Bastonul contelui (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Ai grijă de acest baston! Acesta-i aur curat.

– De unde e?

– De la tatăl tău.

Ambrogio, cu memoria sa proverbială, a încercat să-şi aducă aminte de clipa când a venit muncitorul să-i aducă bastonul. Parcă, parcă… parcă printre morminte a văzut o siluetă, o mogâldeaţă privind de departe. Prin cimitir se arătau multe asemenea siluete. Cine să fie atent la toate? Mogâldeaţa aceea nu putea fi tatăl său!

„Fiul Celui umil şi-a întrebat mama de ce nu a vrut atâta amar de vreme tatăl lui să ia contact cu familia sa. Roza bănuia de ce, însă i s-a părut prea complicat să-i explice că acel om umil se ferea de orice emoţie şi de orice eveniment care să-i tulbure liniştea. Şi chiar era mai bine să nu-şi fi reîntâlnit Al Optzeci şi optulea tatăl: Cel Umil provoca repulsie oricui nu-l cunoştea şi nu l-a văzut la treabă. Unde s-a descurcat întotdeauna impecabil.”

Şi: „Bine că n-a mai întârziat Cel Umil: câteva săptămâni mai târziu, Doamna Roza, aflată de mai multe luni ţintuită la pat, s-a mutat în cripta pregătită din timp în cimitirul ei. (Acolo a avut grijă să rămână un loc şi pentru Al Optzeci şi şaptelea, însă nişa aceea n-a fost ocupată niciodată.)”

Nu, Ambrogio nu şi-a mai reîntâlnit niciodată părintele natural, deşi, după ce i-a murit mama – cu care s-a înţeles întotdeauna atât de bine – a făcut vagi eforturi pentru a-l găsi pe cel ce i-a transmis bastonul. (Eforturi ce s-au redus la a-l întreba, de câte ori îl vedea, pe groparul care i-a adus darul cum arăta cel ce i l-a dat, de unde a venit, unde s-a dus. De aflat n-a aflat nimic şi alte investigaţii n-a mai făcut.) În schimb, a lustruit atât lemnul, cât şi măciulia şi a început să se sprijine pe el, oriunde mergea. Fără să ştie, Al Optzeci şi optulea, acum bărbat în toată firea, îşi imita tatăl: nu s-a mai despărţit niciodată de bastonul contelui. Care, cel puţin pentru câteva generaţii, a devenit liniuţa de unire peste timp.

După moartea Doamnei Roza, Baronul a încercat o discuţie cu fiul său vitreg. Soţul defunctei nu a avut alţi copii şi s-a ataşat sincer de Ambrogio. Aşa că nu era nici un pericol să se ivească probleme de moştenire. Era limpede că, după ce Baronul nu se va mai putea ocupa de cimitir, afacerea va trece în totalitate în mâinile tânărului. În totalitate? Păi, deocamdată, Al Optzeci şi optulea n-a făcut nimic în interesul firmei, în afară de a da răspunsuri simpatice, atunci când i se cerea părerea. Tatăl vitreg s-a pregătit cu grijă pentru acea discuţie, punându-şi în gând să clarifice două lucruri, amândouă în vederea trecerii tânărului – în sfârşit! – din poziţia de copil-adolescent în cea de bărbat cu responsabilităţi. Prima problemă se referea la faptul că Ambrogio refuza şi în continuare să părăsească cimitirul. În afară de câteva dăţi, când l-a însoţit pe Pater Giorgio pe la muribunzi, n-a fost dispus să iasă nici măcar doi paşi dincolo de poarte necropolei. Iar, după ce a murit şi preotul, n-a mai părăsit deloc acel areal. „Unde să mă duc?” şi „La ce să mă duc, atunci când am aici tot ce-mi pot închipui?” erau replicile pe care le dădea ori de câte ori au încercat să-l scoată în lume. Aşa că moştenitorul Doamnei Roza şi al Baronului n-a putut fi introdus în societatea milaneză, acolo unde cei doi părinţi şi-au câştigat un loc în primele rânduri. O a doua problemă era legată de fixaţia lui Ambrogio privind moartea, singurul subiect ce părea să-l intereseze cu adevărat.

Şedeau în sufrageria cu mobila din lemn greu şi cu vesela atât de preţioasă. De pe un perete, dintr-un tablou cu ramă scumpă, şi Doamna Roza era prezentă. Doamna Roza abia ce fusese înmormântată de o zi şi atmosfera de doliu făcea încăperea aceea şi mai puţin caldă. Cei doi bărbaţi sufereau sincer pentru pierderea suferită, suferinţă ce-i unea chiar mai mult decât oricând. Prilej potrivit ca discuţia – pentru care baronul s-a tot pregătit şi a tot amânat-o – să aibă loc.

