AUTIŞTII CĂRŢILOR (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Am fost atât de convinşi de veridicitatea ipotezei noastre, încât n-am mai aşteptat rezultatul expertizei soclului gol din nişa catedralei din Rabenberg. Am ştiu că probele nu vor putea scoate la iveală decât numele lui Wilhelm de Rosheim. Ceea ce, spre admiraţia specialiştilor, s-a şi întâmplat. Doar că, mergându-se mai departe, s-a descoperit şi o altă inscripţie scrijelită sub prima şi acoperită cu o placă secretă: “Ucis din ordinul fratelui său”. Ceea ce pare s-o disculpe pe Ulla, după atâtea sute de ani. Nu este prima mistificare de acest soi, dar adevărul e că nu putem să dăm întotdeauna de inscripţiile secrete săpate şi distruse – intenţionat sau nu – de oamenii unei deveniri comportând atâtea straturi ale palimpsestului care este istoria însăşi. Şi rămânem întotdeauna cu priveliştea ultimului strat, doar la cel la care ne-am priceput să ajungem.

– Adică vreţi să ne spuneţi că trebuie să învăţăm neapărat din istoria îndepărtată?

– Nu neapărat din istoria îndepărtată, răspunde de data asta ghidul

– Nu, vor să ne spună că „adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”, ceea ce nu e decât o prostie, dovadă atâtea cazuri nerezolvate, atâtea minciuni cutumiare…

– Şi de data asta! spune doamna.

– Ce?

– Şi de data asta mi s-a părut că acel Golo… că parcă l-am mai văzut de multe ori…

– Nu neapărat din istoria îndepărtată, repetă ghidul şi o ia deja înainte pe casa scărilor. Turnul trei, etajul cinci, anunţă el, cu tonul cu care începe să păşească de fiecare dată pe trepte.

– Nu, etajul şase este acesta, cel cu povestea de la Rabenberg!

– Turnul trei, etajul şase, se aude vocea ghidului din golul scărilor.

– Etajul şapte, mai încearcă să-l corecteze cineva, dar nu mai primiţi răspuns şi urmaţi ghidul. Totuşi, deşi nu mai sunteţi chiar atât de siguri că aveţi dreptate, faptul că ar fi putut greşi până şi ghidul vă lasă o senzaţie extrem – extrem! – de neplăcută. Chiar şi atunci când n-o mai conştientizaţi.

Turnul trei, etajul şase. (De fapt etajul şapte.)

„Răpirea fecioarelor”

Adevărul adevărat este că mentorul indispensabil pentru înţelegerea subtilităţilor colecţionării operelor de artă mi-a fost profesorul Fandaropol. El a fost cel ce mi-a dovedit prin experienţe incredibile că nu se găseşte pod prea prăpădit ori magazie prea dărăpănată unde să nu existe posibilitatea ca, de sub un nor de praf, să se ivească un obiect de valoare, un tablou vechi sau o ramă scumpă. „Desigur, obişnuia el să spună, trebuie să ai priceperea de a vedea sub stratul de mucegai, întrucât ceea ce poţi descoperi în asemenea locuri nu seamănă niciodată cu marfa grijuliu expusă într-o vitrină de magazin şi nu se ascunde în nici o debara semi-părăsită vreun vânzător îndatoritor, gata să-ţi arate cu degetul obiectul căutat ori măcar interesant, obiectul aflat în faţa ta, dar cu totul nebănuit.”

Ceea ce e adevărat! Profesorul Fandaropol a realizat numeroase experienţe de instruire cu mine şi, deşi am cotrobăit împreună de nenumărate ori prin tot felul de locuri puţin salubre în căutarea unor comori ipotetice, cele doar câteva trofee cu care ne-am întors din acele expediţii au fost întotdeauna sesizate doar de ochii săi atât de miopi şi totuşi atât de uimitor de pătrunzători, când era vorba de vechituri, încât am ajuns să cred cu cea mai mare seriozitate că poseda un fel de radar apt să suplinească atât de uimitor slăbiciunea vederii sale celei de toate zilele. Câteodată, din exces pedagogic, însă şi dintr-o plăcere ce nu şi-o putea înfrâna, mă învârtea ore în şir în jurul boarfelor din vreo pivniţă mizerabilă, unde misteriosul său radar depistase minereul de preţ ascuns sub un strat gros de steril. Eu nu vedeam decât praf şi, deşi experienţa cu manifestările sale mă făceau de acum să sesizez că e cazul să-mi scot cât mai atent antenele la pândă, oricât mă străduiam, nu observam nimic demn de luat în seamă. Apoi el, luând în mână câteva bucăţi informe de lemn, recompunea un scaun stil care, mai târziu restaurat, avea să reprezinte o piesă clasică, una dintre cele mai frumoase din categoria respectivă pe care le-am văzut vreodată.

