AUTIŞTII CĂRŢILOR (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

– Acum, prin acumulare, în mod sigur veţi putea deosebi ceva mai uşor iluzia de realitate, spune ghidul. Şi încă o curiozitate: şi pe Scamator – nu pe Bruno, pe celălalt scamator -, şi pe contabil, pe amândoi, printr-o stranie coincidenţă, îi cheamă la fel: Dan Adam.

– Asta-i o făcătură ordinară! Sau vreţi să spuneţi că e doar o ironie?

– „Să nu juri că asta nu se poate întâmpla vreodată!”stă scris deasupra intrării în turnul acesta. Numai că unele lucruri, chiar dacă se întâmplă, nu se întâmplă în realitate, spune ghidul.

– „Chiar dacă se întâmplă, nu se întâmplă în realitate”?! Cum vine asta?

– Dumneata ai auzit vreodată ceva despre o iluzie? întreabă dom’ profesor.

– Dom’le, aici nu suntem la şcoală!

– La facultate! îl corectează doamna cea respectuoasă.

– Facultate, şcoală, tot aia! Cum se poate întâmpla ceva în afara realităţii?!

– Mai înainte, ar trebui să lămurim ce este realitatea, spune cineva.

– Păi, de asta suntem aici, punctează iarăşi doamna cea respectuoasă.

– Bravo! intervine ghidul.

– Ca să lămurim ce este realitatea? Ce e atât de complicat în treaba asta? Dacă vă pişc de obraz şi vă doare, atunci vă aflaţi în plină realitate. Dacă nu…

– Poate că mă doare fără să mă fi pişcat dumneavoastră.

– Atunci sunteţi bolnav!

– Să mergem mai departe, zice ghidul şi lumea îl susţine vociferând.

– Ce rost are să mergem mai departe până ce nu lămurim nişte lucruri?

– Întotdeauna este aşa, şopteşte ghidul, în timp ce urcă spre etajul patru.

Pe tărâmul celălalt

Era efectiv greu să alegi între mulţimea de tarabe care împânzeau bâlciul. Greu pentru cineva căruia îi place să colinde asemenea locuri, întrucât destui trecători nici nu luau în seamă căsuţele acelea mai degrabă obişnuite pe dinafară şi, desigur, puţin vulgare pe dinăuntru, pentru gustul lor. Însă pentru cel încântat de această viaţă paralelă vieţii de fiecare zi, pentru unul dintre aceia nu era niciodată timp de ajuns (şi bani, bineînţeles, şi bani) spre a le putea colinda pe toate.

Printre atâtea mistere, mai la o parte se găsea o mică şi banală construcţie, nici căsuţă, nici tobogan, ceva între ele, dacă vă puteţi imagina aşa ceva, un fel de cub pe care urcai câteva trepte pentru a intra în el printr-o uşă şi pentru a fi apoi aruncat afară printr-un jgheab. Nimic deosebit, veţi spune, şi nu fără temei, dacă ne gândim doar la femeia cu trei capete din baraca alăturată ori la copilul ce mănâncă tăciuni aprinşi şi îi arată cum sunt digeraţi în stomacul său transparent ca un geam al unei maşini de spălat. Nimic deosebit într-adevăr la căsuţa-tobogan la care ne-am oprit noi, doar că încă n-am pătruns înăuntru! Pentru că dacă am face-o, riscând cele câteva parale cuvenite bătrânului fără vârstă ce stă la măsuţa din dreapta treptelor, vom fi siliţi să recunoaştem că acolo se petrece totuşi ceva deosebit. Altfel nici nu s-ar explica de ce se vorbeşte atât de mult în târg despre această curiozitate, în ciuda faptului că bătrânul nu-i face nici un fel de reclamă – probabil că nici n-ar fi în stare de aşa ceva, fiind mult prea bătrân, poate şi orb, poate şi surd; alături de el se află un anunţ cu tariful şi el nu face decât să încline uşor din cap ori de câte ori aude bănuţii căzând în farfuria din faţa sa. (Şi, totuşi, aici trebuie să deschidem o paranteză: s-a întâmplat ca nişte copii să încerce să intre fără a plăti, fiind încredinţaţi că momâia de la intrare nu va fi în stare să-i împiedice s-o facă. „Momâia” nici n-a încercat acest lucru, dar pur şi simplu ei n-au reuşit să intre. Probabil că bătrânul avea totuşi o pârghie ascunsă pe undeva lângă masă, cu ajutorul căreia acţiona uşa prin care se pătrundea în cub, atunci când simţea monedele lovindu-se în căderea lor în farfurie. În ce mod simţea această cădere era un capitol viu discutat în tot bâlciul, emiţându-se tot felul de ipoteze năroade. Drept urmare, odată, în urma unor asemenea discuţii, alţi doi indivizi, de data asta oameni în toată firea, au aruncat nasturi în loc de monede în farfurie. Şi, într-adevăr, cubul s-a deschis şi pentru ei ca pentru toţi ceilalţi vizitatori, numai că n-au mai fost văzuţi niciodată ieşind de acolo. Şi nici nu i-a mai întâlnit nimeni de atunci. Dar despre asta vom mai aminti.)

