În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Tânărul asistent a fost într-adevăr o fire conştiincioasă. A ascultat la gura Memorialistului până şi ultimele şoapte şi le-a notat cu sârguinţă. Apoi a desenat un animal frumos la capătul textului. Cine ştie de ce?
AL ŞAIZECI ŞI DOILEA
(1054 – 1098)
– Caesar (Anarhistul) –
(Despre anarhie – ierarhia obligatorie)
Scribul, citind numeroasele biografii romanţate târzii scrise despre viaţa atât de aventuroasă1 a Celui de Al Şaizeci şi doilea, a găsit, de multe ori, personajul ascuns şi sub nume sinonime cu apelative însemnând „Anarhistul”, chiar dacă această noţiune a apărut cu opt secole mai târziu decât a trăit fiul Memorialistului. Drept urmare, bietul scrib a parcurs tot ce a găsit despre mişcarea anarhistă, însă a căutat să intre şi în contact direct cu cei ce se intitulau reprezentanţii contemporani ai doctrinei. Nu mică i-a fost surpriza când a întâlnit oameni cu totul diferiţi de cei pe care se aştepta să-i vadă, deşi trebuie recunoscut că, spre deosebire de mulţi alţi membrii ai unor formaţiuni politice, entice sau religioase, anarhiştii de care a dat se revendicau fiecare dintr-o moştenire teoretică şi spirituală solide. Numai că, aproape din gura oricăruia dintre ei, interpretarea se năştea diferit şi, până la urmă, nici sursele nu mai coincideau. (Ca să nu mai vorbim că unii dintre cei ce se întitulau cu mândrie „anarhişti” erau nişte familişti bonomi, vegetarieni convinși sau pasionaţi colecţionari de timbre.)
În ceea ce-l priveşte pe Cel de Al Şaizeci şi doilea, Caesar, pomenitul fiu din jurnalul Memorialistului, tot ce-l apropia de apelativul primit era dorinţa nestrămutată de a se exprima liber şi de a nu fi robul niciunei constrângeri. În Psihologia transversală, există un parametru al comportamentului intitulat „Eu împotriva tuturor şi, prin aceasta, şi împotriva mea”. A fost parametrul comportamentului cel mai greu suportat de către Caesar. Chiar şi un om ca el, nesupus şi plin de dorinţe, nu dorea să se impună decât tot asupra semenilor săi. Motiv pentru care avea nevoie de societatea indivizilor oameni. Şi, pentru că avea nevoie de oameni, trebuia să se exprime într-un limbaj şi după nişte reguli prin care să se poată face înţeles. Până şi cei ce se impun doar cu cnutul voiesc să ştie că au fost pricepuţi. Motiv pentru care acceptă şi forţează dialogul, chiar dacă răspunsurile aşteptate nu sunt decât vaiete ori linguşeli. Nici Caesar nu năzuia să fie liber în pustiu, ci tot printre oameni. Frământările pe care le naşte „Eu împotriva tuturor şi, prin aceasta, şi împotriva mea” – „a mea”, ca parte a tuturor indivizilor oameni – sunt mai puternice sau mai şterse în funcţie de fiecare personaj. La Cel de Al Şaizeci şi doilea au fost foarte puternice.
Fiul Memorialistului s-a născut în anul, luna, ziua – ba chiar şi la ora – când, la Aachen, copilul Heinrich al IV-lea, doar cu patru ani mai bătrân, avea să fie încoronat ca succesor al tatălui său. În jurnal, Memorialistul va consemna că „asemenea coincidenţe n-au cum să nu conteze”. Scribul a cugetat îndelung la acele spuse, aşa cum s-a aplecat cu răbdare asupra fiecărei aserţiuni din manuscrisul Celui de Al Şaizeci şi unulea, însă n-a fost în stare să scoată în evidenţă conexiunile. O ştiinţă a zodiilor, poate prima şi ultima ştiinţă, nu-i este accesibilă. Aşa că scribul se mulţumeşte să consemneze coincidenţele, acolo unde ochii săi miopi reuşesc să le deprindă, dar, nefiind suficient de pregătit în domeniu, se fereşte de orice comentariu.
Şi nici în mistica numelor nu se descurcă scribul mult mai bine. Omen et nomen rămâne pentru el o fascinantă formulă magică. În care crede, însă pe care nici nu încearcă s-o înţeleagă – asemenea oricărei magii. De aceea nici nu va pătrunde în discuţiile ivite în familie, când fiul Memorialistului şi al Ariadnei va fi botezat Caesar. (Un nume, de altfel, nu foarte rar în epocă, nu singurul dintre cele preluate de la păgâni. Un dialog savant s-ar putea prelua aici în legătură cu adoptarea numelor antecreştine, dar povestea e şi aşa prea lungă.)
