În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Iar Charles cel Înţelept va scrie, cu mulţi ani mai târziu: „Richard le Noir a dat, în numele Rourei, peste tot lecţii celor ce se opuneau binelui, frumosului şi adevăratei credinţe”. „Roura” a intrat, aşadar, pentru o vreme, în vorbirea curentă.
La Roma, cavalerul a dat de o veche cunoştinţă, Arnaldo di Brescia, cu aproape 20 de ani mai bătrân decât el. Richard îl întâlnise pe incomodul călugăr la Bernard de Clairvaux, după ce, mai devreme, asistase la disputele teoretice dintre Arnaldo şi Abelard. Foarte buni vorbitori şi extrem de coerenţi, cei doi au reuşit, o vreme, să adune la discuţiile lor o asistenţă numeroasă, cucerită de logica argumentelor şi participând cu pasiune de o parte sau de cealaltă în controversă. Acum, Arnaldo tocmai primise permisiunea papei Eugen al III-lea să revină în Cetatea Eternă, iar călugărul a acceptat să nu-şi mai predice în public convingerile atât de limpezi, însă atât de greu de digerat. Convingeri de la care i s-au şi tras toate necazurile de până atunci şi cele şi mai cumplite, care îl mai aşteptau. (Deja episcopul de Brescia a spus despre Arnaldo, atunci când l-a destituit din funcţie, că asemenea oameni reprezintă „mucegaiul bisericii”, întrucât nu sunt decât „florile putrede ale unor idei generoase. Asemenea fanatici nu apără simplitatea, ci se revoltă împotriva frumuseţii. Ei apar, periodic, din întuneric şi vor fi întotdeauna aruncaţi înapoi de unde au venit.” „Episcopul a avut dreptate: mereu au apărut asemenea oameni, mereu au fost încrâncenaţi şi hotărâţi, <fanatici>, cum i-a numit el, terminând executaţi, după ce, la rândul lor, au fost ei cei care au trimis la moarte oamenii ce li se părea că nu le respectă crezul”, a spus şi abatele Suger. „Tunând şi fulgerând fără de încetare, ei n-au putut fi, totuşi, niciodată combătuţi până la capăt cu argumente”1. Exilat din Italia, Arnaldo şi-a propagat ideile la Zürich, dar şi printre franci, precum şi în răsărit, când, însoţindu-l pe cardinalul Guido în Moravia şi în Boemia, a propovăduit sărăcia şi despărţirea totală a bisericii de puterea laică. În special plebea era cea care se înghesuia, peste tot, la discursurile lui, plebea care vedea în ele o ripostă asupra ierarhiei şi asupra luxului demnitarilor şi al prelaţilor.)
Cu toate astea, era greu să-i răspunzi lui Arnaldo di Brescia. Când episcopul Albert din Regensburg l-a întreabă retoric:
– Ţi s-ar părea firesc să vezi reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ ţinând sfintele predici în straie rupte?
Posomorâtul călugăr va replica:
– Şi apostolii au spus Adevărul neavând asupra lor odăjdii, ci, de multe ori, doar zdrenţe. Ori nici atât. Şi, iată, lumea i-a ascultat.
La Roma se instaurase Comuna. Deşi se străduia să-şi ţină promisiunea faţă de papă şi să nu facă exces de retorică publică, în curând, încetul cu încetul, Arnaldo devenise capul religios al oraşului – care nu se mai supunea suveranului pontif. Nu predica încă în piaţă, întrucât primise numeroase avertismente, dintre care le reţinuse pe cele care îl combăteau cu propriile sale argumente: dacă slujitorii bisericii trebuiau să se ţină cât mai departe de puterea mireană, nu se cădea ca tocmai el să ocupe o poziţie de conducător în Comună. Treptat, însă, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, severul orator a început să răspundă celor ce veneau cu alte fapte şi cu alte argumente decât cele pe care le putea el admite. Lipsa oricărei ierarhii lumeşti se dovedise din nou că nu este posibilă, întrucât nici cea religioasă nu accepta doar supremaţia divină şi născuse ranguri succesive de organizare ale prelaţilor pe acest pământ.
Richard le Noir se întâlnise la Roma cu o cunoştinţă de demult, motiv întotdeauna suficient pentru un străin de a o cultiva drept reper palpabil al propriului trecut, al propriei conştiinţe de sine. Cel puţin o vreme. În afară de aceasta, între monahul sever şi mereu încruntat şi tânărul frumos şi foarte dispus spre cele lumeşti mai exista, totuşi, o punte de legătură: în vreme ce călugărul fulgera cu ochii în numele chipului pe cât de ideal, pe atât de secret, căutat de el, cavalerul avea privirea ce scruta peste cele văzute, privire cu fascinaţia misterului cu ajutorul căruia reuşea să cucerească, fără nici un efort, atâţia bărbaţi şi, mai ales, atâtea femei. Arnaldo şi Richard erau două figuri cu un renume consolidat, mai ales după ce Comuna fusese ameninţată de mai multe ori, iar simpla prezenţă a cavalerului în cetate a schimbat planurile agresorilor.
