, persista în faţa privirilor sale descumpănite.

Coborî iarăşi în curte. O fereastră de la etaj era luminată. Deci, totuşi… însă în aceeaşi clipă îşi aminti că şi nevastă-sa se trezise. Nu era exclus ca ea să fi aprins lumina pentru a citi, la fel ca în noaptea trecută. Să citească sprijinită în perne, căznindu-se să ţină în mâini una dintre cărţile ei masive. Urcă să vadă dacă soţia îi doarme, scările trosniră – dar nu la urcat, ci la coborât. Ea ar fi putut foarte bine să se trezească abia acum…

Întors în curte, căută o pietricică şi lovi în geamul luminat. Aşteptă cu răsuflarea tăiată, dar nu se întâmplă nimic. Mai aruncă o nouă pietricică. De data asta avu impresia că perdeaua a fost mişcată de cineva în spatele geamului. Apoi din nou nimic. O a treia lovitură avu un efect cert: lumina de după fereastră slăbi şi în câteva clipe se stinse cu totul. Ca prostit, Dan Adam mai stătu o vreme, nefiind sigur dacă nu cumva mai desluşeşte o geană cât de palidă de lumină. Însă nu mai era nimic de văzut. Urcă în camera sa de lucru şi fugi la geam. Fereastra luminată dispăruse. Reveni în dormitor. Nevastă-sa stătea culcată în întuneric, dar el era convins că ea nu dormea. În schimb, peste câteva minute adormi el.

În noaptea următoare, lucrurile se repetară identic. Câteva pietricele făcură ca lumina din spatele ferestrei să se stingă iarăşi. Dispărea încet, ca o lumânare ce se sfârşeşte, în nici un caz ca lumina unui bec electric întreruptă de la un comutator obişnuit, aşa cum erau toate comutatoarele din vila lui Dan Adam.

Pe urmă, timp de câteva nopţi, nu mai putu să vadă din camera sa de lucru nici o lumină în spatele vreunei ferestre. Şi nici din curte. Însă, în loc să-l liniştească, acest lucru îl enervă şi mai tare. Până într-atât încât, la un moment-dat, regretă că n-a folosit o piatră mai mare cu care să spargă fereastra pe care acum n-o mai putea depista nicicum. Aşa măcar ar fi avut un indiciu sigur şi ziua ar fi fost în stare să lămurească în câteva clipe despre ce încăpere era vorba.

Trecuseră aproape două săptămâni. Fereastra misterioasă dispăruse cu totul. Într-o seară, profitând de faptul că era singur în casă, familia fiindu-i plecată pentru câteva zile la ţară – şi cât de greu regizase el acest lucru! -, Dan Adam sprijini o scară lungă de zidul casei şi se uită de afară în toate încăperile. Acum nu mai avea nici o îndoială: ştia cu exactitate fiecare fereastră la care odaie corespundea. Asta îl linişti. Putu din nou să lucreze. Totul trecuse, ca o părere.

Însă, peste alte câteva zile, într-o altă noapte, în vreme ce lucra, ca de obicei, în camera sa, fereastra luminată îşi făcu din nou apariţia. De vreo săptămână ploua cu înverşunare. Ud până la piele, Dan Adam reuşi să sprijine scara grea de zid. Dar nu mai ştia spre ce fereastră s-o îndrepte. Geamul se întunecase.

Lăsă peste zi scara sprijinită de perete şi aşteptă cu nerăbdare următoarea noapte. Într-adevăr, din camera de lucru putu să vadă geamul slab luminat. Scara era însă rezemată spre o cu totul altă fereastră. Coborî în curte, deplasă scara şi se urcă pe ea. Fereastra spre dormitorul copiilor era întunecată. Doar luna lumina o parte din decorul atât de cunoscut. Coborî de pe scară şi reveni în camera sa de lucru. (Între timp, descoperise o „potecă” pe treptele interioare ale vilei, un drum subţire unde acestea nu scârţâiau.) Din camera sa de lucru văzu scara sprijinită spre o fereastră întunecată. Dar, alături, o altă fereastră era cea slab luminată. Mutând din nou scara, lucrurile se repetară invers.

Pentru noaptea următoare, Dan Adam îşi făcu rost de o praştie. Fereastra rămăsese însă întunecată. Abia peste alte trei nopţi reuşi să-şi utilizeze arma. Geamul se sfărâmă în ţăndări şi lumina se stinse în felul ei încet, de parcă ar fi adormit o lumânare. Încordat, Dan Adam aşteptă o reacţie din spatele ferestrei, nevastă-sa apărând acolo sau unul dintre copii trezindu-se brusc şi ţipând speriat. Însă nu se întâmplă nimic.

Iar când se sculă dimineaţa devreme, găsi toate geamurile intacte. Nişte cioburi, măturate într-o grămăjoară, stătea adunate ordonat pe aleea ce dădea spre poartă. Aşa ceva nici măcar nu îndrăzni să comenteze cu cineva. Pe urmă, descoperi şi un alt fenomen ciudat: câteodată noaptea, dar în aceleaşi nopţi când fereastra misterioasă se nimerea să fie luminată, dintr-unul dintre hornurile vechi şi atât de decorative ieşea fum. O stare de agitaţie îl oprea pe Dan Adam de la orice muncă. Îşi băgă în cap că vila sa ar avea o încăpere secretă unde ar trăi cineva ascuns. Ciocăni toţi pereţii şi măsură toate zidurile. Cercetă îndelung podul, făcând tot felul de desene pe care le compară cu schiţele (refăcute) ale suprafeţelor de la etajul întâi. Într-o parte i se păru, la un moment-dat, că nu se justifică 80 centimetri patraţi de suprafaţă. Într-alta şi mai puţin. Oricum, nici pe departe suficient pentru o încăpere cu o fereastră „normală” spre grădină.