Spre a găsi primele informaţii despre Cel de Al Şaizeci şi doilea, scribul n-a trebuit să facă eforturi deosebite. Memorialistul furnizează suficiente date şi oferă o percepţie subiectivă asupra lui Caesar. Cele aflate ulterior aveau să coincidă în prezentările lor brute, însă îl vor determina pe scrib la o cu totul altă interpretare a personalităţii personajelor. La fel: dacă n-ar reprezenta un vădit truism, scribul ar putea dezvolta de aici teoria relativităţii scrierii istoriei. (Şi, iarăşi, povestea tinde să fie prea lungă.)
Ce rămân cel mai puternic întipărit în memorie din lucrarea Memorialistului, relativ la urmaşul său, sunt cele câteva afirmaţii ce se repetă cu obstinaţie: că avea să conteze coincidenţa venirii pe lume a Celui de Al Şaizeci şi doilea exact în momentul încoronării pruncului Heinrich, că numele „Caesar” ales ar fi stârnit multă opoziţie în familie, însă, în special, atât de reluata trimitere a despărţirii ireconciliabile între tată şi fiu, chiar când se mai aflau „de aceeaşi parte a baricadei, dar în tabere diferite”. Ce a putut duce la o ruptură atât de adâncă? se tot întreba scribul1. O dată că Al Şaizeci şi unulea continua strălucita carieră de diplomaţi începută cu Juglans şi Kal şi, probabil, doar aparent întreruptă de Nivalis, iar fiul se opunea oricărui aranjament bazat pe voinţa ambelor părţi. Dar aşa ceva nu era suficient. Ar mai fi fost apucăturile băiatului dispus să fure, să jefuiască, chiar să şi omoare de dragul acţiunii şi nu constrâns de nevoi. Sigur că un asemenea comportament nu putea decât să-l îndepărteze de un părinte a cărui meserie se baza, în primul rând, pe o maximă onorabilitate, garanţia preliminară a oricăror tratative făcute nu sub ameninţare directă. Nici aceasta nu i se pare scribului suficient. Un diplomat găseşte soluţii, iar ruptura cu Caesar nu putea însemna decât un eşec pentru Memorialist. Astfel încât, încă de la începutul documentării pentru viaţa Celui de Al Şaizeci şi doilea, Scribul a pornit de la convingerea că doar după ce va descoperi cauza despărţirii dintre tată şi fiu, văzută din ambele părţi, va putea înţelege această biografie spre a o putea adăuga lanţului Celor O Sută. Motiv pentru care a parcurs nenumărate documente colaterale şi a zăbovit nepermis de mult asupra altora pentru a colaţiona fapte şi teorii. Nepermis de mult, întrucât scribul se afla abia la a şaizeci şi doua verigă şi nu ştia de cât timp mai dispune în vederea încheierii întregului, iar pauza, oricât de motivată, îl menţinea într-o nelinişte amestecată cu un puternic sentiment de vinovăţie. Aşa că a început şi redactarea acestei vieţi la fel de puţin pregătit cum a fost mai de fiecare dată la începutul descrierii unui nou destin. (Conştiinţa superficialităţii sale îl roade fără încetare, iar scuza, chiar dacă plauzibilă, că într-o singură viaţă Cei O Sută n-ar putea fi cuprinşi nu reprezintă decât o palidă consolare.) Cum scribul e pe punctul de a începe din nou să se tânguie, amintindu-şi că el nu este personajul, ci doar pana, va trece neîntârziat la rolul acesteia din urmă. Acela de a lăsa dâre pe hârtie și nimic mai mult. Cauza despărţirii dintre tată şi fiu i-a rămas scribului la nivel de deducţie: iată şi o altă biografie ratată!
Aşadar, Cel de Al Şaizeci şi doilea s-a născut la Veneţia în casa unui personaj care a avut norocul să reînnoade, cu ajutorul bunicului Kal, tradiţia familiei. Tatăl, originar din teritoriul numit de scrib „Misterul Europei”, îşi va vedea doar din când în când urmaşul, fiind mai mult pe drumurile unor trasee complicate, pe urmele unor însărcinări protejate, de obicei, de o umbră deasă. Fiind iarăşi plecat, el nu avea să afle decât după multă vreme, la întoarcere, că soţia lui, frumoasa şi misterioasa Ariadne, a dispărut fără urmă. (Unde s-o caute? Asemenea celei din legendă, firul era al ei, iar ea l-a luat cu dânsa…) Servitorii au văzut-o stând în geam, privind în zare sau brodând, ba unii pretindeau că ţinea un manuscris în mână. Nimeni n-a zărit-o plecând. Nimeni nu-şi putea explica într-un mod raţional ce s-a întâmplat. Copilul nu avea decât un an. Cine să fi avut curajul să-i transmită stăpânului casei o asemenea veste? Ariadne n-a mai revenit niciodată1.