Arnaldo nu şi-a schimbat discursul nici faţă de Richard, numai că era evident că îl tolera pe frumosul tânăr cu toate dojenile ce i le aducea. Şi pe al îl rodea, poate mai mult ca pe alţii, un gând nerostit. Acesta a fost, poate, mobilul uneia dintre atât de multele întâmplări pitoreşti ce ne-au rămas despre el: într-o zi caldă de vară, călugărul, care, aşa cum am spus, s-a abţinut vreme de peste doi ani să-şi mai propage ideile în discursuri fulminante în for, agitând masele, a întâlnit întâmplător pe o stradă pustie din pricina arşiţei amiezii un personaj elegant, purtând bogate straie orientale şi fiind urmat de un pâlc întreg de servitori. După opulenţa portului, era evident că nu putea fi vorba decât despre un demnitar bizantin, dintre cei ce, profitând de alianţa bazileilor cu Veneţia şi cu Stauferii, se plimbau prin lume ca şi cum s-ar afla în propria ogradă, sfidând pe oricine întâlneau în cale prin aroganţa luxului şi a fiecărei mişcări. Arnoldo îi bară calea şi începu să-l dojenească aspru pentru faptul că, beneficiind de împrejurări şi nici măcar de propriile-i merite, se poartă ca un cuceritor nemernic, aţâţând lumea prin neruşinare şi dând un exemplu atât de rău tinerilor. Străinul ascultă amuzat tirada şi intui că modul cel mai eficient de a-l enerva şi mai tare pe nebun este să tacă. Şi, într-adevăr, Arnoldo se autoambala tot mai mult.
– Care tineri? întrebă totuşi străinul, făcând un gest larg spre uliţa pustie.
Străinul, un bărbat de vreo 35 de ani, cu tenul măsliniu şi cu o cicatrice bărbătească brăzdându-i obrazul stâng, îşi trăda dezinvolt atât originea asiatică şi rangul înalt, cât şi educaţia specifică prinţilor orientali: o conştiinţă de sine fatalistă, un rol de spectator al unei lumi conţinând destule momente interesante în nimicnicia ei, precum şi un rol de actor în acel spectacol în care personajele nu sunt decât nişte ficţiuni, umbrele palide ale urmelor divinităţii. Străinul era creştin abia de vreo trei generaţii şi purta peste tot cu el un amestec de uimire cu încântare, pentru el jocul neprimind miză decât dacă iei în serios ceea ce, prin efemeritatea-i organică, nu are, de fapt, mai mult decât valoarea clipei.
Străinul îşi spunea Constantinos Dukas, deşi apartenenţa sa la puternica familie nu era câtuşi de puţin certă. Însă şi numele grec nu făcea parte decât din piesa în care regizorul ceresc se amuza cu nişte fantoşe caraghioase. Ca, de pildă, omul acesta uscăţiv – numai piele şi oase – şi guraliv peste măsură. Constantinos încercă să şi-l imagineze fără barbă: sigur că obrazul aceluia nici nu exista şi că smocurile de păr rar îşi aveau rădăcinile împlântate în nimic.
– …, simplul fapt că te tragi dintr-un neam bogat nu înseamnă mare lucru în faţa lui Dumnezeu! Omul nu poate să-şi depăşească nimicnicia prin haine scumpe şi priviri dispreţuitoare. Doar părăsind spiritual acest loc lipsit de greutate în sine, îţi poţi depăşi condiţia de vierme…
– De vierme, da, acceptă străinul, păstrându-şi, însă, zâmbetul subţire.
– …, iar viermele nu devine altceva doar ascunzându-se sub straie scumpe şi rozând la rădăcina copacilor sau din leşurile pe care le consideră mana căzută de sus, din cer…
– Măcar în privinţa aceasta suntem de acord: viermii nu prea au mare valoare şi nu este o nenorocire când se mai prăpădeşte vreunul. Constantinos lăsă ecoul vorbelor să i se stingă, după care, cu o mişcare bine învăţată, cabră calul deasupra lui Arnoldo. Şi, manevrând animalul doar din călcâie, îl făcu să revină cu toate picioarele pe pământ, fără să-l atingă pe bărbatul din faţa sa. Suita străinului aplaudă respectuos. Acum, te întrebi, probabil, de ce nu te-am strivit de ţărână. Constantinos mai făcu o mişcare din călcâie şi porni mai departe, urmat de suita sa, încredinţat fiind că nebunul va căuta zadarnic, câte zile o mai avea, răspunsul la întrebarea pe care i-a pus-o.
