AUTIŞTII CĂRŢILOR (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Escrocherii în oglindă

(Aţi observat vreodată că, postându-te în faţa oglinzii, mâna dreaptă se reflectă în sticlă drept mâna stângă?)

După ce se termină totul, unii au început să gândească aproximativ aşa: chestiunea asta cu oglinda este un simplu fenomen şi, ca orice fenomen mai ciudat, poate fi folosit de oameni vicleni în te miri ce scopuri.

De pildă, cineva şi-a imaginat că Martin, marele escroc, şi-ar putea făuri, pornind de aici, o nouă ticăloşie: l-ar putea, de pildă, fotografia pe ascuns pe directorul băncii, în timp ce acesta se piaptănă în faţa oglinzii mari din foaierul teatrului. Cu mâinile ridicate şi cu manşetele căzute la cămaşă, în vreme ce-şi aranjează părul, directorul îşi dezvăluie toate cele zece degete de la mâini, iar pe inelarul drept, verigheta de platină, semn al aniversării nunţii de argint (?). Da, dar de ce pe inelarul drept, s-ar putea întreba doamna director, mai ales dacă s-ar găsi cineva să-i atragă atenţia? Un fapt neînsemnat, o biată bănuială aproape neîncăpătoare în cuvinte, însă dacă mai adăugăm şi cea de a doua, şi cea de a treia suspiciune? Deja a doua este mai gravă: cum de-i lipseşte domnului director o parte din degetul mic de la mâna stângă, din moment ce se ştie prea bine – e trecut şi în paşaport la „semne particulare” – degetul accidentat aparţine mâinii drepte? Asta nu mai este o simplă neînţelegere a faptelor, nebăgată în seamă până ce un binevoitor nu se străduieşte să învârtă cuiul în rană! Pentru numele lui Dumnezeu! Să mai verificăm o dată! Ei, da, nu încape nici o greşeală, în paşaport scrie clar că degetul mic de la mâna dreaptă este infirm.

Un fior trece prin corpul doamnei director, un debut de spaimă cumplită, spaimă alimentată şi de scrisoarea semi-anonimă trimisă de Martin, care semnând M. c. P.¹, strecoară întrebări la care răspunsurile ce se impun nu pot decât să amplifice amploarea curbei groazei soţiei înnebunite.

Ce se întâmplă? Cu cine să se sfătuiască? De peste douăzeci şi cinci de ani, îi spune fiecare necaz bărbatului ei, care, întotdeauna atât de autoritar şi de hotărât, îi spulberă prin siguranţa sa orice teamă. Acum, abia aşteaptă să-l vadă întors acasă ca să se poată convinge pe furiş de cele ce s-au întâmplat cu inversarea mâinilor domnului consort. Însă, în loc de aceasta, sună doar telefonul şi vocea mereu sigură de sine anunţă că stăpânul ei va trebui să plece pentru o vreme (în interesul afacerilor, desigur), va trebui să ia trenul de cinci, nici măcar după o pijama nu va mai avea timp să vină. Da, desigur, dacă nu se poate, te sărut de o mie de… Desigur, desigur, desigur… Dacă a spus el… Păcat doar că nu mai e vreme să-i facă bagajul, să-i pună obiectele sale de toaletă de care nu se desparte…, de care nu s-a despărţit niciodată… Dar… dar de ce tocmai acum?

Doamna stă împietrită şi nu-i vine să creadă. Abia peste o oră îşi mai revine dintr-o stare asemănătoare unui leşin, o oră în care n-a putut face altceva decât să aranjeze franjurile de pe cuvertura de pe fotoliu, să se joace cu urechile minunatului lor animal de casă, un foscus-foscus veritabil, să se încurce în bătăile asincrone ale numeroaselor ceasornice din reşedinţa lor (pasiunea soţului).

Când îşi revine, se repede să-i facă valiza, o să i-o ducă ea la gară, ar putea lua şi animalul cu ea, un foscus-foscus este atât de inteligent…, se spun multe despre nasul său deosebit de fin… Păcat că e atât de frig, un foscus-foscus e prea sensibil, e riscant să fie scos din căldura apartamentului numai pentru că… O sosie, să fie o sosie individul din fotografia trimisă de M. c. P.?

Pe urmă bineînţeles că nu găseşte nici un taxi în ultima clipă – dar chiar în ultima clipă! – şi când ajunge pe peron, el se află deja instalat în vagon. Mai apucă să-i dea valiza pe geam şi el i-o ia, însă poartă mănuşi, încât doamna nu poate să-şi lămurească nimic şi chiar în secunda când îi vine ideea salvatoare prin care să-l facă să-şi arate degetele, trenul o şi ia încet din loc, parcă bătându-şi joc de ea, parcă făcându-i cu tifla înainte de a se smuci brusc şi a dispărea în ceaţă.

O sosie? O dublură? Să fie doar o dublură? Doamna director regretă că nu s-a putut măcar apropia mai mult de soţul ei, că nu i-a putut simţi mirosul acela aşa de personal, pe care l-a învăţat în decursul atâtor ani, mirosul acela imposibil de dublat de cineva.