Şi, totuşi, ceea ce s-a întâmplat cu „Răpirea fecioarelor” a întrecut simpla relevare a unui lucru deosebit, devenind reconstituirea cea mai strălucită despre care ştiu s-o fi făcut profesorul Fandaropol vreodată. (Când i-am spus acest lucru, n-a fost de acord cu mine. Bineînţeles că n-am să ştiu niciodată câte minuni a mai scos bătrânul pirat de sub colbul uitării, printre altele, şi pentru că trebuie să recunosc, întâlnirile cu el au fost întotdeauna foarte instructive, însă şi teribil de obositoare, discursurile sale atât de docte, încărcate mereu cu cele mai surprinzătoare trimiteri, nu puteau fi considerate nicicum o destindere pentru interlocutorii săi şi, dându-i cezarului ce-i al cezarului, profesorul mai avea, pe deasupra, şi capacitatea de a-i obliga pe cei din jurul său să fie atenţi la ce le spunea. Aşa că întrevederile noastre n-au fost atât de numeroase încât să-i pot cunoaşte toate isprăvile.) Oricum, pentru mine, amintirea pe care mi-a lăsat-o acea întâmplare rămâne de neşters.

Totul a pornit de la una dintre „expediţiile” la care am participat alături de el într-un pod al unei case unde bănuia că ar trebui să se afle cine ştie ce… Undeva, într-un biet orăşel, murise văduva unui cunoscut avocat, celebru între cele două războaie mondiale. Profesorul obţinuse autorizaţia de la descendenţii dispărutei de a scotoci printre resturile informe părăsite într-un apartament în care trăise familia juristului vreme de mai multe generaţii. Cei doi fii ai răposatei, nici ei oameni foarte tineri, aşezaţi cu rosturile lor unul în Dobrogea, celălalt la Timişoara, au zăbovit câteva zile pentru a lichida gospodăria care se tot acumulase cu timpul în straturi suprapuse, asemenea unei civilizaţii rămase pe loc în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor. Aşa că „terenul fusese săpat cu grijă” de cei doi fii şi rugămintea profesorului fusese acceptată formal şi fără nici o reţinere, fiindcă de găsit nu mai era de aşteptat de a se găsi ceva cât de cât prezentabil. Câteva obiecte ciobite, fragmente din alte obiecte, cărţi vechi zdrenţuite, desperecheate şi mâncate de ciuperci, zdrenţe roase de molii şi de şobolani, manuale de şcoală din care au învăţat străbunii, foarte mult praf şi murdărie, iată tot ce a mai rămas, acum, înainte de a se muta noii locatari care au cumpărat locuinţa şi care au început deja să cureţe şi să zugrăvească încăperile.

Şi, totuşi, veşnicul rucsac arhaic, de o culoare nedefinită, cu care se înarmase Fandaropol şi de data asta, se umpluse ca de obicei: un vas – ca prin minune, întreg -, folosit pe vremuri pentru aranjatul mustăţii, o jumătate de carte în care se mai puteau desluşi câteva hărţi vechi ale bolţii cereşti, câteva instrumente medicale folosite de strămoşi, un jurnal intim, mai mult ca sigur scris cu multe decenii în urmă, numeroase ziare cu paginile îngălbenite, câteva file dintr-un fost album de familie şi… şi nu mai ştiu ce alte boarfe. Însă, deşi pe figura profesorului nu se putea citi nici urmă de decepţie, chiar dimpotrivă, debitul său verbal fiind la fel de abundent ca de fiecare dată, simţeam că şi el spera la mai mult.

