Bastonul contelui (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la EDITURA CURTEA VECHE

AL OPTZECI ŞI ŞAPTELEA

(1654 – 1740)

Cel Umil

Poarta Raiului: cele trei vieţi ale celui venit de niciunde, sosit de parcă nici n-ar fi sosit, plecat pe nesimţite

Bietul scrib se umflă în pene: „El chiar este cineva! Este greşit să se creadă că el – scribul! – nu face decât să povestească: el – scribul! – nu este un simplu copist care reia pe o foaie ceea ce este scris pe o alta!”.

Bietul scrib se umflă în pene şi totodată se apără: „Lui, bietului scrib, nu-i stă la dispoziţie modelul de pe care să noteze, aşa că trebuie să-l găsească singur, iar, la nevoie, să-l inventeze. Să luăm drept pildă trecerea prin lume a Celui de Al Optzeci şi şaptelea, un om despre care nimeni nu mai ştie nimic.”

Un om despre care nimeni nu mai ştie nimic!

„Venit de niciunde, sosit de parcă n-ar fi sosit, plecat pe nesimţite” – aşa s-ar fi spus despre Al Optzeci şi şaptelea, dacă şi-ar fi dat osteneala cineva să strice măcar şi două vorbe despre el. Numai că şi cel mai prost dintre proşti ştie că nu există nimeni care să fi venit chiar din nimic. Toată lumea a venit de undeva.

„Ce vorbe sunt astea?” se va întreba, pe bună dreptate, bunul cititor. Şi, apoi: „Cum să continui să-mi pierd vremea cu o carte care începe cu astfel de locuri comune?” Vorbe, vorbe, baliverne…

Bietul scrib îl roagă pe bunul cititor să-i ia în seamă şi umilul său argument: dacă am şti de unde vine cineva, am cunoaşte şi alte lucruri despre el, am apuca să ne obişnuim cu dânsul, ba, poate, am încerca să-l şi înţelegem. Şi n-ar fi exclus ca, măcar pentru o scurtă vreme, chiar să şi intrăm în pielea sa. Să devenim el. Şi ce om sănătos nu este interesat de el însuşi?

Desigur, bunul cititor are dreptate¹, doar că o carte este asemenea unui om: care, necunoscut fiind la început, de nu se prezintă cu suficient sclipici, nu este luat în seamă. Aşa că umilul scrib îl roagă pe cel ce a luat în mână acest op să mai zăbovească puţin asupra rândurilor scrise: dacă-l vor interesa, le va mai suporta preţ de câteva pagini. Şi, poate, şi de alte câteva pagini. Dacă-l vor plictisi, măcar va rămâne cu un sentiment. Fie şi cu unul de lehamite. Iar dacă cineva sau ceva lasă în urmă un sentiment, atunci acel cineva sau acel ceva chiar ajunge să existe.