Şi, într-adevăr, seara, întâlnindu-se cu Richard, monahul, scărpinându-şi barba sălbatică, se mai străduia să-şi lămurească tâlcul celor întâmplate. „Nu pentru că viaţa mea ar avea o valoare atât de mare încât să merite atâta osteneală explicaţia”, repeta el la fiecare câteva minute. Iar, câteodată, completa: „Şi este limpede că străinul nu pune nici el mai mult temei pe o viaţă de om. Numai că altfel se nasc aprecierilor noastre”.
Din tainiţele sufletului, i-ar fi răspuns Ţipor, numai că Arnoldo nu stătea de vorbă cu un evreu.
Richard îşi aminti despre o întâmplare petrecută cu puţini ani în urmă: fusese undeva la miazănoapte şi asistase la alegerea unui rege. Candidatul unic era evident cel mai puternic dintre seniori şi fiecăruia dintre electori îi era limpede că doar el îl va putea reprezenta. Numai că, după un vechi obicei, votul era secret, participanţii la scrutin primind câte o piatră albă şi una neagră, pe care trebuiau să le ţină ascunse în pumn, astfel încât să nu se vadă pe care dintre ele le lasă în sacul bogat brodat cu perle şi pietre preţioase şi pe care în sacul simplu, unde erau depuse voturile nefolosite. (Curând se va renunţa la această practică: din exces de zel, unii votanţi introduceau două ori mai multe pietre albe ori negre în „urnă”…) Când s-au deşertat pietrele pe marea masa rezervată doar acelui scop, s-a dovedit că favoritul a devenit într-adevăr rege cu o majoritate zdrobitoare: pe tăblia rotundă din lemn scump, negru ca smoala, mulţimea de pietre albe strălucea asemenea stelelor pe veşnic întunecata noapte cerească. Printre ele, o singură piatră neagră. Noul ales ceru să se numere pietrele şi se dovedi că, de data aceea, fiecare elector nu-şi folosise decât votul cuvenit. Ani de zile, regele îşi bătu capul să afle cine a fost unicul trădător care a îndrăznit să introducă în mod laş piatra neagră. Îi ţinu bine minte pe toţi electorii şi, cum se ivea o ocazie, mai scăpa de câte unul dintre ei, trimiţându-l în iad cu cuvintele: „Piatra neagră să-ţi fie pernă de acum înainte!”. Sacrificiul, era el încredinţat, nu a fost zadarnic: chiar dacă au murit atâţia nevinovaţi, a fost pedepsit şi ticălosul care, până la urmă, asemenea unui măr putred într-un paner cu fructe sănătoase, reuşeşte să le îmbolnăvească pe toate. „Chiar dacă unii dintre ei n-au fost încă vinovaţi, în mod sigur ar fi devenit!” se justifica el în faţa lui Dumnezeu şi tot restul vieţii încercă să termine eliminarea tuturor celor ce l-au ales. Până ce, până la urmă, a fost otrăvit şi el. Şi, murind, păstră regretul că nici măcar în clipa aceea n-a aflat cine a fost cel ce a introdus piatra neagră în sac.
Întâmplarea nici măcar nu a fost originală, cu aproape un veac în urmă, Karl der Pfaffe a descris o istorie asemănătoare. Dar ce este originar în lumea aceasta creată de Dumnezeul cu o imaginaţie aproape fără limite? Şi ce este original? Iar scribul, ca să întărească interogaţia, va aminti că şi Der Gescheite Karl va relata, peste aproape încă un veac, un alt fapt aproape identic. Ascultând povestea întâlnirii lui Arnaldo cu Constantinos Dukas, Richard îl va privi lung pe monah şi realiză că întrebarea pe care i-a pus-o străinul la despărţire îl va roade pe bărbosul şi uscăţivul orator până la sfârşitul zilelor. (Cel de Al Şaizeci şi patrulea nici nu ştia câtă dreptate avea în intuiţia sa: când, peste doar puţini ani, Arnaldo va termina în ştreang, înainte ca trupul să-i fie ars şi cenuşa răspândită în Tibru. Călăul a povestit că osânditul se tot tânguia cu fraze fără înţeles, aşa cum fac, de multe ori, condamnaţii: „De ce ai oprit atunci calul, străine? De ce nu ţi-ai făcut treaba până la capăt?”. Desigur, fraze lipsite de sens, întrucât, în faţa morţii, oamenii învaţă deja alt grai, graiul de Dincolo. Numai că Arnaldo va fi rostit acea frază de nenumărate ori şi înainte, uneori chiar şi în mijlocul unei propoziţii adresate publicului.
1 Completarea lui Carol cel Înţelept.
