În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Ambrogio II ar fi exclamat pe patul de moarte „Totul nu este decât un mare rahat”. Pip, anticipându-l pe Isaac Asimov1, şi-ar fi liniştit soţia disperată, în seara de dinaintea execuţiei: „Ţi-am repetat de atâtea ori ceea ce m-a învăţat bona mea, când am fost mic: <Să-ţi trăieşti prezentul! Să nu priveşti niciodată înainte!>. Acum, în clipa asta, ascultând-o, mă simt bine, nu mă doare nimic, beau cel mai bun vin din pivniţele noastre. De ce să ne omorâm prezentul pentru ceva ce poate va fi, poate nu?”
Al Nouăzeci şi treilea a fost înmormântat cu bastonul cu măciulie de aur, de care nu s-a despărţit niciodată de când l-a primit. Şi i-au pus în sicriu şi geanta de umăr cu Jurnalul lui Jacob Roggeveen, romanul Robinson Crusoe de Daniel Defoe, cele două pachete de cărţi de joc, cea personalizată cu strămoşii familiei şi cea cu personaje ale războiului de independenţă din Balcani faţă de turci, catalogul din 1794 al „Capetelor” sculptorului Franz Xaver Messerschmidt şi celelalte lucruri pe care de asemenea defunctul le-a purtat mereu cu el. În ciuda faptului că Al Nouăzeci şi treilea a fost executat pentru trădare, autorităţile nu s-au opus ca trupul să-i fie condus pe ultimu-i drum însoţit de o mulţime uriaşă. Poate un alai şi mai impresionant ca la înmormântarea lui Ambrogio II. Şi cu un fast de parcă ar fi fost decretat doliu naţional.
Gângăniile în iarbă; un lung şir de prizonieri escortaţi doar de câţiva militari nervoşi şi ei de oboseală; Robinson Crusoe citadin; scenarile imaginative pe care le ducem cu nou în mormânt; Capetele lui Messerschmitd, Teoria comportamentului în desfăşurare al speciei umane; gata2.
După naşterea Italiei unite, Al Nouăzeci şi treilea a fost o vreme socotit erou naţional. A avut şi o statuie în faţa Castelului, statuie unde era încă numit „Înţeleptul Lombardiei şi al Piemontului, eroul naţiunii italiene”. Înaintea primului război mondial, statuia a dispărut de pe soclul ei. N-a mai fost găsită şi nici înlocuită. Ba, i-a dispărut şi soclul. Păi, dacă şi minunatul castel şi grădinile au dispărut şi ele…
Post Scriptum:
După moartea lui Pip, procesele pentru succesiune au continuate în virtutea inerţiei, însă, cu toate eforturile familiei Panzaritti de a profita de condamnarea Celui de Al Nouăzeci şi treilea pentru înaltă trădare, Casa de la Segrate s-a stins pas cu pas în mai puţin de un an. Ţipor, înainte de a părăsi Castelul, a avut grijă să facă dispărute actele contabile, iar despre majoritatea diferitelor sucursale nu s-a (mai) ştiut nimic, unele funcţionând încă şi astăzi independent, suveran, în onorabilitate şi belşug.
Băiatul cel mai mare al lui Pip şi al Cristinei Theodora a devenit ofiţer. Al doilea său fiu a practicat medicina la Viena, fiind un psihiatru renumit. Al treilea băiat a murit de copil, în 1823, într-o epidemie de rujeolă, iar cele două fete ajunse la maturitate s-au căsătorit la vreme, bucurându-se încă de o zestre considerabilă. Una a trăit la Milano, cealaltă în Sicilia, la Palermo şi la Messina. Cristina Theodora, soţia lui Pip, a intrat într-o depresie din care nu a mai ieşit niciodată. N-a mai vorbit aproape deloc, stătea ore în şir şi-şi rememora trecutul. A murit în locuinţa fiul ei, medicul din Viena.
Despre copiii din cea de a doua căsătorie a lui Ambrogio II, scribul nu ştie nimic.
Max Panzaritti a murit în 1857 pe stradă, în drum spre tribunal, în ziua în care a fost convins că a găsit metoda de a învinge definitiv într-unul dintre cele mai importante procese ale succesiunii lui Ambrogio I. (O succesiune care, oricum, era ca şi evaporată…)
Ţipor, Jammes şi van Walder erau în vârstă, când au fost concediaţi. Primii doi nu s-au mai bucurat decât câteva luni de renta viageră, murind unul la Viena, celălalt în condiţii misterioase la Berna. Van Walder a plecat peste ocean. Doar Brun, care la venirea la Castel a pretins că profită de mărinimia Tânărului Conte pentru a-şi petrece în pace ultimii ani („Sau doar luni? Asta numai Dumnezeu poate să ştie…”) în pace, a mai rămas în vechiul său apartament până ce a murit la vârsta de aproape o sută de ani, fără a resimţi nimic din tulburările vremurilor. Toată lumea l-a socotit o personalitate de anvergură mondială şi l-a respectat ca atare. Scribul nu i-a descoperit opera.