Scribul este conştient că-i cere bunului cititor aproape imposibilul: să afle povestea, să ajungă să ştie chiar mai multe despre Al Optzeci şi şaptelea decât are habar acela însuşi despre trecutul său. Căci, dacă Al Optzeci şi şaptelea îşi va mai fi adus aminte de scene petrecute în Hanul Diavolul Argintiu, nu mai ştia nimic despre bunii săi din Roma ori din Bizanţ şi nici prea multe nu mai ştia nici despre cei din Florenţa, cetatea de unde a venit stă-strămoşul care a fondat preaputernica firmă din Hanovra. Despre şi mai vechii stă-strămoşi ce să mai vorbim? Cine să mai fi auzit de ei, chiar dacă undeva, în misterioasele gene ale oamenilor prezentului, stă-strămoşii sunt prezenţi, arătându-se uneori chiar explicit, deşi de nimeni recunoscuţi ca atare. În poveştile familiei, Al Optzeci şi şaptelea – căruia nici prin cap nu i-a trecut vreodată că era al optzeci şi şaptelea din lungul şir – a mai auzit vag despre îndepărtata obârşie italiană a neamului său şi despre legenda Palatului Bosci, cumpărat şi desăvârşit din bogăţia unui tezaur adus în Toscana cu un convoi nesfârşit de căruţe. Tezaur fabulos, neatacat de nimeni pe lungul drum bântuit de tâlharii gata oricând să te omoare şi pentru doar doi bănuţi. În urmă cu jumătate de mileniu, deschizătorul de coloană pe „Culoarul templier” a fost Al Şaizeci şi cincilea, un „om fără chip”, un templier vezan, fiu de cavaler bernardin. După şapte generaţii, convoiul mitic ajuns la Florenţa ar fi „venit şi el din nimic”, condus de Al Şaptezeci şi doilea, sosind direct din legendă. Ca de atâtea ori, istoria se comportă asemenea pietricelelor Marelui Caleidoscop: fragmentele de culoare se aşează unele lângă altele, formând, prin îmbinarea lor, întâmplări şi portrete aproape la fel, aproape la fel, însă niciodată cu totul identice. (Cu o jumătate de mileniu mai târziu, şi Al Optzeci şi şaptelea a fost fiul unui personaj cu pedigriu, sosit de niciunde doar cu un baston cu măciulie de aur şi fără alte mari valori asupră-i.)

Cu un sfert de mileniu mai devreme, povestea a luat un alt început cu Al Optzecilea, cel ce a înnodat fragmentul de la Hanovra. Despre acela² a mai auzit câte ceva şi Al Optzeci şi şaptelea”. Care, deşi „fiu de nepot de nepot de nepot”, îşi cunoştea străbunul doar ca pe oricare personaj din mit. În cazul nostru, personajul venea din legenda ctitoririi extraordinarei forţe din Hanovra – un segment semnificativ din lungul lanţ.

Mai târziu şi mai devreme, toate nu sunt decât dacă se oglindesc în acum. Restul nu este decât amintire şi, respectiv, ipoteză.

Doar puţin să mai aibă răbdare bunul cititor!

Şi era acum. Era acum vremea ca Al Optzeci şi şaptelea să devină veriga de care să se lege un alt început, un alt şir compact al Celor O Sută, aşa cum au fost, la vremea lor, Palatul Bosci ori Hanul Diavolul Argintiu. Însă, în cazul lui, bastonul de plimbare al Contelui, baston despre care se spunea că Al Optzeci şi şaptelea nu s-ar fi despărţit niciodată, până ce nu l-a transmis fiului său, nu părea să constituie decât liniuţa de unire, semnul continuităţii. Spre dezamăgirea scribului, Al Optzeci şi şaptelea n-a întemeiat nici o dinastie nobiliară, nici o întreprindere care să transgreseze vremurile, nici vreo familie de fruntaşi în ale ştiinţei ori în ale artelor. Bastonul Contelui a luat rolul unei simple cratime: stăpânul său temporar – în ciuda auspiciilor atât de favorabile în care s-a născut – n-a constituit decât o legătură subţire între tatăl (strămoşii) lui şi fiul (descendenţii) lui. Un rol de nedispreţuit nici acela: doar astfel lungul lanţ a putut continua!

Măcar atât!

Destul cu vorbăria!