Stăpânul tot plecat fiind, peste paisprezece ani, avea să dispară şi copilul de acasă. La fel de neaşteptat ca şi mama lui. Şi pe Caesar domesticii l-au văzut seara şi nu l-au mai reîntâlnit în dimineaţa următoare. Şi nici de data asta n-a îndrăznit nimeni să-i anunţe Memorialistului nenorocirea, mai ales după experienţa pedepselor la care au fost supuşi servitorii data trecută. Amănunte aflăm chiar din manuscrisul tatălui. Cel de Al Şaizeci şi unulea a venit acasă, s-a retras pe mica verandă suspendată peste ape şi a rămas într-o stare de otium până la apariţia atât de neaşteptată a fiului. Fiu care s-a dovedit că a trăit, de cine ştie când, o viaţă dublă, ziua părând un băiat ca oricare altul, domolit probabil de oboseala nopţilor nedormite, iar pe, întuneric, jefuind, în fruntea unei bande de adolescenţi, drumeţii întârziaţi. Acest precursor al lui Dr. Jekyll şi a lui Mr. Hyde, probabil nu primul precursor, avea, la nici cincisprezece ani, un trecut secret deosebit de încărcat. El a intrat în banda de infractori de mic, profitând că mama îi dispăruse şi că tatăl era mai tot timpul plecat. Servitorii erau atenţi doar la sarcinile punctuale primite şi nu erau dispuşi să facă exces de zel. Lipsit de afecţiune, copilul a învăţat calea cea mai simplă de a îndeplini ceea ce dorea: să pară întotdeauna aşa cum se aşteptau ce-i din jur din partea sa. Lucru pe care l-a izbutit cu măiestrie: Ceasar a reuşit, toată viaţa, să ia înfăţişarea cea mai convenabilă: ba de copil năcăjit, ba de fecior arătos, mai târziu de luptător neînfricat sau de funcţionar superconştiincios. Trecea atât de uşor de la o ipostază la alta, încât cei ce l-au întâlnit într-una dintre ele, şi-l aminteau ca pe o adevărată caricatură în materie1. În vremea copilăriei, a luat figura unui elev fricos, un timid ce se refugia în cărţi şi în experimente cu pietre şi cu tot felul de prafuri. Toţi cei din jur erau încredinţaţi că Al Şaizeci şi doilea va deveni un învăţat, un magician asemenea unor călugări erudiţi, asemenea celor veniţi cu câteva demonstraţii tulburătoare în faţa veneţienilor. Kal, la curent şi cu istoria neamului său, se gândea la tatăl bunicului, Cel de Al Cincizeci şi şaptelea din şir, Spiţerul, acel faimos savant din Capitala de Răsărit, despre care se povestea că până şi împăraţii Bizanţului au ajuns să-i stea la coadă în anticameră. Kal nădăjduia că strănepotul său va reînnoda tradiţia aproape ştearsă a erudiţiei familiei. Kal, Cel de Al Cincizeci şi nouălea, s-a stins când Caesar abia împlinise zece ani şi a murit convins că nu s-a înşelat în privinţa viitorului glorios al copilului2.
Odată cu moartea lui Kal, Caesar a întâmpinat şi mai puţine obstacole în calea dorinţelor sale. Cam pe vremea aceea, continuând să poarte masca timidului elev conştiincios, a început să-şi construiască viaţa dublă. La început, cu ajutorul fiului unui domestic, băiat mult mai mare decât el, a intrat în contact cu viitorii săi acoliţi. De condiţie modestă, aceştia se simţeau onoraţi de relaţia cu tânărul patrician şi, în curând, deşi cel mai mic ca vârstă, Cel de Al Şaizeci şi doilea a început să preia frâiele adunăturii de derbedei, adolescenţi mai degrabă puşi pe mici furtişaguri, decât să plănuiască loviturile de mai târziu. Caesar a fost cel ce i-a mobilizat, cel ce a încercat mereu mai mult, cel ce a creat o adevărată ierarhie de fier în cadrul a ceea ce a devenit o organizaţie bine pusă la punct. („Anarhistul”? Ce legătură are cu anarhia, entitatea de sfârşit de veac XIX, crearea atât de amănunţită a unei structuri „bine puse la punct”? Oricât ar părea de ciudat, dar, de la un moment încolo, tocmai asta este anarhia: construirea unui sistem la fel de rigid, însă paralel – deci, fără posibilităţi de întâlnire cu vechile alcătuiri, cu vechile repere. Din clipa când fapta se cere ordonată după teorie şi nu invers, „anarhia”, în sensul ei comun, devine imposibilă.)