Casa de la Segrate a continuat să fie subiectul mai multor procese pentru succesiune chiar şi atunci când Casa de la Segrate practic n-a mai existat de mult.
Întoarcerea Învingătorului
Personajele:
Majordomul
Maestrul de ceremonii
Învingătorul
(La ridicarea cortinei se aud urale şi aplauze puternice. Se poate distinge „Trăiască Învingătorul!” etc.)
MAESTRUL DE CEREMONII: (Foarte agitat) Soseşte! Soseşte!
MAJORDOMUL: Vine! Vine!
(Pe zgomotul tot mai puternic al aclamaţiilor intră în fugă ÎNVINGĂTORUL. Uralele mai continuă multă vreme şi revin din când în când pe tot parcursul piesei.)
MAESTRUL DE CEREMONII: A sosit! (Îl opreşte pe Învingător, care era pe punctul de a fugi mai departe.) Ai sosit!
ÎNVINGĂTORUL: Unde? (Vrea să fugă mai departe.)
MAESTRUL DE CEREMONII: Cum „Unde”?! Ai sosit acasă! Acum trebuie să te odihneşti… Să guşti roadele izbânzii tale nemaipomenite!
MAJORDOMUL: (Îi scutură puternic mâna Învingătorului.) Felicitări! Felicitările mele cele mai sincere! Şi mii de mulţumiri!
MAESTRUL DE CEREMONII: Fapt ta, Învingătorule, va rămâne înscrisă cu litere de aur în istorie!
MAESTRUL DE CEREMONII:
MAJORDOMUL: Cu litere de foc!
ÎNVINGĂTORUL: De ce cu litere de foc?
MAJORDOMUL: Asta-i doar o figură de stil.
MAESTRUL DE CEREMONII: Un cuvânt poetic!
ÎNVINGĂTORUL: Un cuvânt poetic?!
MAJORDOMUL: Bineînţeles! Ascultă: „Litere de foc!”. Ei? Pot să spun că reprezintă chiar trei cuvinte poetice.
MAESTRUL DE CEREMONII: Dar nu-i nimic! Nimic nu-i prea mult în onoarea ta, dragul nostru Învingător!
MAJORDOMUL: Când am auzit că tu, tocmai tu eşti cel care a reuşit să învingă… Ei, bine, pot să spun că m-a cuprins o fericire…
ÎNVINGĂTORUL: Ştiai de mine?
MAJORDOMUL: De unde? De unde voiai să fi auzit de tine până atunci?
ÎNVINGĂTORUL: Atunci de ce s-a bucurat atât de tare că tocmai eu…
MAESTRUL DE CEREMONII: O fi având şi el preferinţe… S-o fi bucurat omul că n-au ajuns alţii la o cinste atât de mare…, alţii pe care-i cunoştea şi la care l-ar fi durut prea mult dacă ar fi reuşit ei şi nu el.
ÎNVINGĂTORUL: Păi, cum să câştige el? El nici măcar n-a participat… Nici măcar n-a încercat să…
MAESTRUL DE CEREMONII: N-are importanţă!
ÎNVINGĂTORUL: Cum „N-are importanţă”?!
MAESTRUL DE CEREMONII: Cum să-ţi explic? Eşti încă tânăr… ai să vezi…
MAJORDOMUL: Da, dar uite că a reuşit tocmai marele nostru Învingător! Ţi se pare întâmplător?
MAESTRUL DE CEREMONII: Lasă că au mai fost şi alţii capabili… (Învingătorul vrea să fugă mai departe.) Hei! Unde fugi? Ţi-am spus că acum a sosit vremea să culegi laurii pentru marea ta ispravă!
ÎNVINGĂTORUL: Păi, dacă tot nu vă bucuraţi cu mine…
MAJORDOMUL: Cum, nu ne bucurăm!? Tot timpul numai asta facem!
MAESTRUL DE CEREMONII: Să nu te iei, cumva, după cele ce ţi-am spus adineauri! Toţi ne bucurăm teribil cu tine! TERIBIL! Cu altul, cu unul pe care l-am fi cunoscut mai bine înainte, poate că nu ne-am fi bucurat atât, dar cu tine…
MAJORDOMUL: Tu nici nu eşti… cineva. Tu eşti, pur şi simplu, Învingătorul! Cu tine e cu totul altceva!
MAESTRUL DE CEREMONII: Şi când mai pui că ai luptat ca un martir pentru noi! Auzi uralele? Auzi cum te mai aclamă?
MAJORDOMUL: Ia povesteşte-ne! Ia povesteşte-ne şi nouă cum a fost!
1 Care ar fi notat: „Viaţa e plăcută. Moartea e liniştită. Tranziţia dintre ele ne pune probleme”.
2 Şi ofiţerul care a prezidat completul de judecată semăna izbitor cu unul dintre „capetele” din catalogul lucrărilor lui Messerschmidt, a mai constatat Pip..