Al Optzeci şi şaptelea şi-a început prima viaţă la Hanovra, unde s-a născut în A. D. 1654. Tatăl i-a fost cel care ar fi trebuit să moştenească şi să ducă mai departe imensa avere din spatele Hanului Diavolul Argintiu. Avere reprezentată de o uriaşă structură creată încă înainte de a se fi născut adevăratele concerne multinaţionale. Cu „creierul” în Han, întreprinderea cuprindea filiale pe întregul continent, iar valoarea lor reală depăşea bogăţia celor mai multor capete încoronate, capete încoronate de obicei înglobate în datorii. Hanul Diavolul Argintiu se ocupa de cultivarea pământului (şi stăpânea terenuri agricole întinse precum şi multe păduri în Saxonia, în Peninsula Iberică, în Toscana, dar şi în Moravia, Ungaria, Polonia, chiar şi în Balcani), practica în mod profesionist cămătăria, dispunând de bănci din Anglia şi până în celălalt capăt al Europei (şi nu în ultimul rând în Olanda aflată în graţia veacului ei de aur), poseda ţesătorii (dintre care unele s-au păstrat sub diferiţi stăpâni până în secolul al XX-lea), era proprietara unei flote comerciale şi a unei flote de piraţi (menită de a intercepta corăbiile încărcate cu bogăţii sosite de pe Noul Continent), întreţinea afaceri de curierat şi afaceri imobiliare. Până şi cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux era condusă tot din Hanul din Hanovra. Şi lista nu e nici pe departe completă…

Tatăl Celui de Al Optzeci şi şaptelea a dezamăgit crunt aşteptările puse în el. Considerând că totul i se cuvine de drept, Al Optzeci şi şaselea, Fiul Contelui, a refuzat să se înhame la nobila misiune de a conserva averea familiei şi nu s-a sfiit să declare sus şi tare că în viaţa asta – şi aşa prea scurtă – va face doar ceea ce îi va produce plăcere. Iar plăcerile lui nu se potriveau cu plăcerile părintelui său. Cu chiu cu vai, a acceptat să-şi ia nevasta pe care i-a hotărât-o tatăl, i-a făcut un prunc şi şi-a continuat traiul, indiferent la registrele contabile şi la potolirea veşnicelor intrigi ale nenumăraţilor slujbaşi ce mişunau la baza imperiului economico-financiar. (Economico-financiar, nu şi politic, pentru că Diavolul Argintiu nu s-a angajat niciodată în vreo aventură politică, orice şef lumesc sau spiritual fiind apreciat doar ca muşteriu activ ori virtual). Domnul – lăudat fie-I Numele! – nu îi lasă niciodată baltă pe cei harnici, aşa că a îngăduit să înflorească alegerea Contelui Lorenzzi: femeia pe care şi-a luat-o drept noră (şi mai mult decât drept noră, după cum şopteau multe voci), cea pe care scribul a numit-o „A doua Marie”, nu numai că a dat naştere Celui de Al Optzeci şi şaptelea, asigurând nădejdea în continuitatea şirului, ci a dovedit şi o cu totul nebănuită capacitate de a face ceea ce soţul ei refuza cu atâta inconştienţă – să aducă idei noi, să fie mereu pe fază şi să gestioneze în mod exemplar afacerile Hanului. Şi văzând Domnul toate astea, l-a răsplătit pe nepotul Contelui Lorenzzi – fiul remarcabilei femei – şi cu o isteţime precoce, ieşită din comun. Aşa că, de foarte mic, băiatul – Al Optzeci şi şaptelea – a devenit adevăratul giuvaier al uriaşei averi şi, drept urmare, a fost înconjurat de o grijă niciodată suficientă. Pe urmă, atunci când Al Optzeci şi cincilea, Contele Lorenzzi, a intrat într-un joc nesăbuit, murind în duel, iar Al Optzeci şi şaselea a lăsat totul baltă şi şi-a luat lumea în cap, A doua Marie a preluat cu energie cârma întreprinderii în numele Celui de Al Optzeci şi şaptelea, moştenitorul legitim. („După cum bunul şi răbdătorul cititor a putut observa şi singur, o cutumă a timpului a fost ca primul urmaş de sex masculin să fie considerat responsabil de continuitatea şirului şi, drept consecinţă, primea în gestiune întreaga avuţie adunată până la ultimul său strămoş, cu obligaţia de a se îngriji, după puteri şi după vremuri, ca nici celorlalţi membrii ai familiei să nu le lipsească nimic. Socoteala era simplă: dacă moştenirea materială s-ar fi împărţit la toţi copiii, forţa averii s-ar fi fărâmiţat. A fost aceasta o cutumă şi a Celor O Sută atât de adânc încetăţenită, încât foarte rar i-a trecut prin minte unui fiu mai mic să revendice mai mult decât îi oferea fratele cel mai vârstnic. Cu atât mai puţin s-a ajuns, până atunci, la conflicte pe această temă.”) Să ne mai aducem aminte: „În aprilie 1666, noua şefă a convocat în Han toţi responsabilii din filiale. Dacă autoritatea îi era încă pusă la îndoială, ea venea mereu cu argumentul că, după toate cutumele, fiul Celui de Al Optzeci şi şaselea era stăpânul de drept în lipsa tatălui său şi băiatul, fiind încă minor³, ea nu îndeplinea decât misiunea firească de tutelă. Mai mult, fiul ei – despre care toată lumea ştia cât i-a fost de apropiat Cavalerului Lorenzzi şi că a apucat de foarte fraged să fie introdus în secretele Hanului – chiar îi stătea alături cu informaţii şi cu sfaturi. În legătură cu autoritatea băiatului, nu se îndoia nimeni. (…) La discuţiile din <salonul de onoare>, a fost de faţă şi nepotul de doisprezece ani al Contelui Lorenzzi. (…) Şi poate că schimbarea radicală a statutului Celei de A Doua Marie n-ar fi reuşit atât de deplin, dacă ea n-ar fi avut inspiraţia de a-l lua pretutindeni alături de ea pe fiul ei, pe Al Optzeci şi şaptelea, urmaşul de drept peste generaţii al Bătrânului, fondatorul Hanului” etc.

