Blues-ul nu poate fi făcut de AI. Se trăiește, se cântă și se ascultă ”pe bune”!

Blues-ul nu are buton de Ctrl+C

Trăim vremuri în care, vorba lui Walter Trout, „totul pare să fie artificial”. Sentimente artificiale, inteligență artificială, tristețe artificială, râsete livrate la comandă și zâmbete care par scoase direct din Photoshop. Loialitatea se negociază, prietenia vine cu termen și condiții, iar viața se desfășoară tot mai des într-un decor de carton, luminat impecabil pentru ”Insta”. Și, în tot acest carnaval al falsului perfect, mai există un loc în care lucrurile încă se întâmplă pe bune: blues-ul.

Blues-ul nu poate fi programat să sufere. Poți să-i dai unui computer milioane de cântece, să-i explici matematic ce este o chitară, să-i ceri să reproducă vocea lui Muddy Waters, B.B. King sau Taj Mahal. Poate că va scoate ceva impecabil. Poate chiar ceva impresionant. Dar va lipsi exact lucrul care contează: viața, inima, dragostea, plângerea …

Pentru că o chitară adevărată nu sună doar din lemn, corzi și doze. Sună din degete. Iar degetele au (se știe!) memorie. Au bătături, au nervi, au furie, au bucurii, au nopți pierdute și dimineți în care nu știi foarte bine de ce te-ai mai ridicat din pat.

Nu poți genera la comandă mirosul de pământ ud după ploaie, de fum într-un bar de la marginea orașului sau de whisky și bere vărsate pe podea la trei dimineața. Nu poți introduce într-un algoritm gustul unei iubiri pierdute și nici senzația aceea nenorocită când îți dai seama că omul pe care îl credeai „pentru totdeauna” a fost, de fapt, doar pentru marți. Asta este problema blues-ului: nu știe să mintă.

Blues-ul nu suportă filtre. Nu are nevoie de efecte speciale și nici de marketing digital. Dacă încerci să-l falsifici, se simte imediat. Ca o notă greșită pe o chitară a vreunui manelist. Poți să ascunzi multe în muzică, dar nu poți ascunde la nesfârșit faptul că n-ai nimic de spus.

Blues-ul se naște din lucruri foarte puțin sofisticate: din lipsă, din pierdere, din muncă, din singurătate, din dragoste, din banii care nu ajung și din bucurii care, tocmai pentru că au fost câștigate greu, valorează enorm. Nu are nevoie să inventeze emoția. O ia direct din viață.

Și poate tocmai de aceea este atât de actual.

Într-o lume care își fabrică până și autenticitatea, blues-ul rămâne încăpățânat de real. Nu promite fericire, nu îți vinde dezvoltare personală și nu îți spune că „totul va fi bine”. Uneori îți spune doar că doare. Dar o spune atât de bine, încât după trei minute parcă doare ceva mai puțin. Iar asta, deocamdată, este ceva ce niciun algoritm n-a reușit să imite cu adevărat. Pentru că blues-ul nu este artificial. Blues-ul este ceea ce rămâne după ce dai jos toate maștile și filtrele.

Sâmbăta trecută am văzut cel mai bun concert al anului la Brașov, la Jazz and Blues Festival. Walter Trout nu este un oarecare. (Concertul e in link!) A cântat numai cu „crocodili”: John Lee Hooker, Percy Mayfield, Big Mama Thornton, Joe Tex, Canned Heat sau John Mayall’s Bluesbreakers. Și a cântat de două ori în România – la Brezoi și sâmbăta trecută la Brașov.

Când blues-ul se cântă, nu se explică

Despre performanța lui nu prea am ce să spun. M-aș complica inutil și, oricum, cine a fost acolo a înțeles. A fost genul acela de concert în care nu mai stai să analizezi tehnica, pasajele, solo-urile sau virtuozitatea. Simți și gata!

Singura problemă a fost că Piața Sf. Ioan s-a dovedit mult prea mică pentru câți oameni au vrut să audă ce se întâmpla pe scenă. O bună parte din public a rămas dincolo de gard, în picioare, ascultând de la distanță. Nu tocmai condițiile ideale pentru un concert, dar, într-un fel, și asta spune ceva: când blues-ul e bun, oamenii nu mai sunt foarte pretențioși la scaune, garduri sau distanță. Dacă se aude chitara, e suficient.

Și, încă o dată, am avut confirmarea unei convingeri pe care am mai exprimat-o și în articolul meu din Cotidianul, de acum câteva săptămâni: publicul de blues este un public aparte. Nu vine să bifeze un eveniment, să facă trei fotografii și să plece. Vine pentru muzică. Știe să asculte. Știe când un muzician are ceva de spus și, mai ales, știe când doar cântă multe note ca să impresioneze.

Pentru că blues-ul adevărat nu se consumă înregistrat, la volum de fundal, în timp ce îți verifici telefonul. Blues-ul de calitate trebuie ascultat live și cu simțire. Trebuie să vezi omul, să-i vezi mâna pe grif, să auzi cum se coarda vocea, cum vocea răgușește, cum respiră între două fraze și cum, uneori, o singură notă spune mai mult decât un album întreg.

Mai avem blues în magazie!

Sezonul de blues se apropie, din păcate, de final. Vara pleacă, serile se scurtează, iar chitarele încep să-și caute husele. Dar nu suntem încă acolo.

Mai avem o întâlnire serioasă cu patru mari „șmecheri” ai blues-ului, la Blues in the Garden, la Dărmănești: Dan Patlansky, Eric Steckel, Mike Zito și Jammell Richardson.

Patru nume, patru stiluri, patru motive foarte bune să mai amânăm puțin întoarcerea la viața normală.

Și, pentru că orice mare adevăr muzical trebuie echilibrat cu unul gastronomic, mai există un argument imposibil de ignorat: sărmăluțele moldovenești. Cele mai bune. Cele care, spre deosebire de unele sentimente moderne despre care vorbeam mai devreme, nu sunt deloc artificiale.

Vor fi acolo, cuminți și nerăbdătoare, în „grădina de blues”.

Așa că vineri ne vedem la Dărmănești. Cu blues, cu chitări, cu oameni care știu să asculte și cu sărmăluțe care știu exact ce au de făcut.

Și nu uitați: Blues-ul nu se termină niciodată, pentru că noi îl ținem in viață!

Așa că vă dedic ”Artificial” a lui Walter Trout! https://www.youtube.com/watch?v=RXncWfav44c