– Acum că am rămas doar noi doi, va trebui să ne orânduim altfel viaţa, a început el.

– Să ne orânduim altfel viaţa?! De ce?

– În primul rând,… Baronul şi-a preparat de nenumărate ori această discuţie, însă în clipa aceea a trebuit să depună mari eforturi pentru a continua: mai mult se chinuia să-şi aducă aminte cum şi-a imaginat el dialogul, ce cuvinte şi-a pregătit să folosească, mai puţin sensul celor ce voia să spună… În primul rând,… În primul rând, va trebui să-ţi faci şi tu un cerc de relaţii. Mai devreme sau mai târziu, totul va rămâne în sarcina ta…

– De ce?

– Cum „de ce?” Câteodată tânărul bărbat se comporta ca un copil mic! Păi, nici eu n-o să trăiesc la infinit…

Brusc, Ambrogio deveni atent:

– Crezi că ai să mori şi tu? De ce te gândeşti tocmai acum că vrei muri în curând?

– „În curând”?!

– Că… că vei muri…

– Toţi vom muri.

– Când crezi că vei muri? Simţi acum ceva în legătură cu asta? Cum simţi acest lucru?

Baronul constată că întreaga pregătire pentru acea discuţie a fost total inutilă. Ar fi trebuit să prevadă că Al Optzeci şi optulea se va întoarce iar şi iar la obsesiile sale; ar fi trebuit să caute din timp o cale pentru a-l scoate de acolo. Măcar în discuţia aceea atât de necesară!

– Două sunt lucrurile pe care vreau să le stabilim acum…

– Când crezi că vei muri? Simţi acum ceva în legătură cu asta? Cum simţi acest lucru?

Ca de obicei, după ce aducea vorba despre moarte, Ambrogio nu mai avea răbdare pentru altceva. De data asta, Baronul nu se mai lăsă întrerupt.

– Aşadar: va trebui să începi să te ocupi şi tu de administrarea cimitirului! Asta înseamnă că…

– Când crezi că vei muri? Simţi acum ceva în legătură cu asta?

– …asta înseamnă că va trebui să începi să înveţi cum să te comporţi cu clienţii, cum să tratezi preţurile în funcţie de importanţa lor…

– Când crezi…?

– E şi asta o meserie ce trebuie învăţată. Nu poţi să ceri aceeaşi sumă de bani de la fiecare posibil muşteriu: unul are pretenţii mai mari, altul e mai strâmtorat, însă şi el plăteşte, chiar dacă mai puţin. Pe urmă, trebuie să respecţi anumite ierarhii: nu se cuvine să-i oferi un loc pe aleea principală cuiva care nu are prestigiul necesar, chiar dacă e gata să plătească oricât pentru o asemenea onoare. Baronul constată cu satisfacţie că Al Optzeci şi optulea a încetat să-l mai întrerupă şi-l asculta în linişte. Apoi, trebuie să ai grijă să dispui întotdeauna de o rezervă de locuri de onoare pentru cei ce le merită cu adevărat şi… şi au şi banii necesari. Ambrogio continua să tacă, părând chiar că e atent. În fine, o să te învăţ toate lucrurile acestea pe rând. Apoi, să nu uităm că degeaba ai şti să tratezi cu clienţii, dacă nu te-ai pricepe şi la partea financiară. Sigur, nu tu va trebui să te tocmeşti pentru fiecare amănunt din ofertă – pentru asta avem oameni pregătiţi s-o facă şi o fac foarte bine! -, dar să ştii că întotdeauna, la învoiala finală, se va veni şi la tine în speranţa că preţul ar putea scădea şi cu un singur bănuţ! Al Optzeci şi optulea voi să spună ceva, dar tatăl vitreg nu-l lăsă: O clipă! Pe urmă poţi să mă întrebi! Asta e foarte important! Oricât de multă încredere ai avea în oamenii noştri, va trebui să-i controlezi! Nu tot timpul, însă ei trebuie să fie în clar că nu sunt de capul lor. Mulţi clienţi încearcă să trateze direct cu ei, să le ofere un bacşiş pentru ca preţul final să fie mai mic. Asta-i înşelătorie şi trebuie pedepsită ca atare! Ajunge să-l dai pe unul singur afară pentru o asemenea faptă şi ai să vezi că altul nu va mai îndrăzni să te înşele! Şi astea sunt lucruri pe care le vei învăţa pe parcurs. Pe urmă,… Dar spune-mi ce ai vrut să mă întrebi!