În aşteptarea trenului de întoarcere, şedeam pe nişte taburete în bucătăria acum aproape pustie, singurul loc din apartament unde nu pătrunseseră încă zidarii şi zugravii şi stăteam de vorbă cu noii locatari. („Dan Adam”, se prezentase proaspătul proprietar, când am ajuns acolo.) Mai mulţi ţânci – trei sau patru, dacă-mi aduc bine aminte -, copiii noilor gazde, se învârteau printre noi, dispăreau în alte încăperi şi reveneau urlând, ceea ce îi producea lui Fandaropol o vădită neplăcere întrucât era nevoit să se întrerupă mereu din discursul despre arhitectura veche a locului, temă faţă de care şi aceşti auditori s-au arătat surprinzător de interesaţi. Între timp, mai ciocneam câte un pahar de ţuică pentru fericire în casă nouă a proaspeţilor mutaţi, iar eu moţăim pe taburetul meu, aşteptând să se facă timpul să putem pleca acasă.

Bucătăria veche trebuia într-adevăr pusă la punct, ca de altfel întreg imobilul, instalaţiile sanitare trădau fisuri, etalând pete maronii în mai multe locuri, chiuveta era atât de arhaică, încât eram uimit cum de nu cere Fandaropol permisiunea de a o demonta şi de a o băga în rucsacul său fără fund, geamurile erau crăpate, iar duşumeaua denivelată. Sub o fereastră sângera, vopsit în miniu de plumb, un calorifer proaspăt instalat. Singurul obiect uitat pe un perete era o pânză fixată deasupra chiuvetei, o ţesătură pe care nu era scris „Nevasta frumoasă face mâncarea gustoasă”, încă care părea că provine din aceeaşi familie de vechi poluanţi estetici. De aceea o şi priveam fără s-o văd şi am fost cu atât mai mirat când profesorul s-a oprit din explicaţiile sale asupra modului de compartimentare a caselor la sfârşitul secolului trecut pentru a se ridica în picioare şi a privi cu atenţie cârpa aceea murdară de pe perete.

De obicei, asemenea desene se confecţionează foarte simplu, din câteva înţepături de ac. Contururile figurilor şi decorul nu sunt mai complicate decât scrisul însuşi şi, după cum spunea profesorul, pot fi realizate de orice gospodină în stare să prindă un nasture pe o cămaşă. Aceste zdrenţe – ori cele confecţionate mai recent în serie – aveau (au) darul de a afişa, în locul unde femeile petrec cel mai mult timp, mostre ale gustului lor. Asta, desigur, pe când nu era încă posibil să-ţi procuri hârtii imprimate cu desene de acelaşi nivel artistic. Şi cât de delicioase erau acele prime postere, turuia Fandaropol, mai ales calendarele, dar şi scenele bucolice sau cele de protecţie divină, ce se mai găseau în bucătării încă şi la începutul secolului XX…

Observând atenţia deosebită ce i-o arăta cârpei murdare de pe perete, am crezut că ea se datora pânzei foarte vechi, mai îngrijit cusută decât majoritatea producţiilor de acel soi ori pentru că materialul folosit părea de mai bună calitate.

– Şi ce mai vezi? mă zorea profesorul.

– De obicei, am spus, figurile unor asemenea desene au contururile goale. Aici există o cusătură completă, am spus, simţindu-mă ca la examen şi, deşi Fandaropol mă îmboldea în continuare cu întrebările, n-am fost capabil să mai adaug nimic. Cu toate că aveam toate semnele că profesorul se antrena în jocul său obişnuit, ori de câte ori ne aflam în preajma unui obiect de valoare ascuns sub colb, am tăcut, lăsându-l să-şi savureze plăcerea. Aşteptam în linişte, ştiind că în curând prietenul mau avea să scoată la iveală ceea ce noi nu sesizam şi că, folosindu-şi mişcările de prestidigitator, va face ca griul să devină strălucitor, iar banalul remarcabil. Însă, cum de data asta nu aveam în faţă un morman de boarfe, ci doar acea unică jalnică pânză, nu-mi dădeam seama din ce „materie primă” îşi va extrage trofeul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.