Deci, de plăteai cei câţiva bănuţi şi te încumetai să intri în cubul acesta mai şters – ceea ce poate îi conferea mai mult mister decât în privinţa celorlalte ciudăţenii din jur -, când urcai cele câteva trepte şi aspirai aerul tot mai tare, pe măsură ce făceai cei câţiva paşi, de vedeai cubul deschizându-se în faţa ta şi pătrundeai în el, nu se putea să nu rămâi măcar pentru câteva clipe uimit. Dezamăgit. Fiindcă, deşi erai mirat că după ce ai trecut în spatele unei perdele, ajungeai într-un peisaj ce te aducea din nou în aer liber, un câmp arat brăzdat de drumul pe care te aflai; nu se mai găsea acolo nimic altceva, nimic deosebit, nici un balaur scoţând foc pe nări, nici un bărbat cu cinci mâini ori un câine-cal păscând iarba ce se găsea acolo din belşug. O luai agale pe acest drum nesfârşit şi umblai după cât ţi-era pofta; te uitai în dreapta şi în stânga şi, tot mai plictisit că nu vezi decât nişte păduri în depărtare, nişte profiluri întunecate în ori ce caz, te hotărai să te întorci. Şi, la fel ca toţi ceilalţi, o luai direct peste câmp, gândind că scurtezi astfel calea şerpuitoare pe care ai venit. Şi nu găseai înapoi nici o draperie, nici un indiciu că ai venit din spatele unei perdele, peste tot doar acelaşi peisaj cu o mulţime de copaci şi umbre în depărtare. Dar nici o întoarcere. Aşa că o luai din nou pe drum şi mergeai mai departe. „Nu se poate să nu întâlneşti şi oameni, odată ce tărâmul în care ai nimerit are şi drumuri umblate, cărări bătute de cineva şi însemnate, deci, ducând undeva.”

S-a întâmplat ca unii mai încăpăţânaţi să meargă ore în şir pe cărarea aceea, să se apropie de un pâlc de copaci, să pătrundă între ei şi, traversându-i, să ajungă din nou în plin câmp, de unde, în depărtare, vedeau alte grupuri de arbori ori umbre pe care nu le puteau desluşi. Unii, mai isteţi şi mai scrupuloşi, căutau explicaţii pentru toate astea şi-şi spuneau că într-un cub, ce nu ocupă mai mult loc decât cea mai nenorocită dintre celelalte curiozităţi din bâlci, nu puteau, n-aveau cum să se afle întinderi nesfârşite unde să rătăceşti la infinit. Şi însuşi faptul că îndărătul lor nu mai izbuteau să găsească intrarea îi făcea să suspecteze totul ca fiind o înşelătorie abilă, în care cine ştie ce oglinzi neaşteptat aranjate te obligă se te învârţi buimac pe loc… într-un decor în realitate inexistent. Aceşti isteţi, ce nu încetează să-şi aranjeze gândurile în spiritul logicii, indiferent de împrejurare, sceptici şi subtili, rămâneau doar cu argumentele lor infailibile, însă care nu-i ajutau să iasă din capcana tărâmului unde au nimerit după ce au plătit cele câteva parale şi au dat perdeaua la o parte. Aşa că rămâneau şi ei la fel de descumpăniţi ca şi ceilalţi, cei ce nu-şi puneau atâtea întrebări. Şi rătăceau cu toţii, mereu mai puţin încrezători că vor întâlni pe cineva sau că vor ajunge undeva, deşi o viaţă trăită într-o anumită coerenţă îi făcea să continue să creadă că un om ajuns pe un drum trebuie să se îndrepte spre locul unde duce acel drum călcat înaintea lui de atâţia paşi.

