A îmbrăcat costumul de stofă peste bundiţă şi iţari şi a plecat la oraş să-şi viziteze nişte rude mai îndepărtate. Rudele locuiesc într-un castel cu teren de tenis şi cu piscină acoperită. Impresionat de ce-a văzut, şi-a rugat rudele să-l găzduiască. A promis că-şi va căuta un loc de muncă şi că va fi cuminte. I s-a dat cheia de la căsuţa ridicată în spatele castelului, lângă grajdurile cailor.
S-a angajat ca muncitor necalificat la o fabrică de făcut porţi pentru castele. Diploma de maistru nu i-a fost luată în considerare, pentru că făcuse şcoala la seral şi obţinuse medii mici. Când ajungea seara de la fabrică, din proprie iniţiativă, începea să ude gazonul. Mai făcea curat la cai şi, cu acordul proprietarilor domeniului, i se permitea să şteargă praful de pe pian.
Din când în când, băiatul de la ţară era invitat la masă. A fost greu până s-a obişnuit să se spele pe mâini înainte de a folosi furculiţa şi cuţitul.
Pentru că nu mai făcea treabă, dar şi pentru că începuse să fure şuruburile de la porţi, a fost concediat. Ca să nu dea de bănuit, dimineaţa pleca de-acasă. Se aşeza la colţ de stradă cu mâna întinsă, iar banii pe care-i făcea îi bea în parc cu nişte emigranţi africani. Când rămânea fără bani, fura din poşetele doamnelor care-şi plimbau copiii prin parc şi dădea spargeri la magazinele de cartier.
A început să ajungă acasă din ce în ce mai târziu şi din ce în ce mai beat. Uneori avea şi urme de etnobotanice pe faţă. Nu se mai îngrijea şi nici nu mai tundea gazonul. Într-o noapte s-a furişat în castel şi a încercat să spargă seiful. A fost prins. În loc să-şi ceară scuze, băiatul a început să ţipe şi să le reproşeze rudelor că nu-l lasă şi pe el să locuiască în castel. Că nu-i fac mutaţie definitivă şi că nu-i oferă bani de buzunar. Că nu-i dau cheile de la Jaguar, ca să se plimbe, şi pianul, ca să-l vândă.
Din bun-simţ, rudele nu l-au dat afară din căsuţa ridicată în spatele castelului, lângă grajdurile cailor. Deocamdată. Aceasta este scurta poveste a băiatului de la ţară. Sau a brandului de ţară.