Ambrogio, cel de obicei atât de vorbăreţ, tăcu, iar baronul nu ştia cum să interpreteze această tăcere. Tăcură amândoi o vreme. Din rama scumpă, Doamna Roza îi supraveghea mulţumită. „Asesorul Flamini a avut dreptate: pe cei mai mulţi oameni îi interesează mai mult cum vor muri decât când vor muri” gândi Ambrogio. „Frica la acoperă raţiunea…”

– Bine, a spus, în sfârşit Baronul. Punctul acesta îl vom discuta de acum pe îndelete. Vreau doar să-ţi subliniez că pentru a avea succes în afaceri, trebuie să te mişti, să-ţi cauţi clienţii, să te duci după ei.

– După clienţii noştri nu trebuie să te duci. Vin singuri aici!

– Cimitirul Sfântul Ambrozie nu este singura necropolă din regiune! Interesul nostru este să fim cunoscuţi şi apreciaţi de cât mai multă lume. Sigur, renumele se transmite şi de la om la om…

– Şi de la decedat la decedat? („Cine ştie? Poate şi de la decedat la decedat…, gândi băiatul.)

– …dar nu-i de ajuns!

– Tu ai să mori brusc! decretă Ambrogio. Dintr-o dată, toată pledoaria Baronului se prăbuşi, spărgându-se în mii de cioburi. Ştii de ce? Pentru că mi-ai spus că trebuie să mă pregăteşti pentru când tu vei pleca la Domnul… Atunci ai pomenit de moartea ta… de moartea ta! Şi, parcă ai fi uitat un lucru atât de important, te-ai apucat să-mi explici cum se administrează afacerea. Înseamnă că nu te poţi gândi prea mult la moarte, aşa că moartea va fi obligată să te ia pe nepregătite. Eu cum crezi că am să mor? Pe mine mă preocupă subiectul. Crezi că eu am să mor după o lungă suferinţă?

Chiar dacă discuţia aceea nu s-a finalizat cu un succes total, câteva urmări tot a avut şi ori de câte ori trecea – nu prea des – prin severa sufragerie de protocol, Baronul privea spre tabloul Doamnei Roza, care părea mulţumită. În primul rând, Ambrogio a acceptat să iasă în lume: mai ales împreună cu noul preot, succesorul lui Pater Giorgio, la persoanele foarte bolnave. Noul preot, mai tânăr şi mult mai învăţat decât predecesorul său, n-a fost prea încântat de asemenea drumuri în doi: lui i se părea penibil să viziteze muribunzii împreună cu proprietarul cimitirului. Lucru ce, simţea părintele, introduce un aspect prea lumesc, chiar negustoresc, în momentele sfintei ultime împărtăşanii. Mai ales că Al Optzeci şi optulea, în alte ocazii atât de politicos, nu păstra nici o pudoare faţă de suferinzi, punându-le întrebări… întrebări ce nu ar trebui să fie puse niciodată!

– De ce? se mira Ambrogio. E important să ştii când şi cum vei muri. Oamenii aceştia sunt de acum la jumătatea drumului: ei au aflat că vor muri în curând, au aflat şi ce boală şi ce suferinţe îi vor conduce spre final. Ei ştiu deja aproape tot. De ce să nu ne spună şi nouă?

Şi, chiar dacă nu-i convenea, părintele Anton trebui să înghită găluşca. Baronul era prea mulţumit că fiul său a devenit dispus să iasă din cimitir pentru a admite o observaţie care să se opună unui progres atât de evident.

Mai mult, după perioada de doliu, Ambrogio a acceptat chiar să-şi însoţească tatăl vitreg în saloanele milaneze. Unde a fost primit cu curiozitate şi interes. Al Optzeci şi optulea urma să moştenească nu numai cimitirul şi averea considerabilă care se şuşotea că ar fi fost în joc, ci şi titlul nobiliar. Al Optzeci şi optulea era o prezenţă cuceritoare: era bine clădit, avea un ten mereu bronzat, părul blond şi creţ i se rostogolea pe umeri în mii de bucle, ochii albaştri te priveau în faţă arborând o veşnică uimire (încântătoare naivitate?), iar vocea gravă se articula într-un limbaj uşor peltic, suficient de personal spre a da şi mai mult şarm discursului său. Pe deasupra, tânărul bărbat dovedea o educaţie desăvârşită şi…, ceea ce era cel mai important, era încă necăsătorit. Da, e adevărat, uneori era obositor. Dar numai atunci când se referea la moarte. Însă şi acest „defect” nu făcea decât să-i dea un aer misterios. Totul, absolut totul, era în favoarea sa. Iar bastonul său nedespărţit, cu măciulie de aur, îi dădea prestanţă şi în faţa ultimilor snobi. Că se sprijinea cam tare pe el, era încă un semn de răsfăţ al simpaticului june.