Cu timpul, îi cuprindea ciuda pe toţi. În primul şi în primul rând, pentru că la intrare n-au fost preveniţi că se vor rătăci şi nu li s-a spus ce să facă, atunci când vor dori să iasă. Un buton, un semnal de alarmă li se părea în clipele acelea ceva de elementară securitate: s-ar putea ca, odată, să intre în cubul acesta blestemat şi un bolnav, căruia să i se facă rău şi să aibă nevoie de îngrijiri imediate, un infarct, de pildă, şi cum să te descurci atunci? Unii mai impulsivi au început să strige aceste adevăruri pline de bun-simţ, fără a spera să-i audă bătrânul de la intrare, ci poate lumea ce se plimba pe afară, nepăsătoare şi uşor excitată de ciudăţeniile din bâlci. Da, parcă… parcă şi ei auziseră voci venind din cub, atunci când au ezitat în faţa neobişnuitei construcţii cu tobogan, parcă şi ei au auzit ceva misterios acolo şi n-ar fi exclus ca tocmai acest lucru să-i fi determinat să intre. Cei subtili îşi spuneau ceva şi despre acele impulsuri născute în subconştient, atunci când anumiţi excitanţi de care nici nu ştim ne…

Cu aceeaşi ocazia, mai aminteau şi că acest cub era singura construcţie din tot parcul de distracţii fără nici un angajat pentru a-i face o reclamă cât mai gălăgioasă, un angajat care să se agite, să urle, să cânte din trâmbiţe şi să bată în tobe, pentru a aduna curioşii. Nici măcar o firmă nu avea cubul cu tobogan şi, în afară de biletul pe care scria TĂRÂMUL CELĂLALT şi care atârna la intrare, nimic nu te prevenea cu ce fel de ciudăţenii vei fi răsfăţat pentru doar câţiva gologani. Nici o reclamă, nici o ilustraţie vopsită în culori multe pe pereţii exteriori, nici un saltimbanc afară, gata să aţâţe gustul pentru ce s-ar putea afla din belşug înăuntru. Doar bătrânul decrepit, ce-şi mesteca gingiile şi asista impasibil la trecerea muşteriilor prin faţa sa, trecerea marcată pentru el parcă doar de clinchetul bănuţilor în taler. Şi parcă totuşi cubul cu tobogan stătea în centrul atenţiei celor ce colindau prin bâlci, el fiind cel ce isca cele mai multe discuţii şi cele mai aprige dispute. (Dar aici cei ce gândeau astfel, după ce rătăceau de mai multă vreme prin peisajul incredibil din interior, se înşelau amarnic sau – ca să spunem altfel – deformau realitatea, punând în centrul tuturor preocupărilor oamenilor ceea ce-i acapara pe ei în clipa aceea. Este adevărat că despre cubul cu tobogan se discuta „afară”, însă trebuie recunoscut, în aceeaşi măsură, că şi despre femeia cu trei capete se vorbea mult, ca şi despre copilul cu stomacul transparent sau despre bărbatul cu cinci mâini.)

Apoi sosea un moment când clipele de groază începeau să se estompeze, fiind înlocuite de lungi momente de indiferenţă, de filosofare în van şi de descurajare. Cubul se dovedea o capcană îngrozitoare în care, odată intrat, cine ştie când şi dacă mai puteai ieşi. De ce să mergi mai departe? De ce să continui s-o tai mereu peste câmp spre pâlcurile de arbori şi spre umbrele din zare, dacă şi aşa nu poţi ajunge la ele? Însă, pe urmă, fiecare se întreba din nou: cum de au ieşit ceilalţi vizitatori de dinaintea sa, cu excepţia celor doi care au aruncat nasturi în talerul bătrânului? Însemna fie că vor izbuti să iasă şi ei, fie că bătrânul s-a smintit şi i-a confundat cu cei doi. Ori şi-a imaginat cine ştie ce despre ei.

Nu le mai era nici sete şi nici foame după atâta mers, şi aerul părea mai puţin sufocant, mai puţin stătut ca la început: fie că s-au obişnuit cu el, fie că s-a schimbat într-adevăr ceva în atmosferă ori poate că locul unde au ajuns după atâta umblat era mai sănătos. Cine ştie ce schimbare de altitudine, de climă sau ce altceva o fi contribuit la toate astea – omul nu poate fi specialist în toate, ca să ştie cu precizie şi acest lucru!

Câte unul se întindea sub următorul pâlc de copaci, la care a ajuns după mari eforturi şi care, prin micimea sa, îl cam dezamăgea. Se întindea şi adormea. Alţii, mai nervoşi, continuau să meargă cu încăpăţânare şi orizontul li se părea mai aproape. Cu o iluzie.