Drumul spre casă e lung, orele următoare şi mai lungi. Stă întinsă, incapabilă să facă orice, animalul tolănit la picioarele ei zace şi el mai agitat ca altădată, iar ea nu-i în stare să decidă mai departe. (Poate că nici nu mai doreşte să ia o hotărâre, starea aceea de nelinişte obosită s-a transformat de mult într-o oboseală dulce, a rămas numai de domeniul datoriei să-şi mai pună întrebările groaznice – doamna director a fost educată în spiritul sever al îndeplinirii oricărei obligaţii care îi incumbă.)

Se trezeşte pe la miezul nopţii, mai înainte, însă, se trezesc neliniştile din ea, astfel încât, atunci când deschide ochii, spaimele o aşteaptă gata pregătite de atac.

Ce semn să fie acela când un foscus-foscus veritabil începe să schiaune aparent fără motiv în miez de noapte, încercând să se ascundă sub mobilă, de parcă ar simţi un lucru înfricoşător în faţa sa?

Doamna se apropie de telefon şi e gata să formeze şi numărul – acele trei cifre ca un semn de exclamare, la care răspunde poliţia: nu-şi mai poate suporta singură starea. Dar dacă nu e nimic adevărat? Dar dacă M. c. P. a umblat cu cine ştie ce trucuri? Soţul ei n-ar ierta-o niciodată pentru declanşarea unui scandal inutil? Şi ce scandal nu e inutil – ba chiar profund dăunător! – dacă e legat de numele unui director de bancă? (Mai ales al unui director atât de sever. „Soţul tău este atât de distant! Atât de distins!” îi spun mereu prietenele. „Întotdeauna a fost aşa”, obişnuieşte să le răspundă. Lui, bineînţeles, nu avea curajul să-i mărturisească aceste mici convorbiri.)

Un detectiv particular! În nici un caz ceva oficial. Mai degrabă un lucru pe cont propriu, aşa, ca un capriciu… Dar de unde un detectiv particular, ca în filme? Ce detectiv particular nu s-ar prezenta la soţul ei, dacă s-ar convinge că are de a face cu el şi nu cu altcineva? Păi, sigur, ce detectiv particular ar fi atât de prost să nu puşte doi iepuri deodată, spunându-i şi domnului director cu ce se ocupă nevestica sa? Iar el ar crede-o geloasă, lucru pe care ea nu l-ar ierta niciodată, e singura ei mândrie, asta nu!

Numeroasele ornice din încăpere şi din odăile învecinate se pun pe bătut, e dimineaţă de mult, deşi afară întârzie încă să se lumineze. Şi foscus-foscus neîncetând nici o clipă cu scheunatul! Plânge ca un copil!

Doamna rătăceşte prin casă, târând după dânsa un foscus-foscus livid şi fantomatic, nu ştie ce să facă, unde să meargă, cum să-şi umple timpul; fotografia şi cele câteva rânduri trimise de M. c. P., împreună cu plecarea atât de inopinată a soţului (?) o fac să-şi piardă şi ultimele rezerve de siguranţă, siguranţa – ultimul lucru ce nu i-a lipsit niciodată şi care a fost suficient pentru a-i orândui temeinic viaţa.

Un telefon de la domnul director o să-i facă bine, întotdeauna o sună de îndată ce ajunge şi se instalează într-unul dintre luxoasele hoteluri ale deplasărilor sale. Însă aparatul tace. Şi tace. Şi tace. Iar ea nu poate să-i pună întrebarea aceea intimă, ca din întâmplare, ca pe un capriciu nevinovat, capriciu care o va face să afle cu certitudine şi să se ruşineze că a crezut şi numai o clipă că EL ar putea fi dublat de cineva. Şi aparatul tace oricât îl imploră ea, încât, până la urmă, s-ar mulţumi şi cu o scrisoare, cu un bilet, deşi e conştientă de compromisul pe care l-ar face, conştientă că vrea doar să se mintă, să se liniştească prin orice mijloace, să se întoarcă la căldura de mai ’nainte, fiindcă i-a rămas încă destulă raţiune spre a nu uita că scrisul unui om este atât de uşor de falsificat, mai ales de către cineva care a reuşit să intre cu atâta dibăcie în pielea altui om, şi toate în faţa ei, care habar n-are de grafologie, ea care niciodată…

Şi, fiindcă nu are nici un semn, nimic cu care să se mintă, ar fi fericită şi cu scrisoarea (imitată sau nu), dar în locul acesteia soseşte o telegramă lapidară, neutră, cu litere aparţinând caligrafiei unui funcţionar oarecare. Un semn şi totuşi nimic, suspect de nimic.

Cui să i se destăinuiască doamna? Cu cine să vorbească? Cine s-o liniştească?

O zi plumburie se târăşte spre asfinţit, doamna director n-a ieşit din casă, n-a pus nimic în gură, noaptea se aşterne peste încăpere. Vremea îşi pierde reperele diurne. Odată – cine ştie când? -, se întoarce şi domnul director din călătorie, îşi găseşte soţia într-o stare alarmantă, medicii constată că a suferit un şoc nervos. Ea-l priveşte, îl recunoaşte, însă nu se bucură. Pe undeva a pătruns un al treilea între ei, în spaţiul lor de linişte. Zilele continuă să se scurgă fără sens şi, obosită de întrebările ei fără răspuns, doamna se stinge odată cu conţinutul timpului ce i-a mai rămas.