Da, copilul de doar doisprezece ani, „chiar îi stătea alături cu informaţii şi cu sfaturi”. Şi, încă o dată: „În legătură cu legitimitatea băiatului nu se îndoia nimeni.” Însă situaţia aceasta n-a durat, în ciuda activităţii atât de rodnice a Celei de A doua Marie. Potul era prea mare, prilejul de a ajunge măcar la o parte din el părea prea nimerit. Cea de A doua Marie a izbutit să înfrângă mai multe încercări de revoltă în imperiul acela uriaş, însă, până la urmă, a trebuit să se recunoască şi ea înfrântă. De obicei, un imperiu întins, o afacere mare, un curent ştiinţific sau artistic ajuns la apogeu, nu mai poate fi ţinut în frâu decât de o mână de fier. Când şi aceasta dispare, se fărâmiţează şi falnicul imperiu, şi atât de prospera întreprindere, şi avântul creator căzut pe mâna epigonilor. În cazul Hanului Diavolul Argintiu, mâna de fier a fost Contele Lorenzzi. După moartea lui, singură inteligenţa nurorii sale n-a mai fost de ajuns.

Era anul 1666, anul întunericului şi al pierzaniei şi pentru Han. Dintre numeroşii agresori mişunând în jurul averii, gâfâind de nerăbdare şi lingându-şi încântaţi buzele, cel ce avea să-i dea lovitura decisivă a fost tocmai Robert, cel mai bun prieten al Fiului Contelui. Robert, despre care A doua Marie a ajuns să creadă că i-a ucis bărbatul şi cu care a dus o luptă făţişă. (Luptă a cărei poveşti ar fi meritat un roman, dacă şi-ar fi găsit un scrib pe măsură.) Pe urmă, nici Robert n-a putut împiedica fărâmiţarea marii întreprinderi şi a plătit şi el cu viaţa pentru eşecul său. (Eşec de altfel previzibil, în logica istoriei.) Dar de aici încolo, toate acestea nu mai fac parte din povestea Celor O Sută.