Într-o zi, să mai fi trecut vreo trei ani, Ambrogio, devenit o prezenţă mult dorită în lumea bună din Lombardia, chiar dacă o prezenţă nu foarte frecventă (ceea ce o făcea şi mai specială) s-a aflat la Segrate, în castelul unui nobil austriac, Graf Leopold von der Blausaule. Acesta a avut parte de o frumoasă carieră militară şi s-a retras lângă Milano, pentru că „avea şi el dreptul la câţiva ani de viaţă liniştită”. (Gurile rele susţineau altceva: că s-ar fi retras din armată fiindcă ar fi fost profund jignit că, după atâtea fapte de glorie, împăratul nu l-a onorat cu rangul de mareşal, orgoliul său profund rănit nepermiţându-i să mai acţioneze sub comanda altcuiva. „Cât să mai aştept să se termine şirul nesfârşit de parveniţi?” s-ar fi plâns el în cercuri intime. Ceea ce nu-l împiedica să apară cu orice prilej cu pieptul plin cu numeroasele medalii şi ordine primite.) Sosirea lui Leopold von der Blausaule la Sargate a constituit unul dintre evenimentele mondene cele mai comentate, mai ales că acea sosire s-a produs în mai multe etape: mai înainte au venit la Milano trimişii contelui austriac şi a durat mult timp până să se decidă asupra unui domeniu de pe piaţa imobiliară; au urmat negocierile; când s-a ajuns la o înţelegere, a sosit şi însuşi groful, căruia însă nu i-a plăcut peisajul; a urmat găsirea unei alte moşii, noi negocieri purtate de oamenii contelui, o altă deplasare la faţa locului a importantului personaj, negocierile finalizate chiar de acesta, cumpărarea construcţiei şi a terenului aferent (o foarte veche vilă romană, reconstruită de mai multe ori), renovarea clădirii principale, a acareturilor şi a grădinii, mobilarea după gustul noului stăpân. Toate acestea la un loc au durat aproape patru ani.

În seara aceea, fiica mezină a contelui împlinea şaptesprezece ani, eveniment la care a fost invitată multă lume. Orgoliul contelui era într-adevăr foarte dezvoltat: el aşteptase cu înfrigurare un prilej pentru a dovedi întregii societăţi lombarde cu cine au acei oameni de a face. Aşa că a deschis porţile parcului pentru oricine era dispus să vină, să mănânce, să bea şi să danseze şi a pregătit saloanele castelului pentru reprezentanţii de frunte ai obştii: „Oamenii se împart după rang şi după avere. În mod cu totul nefericit, cele două nu sunt întotdeauna la acelaşi nivel! Iată un lucru de care trebuie întotdeauna ţinut seama!” nu contenea să repede de oricâte ori avea ocazia. Ambrogio dispunea de ambele aceste calităţi: era fiu unic (chiar dacă vitreg) de baron¹ şi prezumtiv viitor posesor al unei averi despre care se vorbea tot mai mult. Aşa că Ambrogio, împreună cu tatăl său vitreg, a fost primit în mod firesc în saloanele pentru invitaţii de elită. În mod firesc, însă nu lipsit de un aspect aparte. Fiica mezină a gazdei era îndrăgostită lulea de Al Optzeci şi optulea, însă tatăl ei avea ambiţii mai mari pentru ea. „Ce aveţi să-i reproşaţi acestui tânăr atât de încântător? Vine dintr-o familie de nobili, se spune că este foarte bogat, iar de frumos este mai frumos decât toţi bărbaţii din regiune” îi ţinea partea mama fiicei în faţa soţului ei. „Frumuseţea nu este un criteriu!” mormăia contele „Oamenii se împart după rang şi după avere. Frumuseţea este ceva absolut convenţional”. Graf Leopold von der Blausaule şi-a căsătorit cele două fete mai mari cu personaje cu adevărat importante şi şi-ar fi arvunit şi mezina unui duce elector văduv pentru a doua oară. Probabil că nu şi-ar fi dat niciodată consimţământul pentru „un gropar”, cum l-a numit pe Ambrogio în faţa unui consiliu de familie, dacă acel duce elector nu s-ar fi purtat ca ultimul negustor, atunci când s-a discutat zestrea miresei. Care mireasă leşina ori de câte ori venea vorba despre alesul tatălui ei. Iar atunci când a apărut şi Ambrogio, iar una dintre surorile ei mai mari a terminat prin a fugi de lângă soţul ei, contele Leopold a simţit o nouă lovitură dată orgoliului său în comportarea ducelui elector şi, acceptând că, în fond, nu era vorba decât despre cea de a treia sa fată, acceptă tacit să dea speranţă viselor mezinei. Însă, indiferent de toate astea, serbarea aceea trebuia să fie o demonstraţie de forţă a averii Casei von der Blausaule: armata de servitori în livrele strălucitoare, decorul luxos, mâncarea şi băutura din belşug pentru toată lumea şi bucătăria franceză cea mai rafinată pentru oaspeţii cu acces în saloane, totul era menit să arate Lombardiei ce rezident cu totul excepţional a dobândit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.