Dacă despre Fiul Contelui, tatăl dispărut al Celui de Al Optzeci şi şaptelea, legendele nu au contenit să curgă, A doua Marie, odată ce a fugit din Hanovra, s-a topit în umbră. Preocupat să urmărească destinul bărbatului ei, o verigă ce nu putea fi lăsată să se piardă din lungul lanţ, scribul nemaiaflând mama, a constatat îngrozit că nu mai găseşte nici fiul, următoarea za între Cei O Sută.

Aşa că scribul a fost obligat să revină la Han şi să caute acolo indiciile de care să se poată agăţa. Ca de obicei, la început n-a dat de nimic folositor intenţiilor sale: oriunde privea, nu vedea decât semnele descompunerii uriaşei întreprinderi răscoapte, ajunse în stare de putrefacţie, şi nu dădea decât de nenumăraţii profitori ce se înghesuiau pe cadavrul ei, la fel ca şi gângăniile devorând un leş. (Şi tot ca într-un asemenea tablou sinistru, a putut de multe ori observa cum gângăniile au ajuns să se mănânce şi între ele.) Însă, încă în paginile despre Fiul Contelui, scribul a descoperit că „în Han a rămas obiceiul Primei Marie de a expune desenele copiilor pe peretele coridorului şi de a reţine cele mai reuşite dintre ele în mapa care s-a păstrat până la noi. Pe spatele fiecărui carton erau notate data şi numele autorului. (Rigurozitatea în toate, inclusiv în însemnări, impusă încă de către fondatorul Hanului, n-a dispărut vreme de atâtea generaţii şi a reprezentat unul dintre secretele reuşitei în afaceri.) Aşa că scribul a mai găsit şi câteva desene ale Celui de Al Optzeci şi şaselea şi chiar şi altele realizate de Cel de Al Optzeci şi şaptelea”. Cum prea multe alte indicii despre personajul căutat scribul n-a mai descoperit şi cum până şi păstratul inestimabil registru contabil a făcut suspect de puţine referiri la copilăria Celui de Al Optzeci şi şaptelea, scribului nu i-a rămas decât să se aplece mai atent asupra acelor desene.

Referitor la registrul contabil, multe pagini i-au fost smulse, dând impresia că ar fi fost îndepărtate de către Robert sau de către alţi ahtiaţi după pradă. Scopul era limpede: despre Cel de Al Optzeci şi şaptelea – moştenitorul legitim – nu trebuiau să rămână prea multe informaţii. Mai ales că Al Optzeci şi şaptelea a dispărut fără urmă, dar nu i s-a găsit cadavrul şi, deci, măcar teoretic mai exista posibilitatea să reapară şi să-şi revendice drepturile.

Toate astea l-au făcut pe scrib să treacă din nou printr-o perioadă de panică: pe măsură ce întârzia să-l regăsească pe fiul Celei de A doua Marie, în mintea sa obosită, gândul că Al Optzeci şi şaptelea ar fi fost înlăturat de către cei ce râvneau la atât de impozanta moştenire devenea tot mai apăsător. Puţin a lipsit ca bietul scrib să nu abandoneze proiectul Celor O Sută şi, după o viaţă dedicată lungii poveşti, să-şi accepte eşecul. Mai ales imaginea pe care a păstrat-o din amintirea copilului atât de adorat în Han, copil educat în spiritul acţiunii şi al conştiinţei de stăpân necontestat l-a făcut pe bietul scrib să treacă pe lângă adolescentul Al Optzeci şi şaptelea fără a-l recunoaşte. Scribul se scuză iarăşi: adolescentul Al Optzeci şi şaptelea parcă era cu adevărat un alt personaj. Şi, din nou, doar Mâna nevăzută i-a arătat, ca de atâtea ori, calea.

Mapa cu desene probabil n-a fost luată în seamă de cei care au vrut să şteargă urmele stăpânilor legitimi ai Hanului, altfel ar fi fost mutilată şi ea. Sau chiar distrusă. Mapa cu desenele copiilor a fost primul reper care l-a ajutat pe scrib să găsească drumul.