O altă Românie: prietenie, dragoste și blues

De câteva ori pe an, în locuri diferite din țară, se formează pentru câteva zile mici comunități. Oameni cu aceleași preferințe muzicale, pe care îi voi numi, fără pretenții academice, „urmașii hipioților”.

Muzica pe care o ascultă este, în esență, rock-ul vechi. Dar cei care vin la aceste festivaluri nu sunt doar ascultători de „rock vechi”. Sunt, temporar, adepții unui stil de viață pe care în cotidian nu și-l mai pot permite. Acolo, pentru câteva zile, redevin cei care vor să fie. În restul anului sunt cu totul alți oameni: angajați, părinți, profesioniști. Valorile însă rămân aceleași – atât la festival, cât și acasă, în familie sau la serviciu. Fiecare știe de ce e acolo. Și știe că nu va avea parte de surprize neplăcute din partea celorlalți.

Cea mai mare parte a acestui „rock vechi” a fost, între timp, trecută la capitolul blues. Tot ce se trage din blues și din gospel se numește azi blues: blues electric, blues rock, soul blues, boogie-woogie, delta blues. La ureche par asemănătoare, dar nu sunt. Instrumentele, abordarea, energia le fac să sune altfel. Iar critica le mai împarte o dată și o dată. Un exemplu de subgen: white trash blues, adus în România de Anthony Gomes sau Orianthi. Alt exemplu: Hendrix, care pe vremea lui cânta hard rock, iar azi aproape toți bluesmanii îl cântă ca pe un clasic al genului.

Cinci stații pe harta prieteniei: Suceava, Brezoi, Brașov, Dărmănești și din nou Brașov

În fiecare an, „sezonul” festivalurilor de blues începe la Suceava. Este un festival mic, iar participanții se împrăștie pe la cazările din oraș. Întâlnirile se întâmplă doar în perimetrul locului de desfășurare. Trebuie spus din start că în cele două zile (mai nou trei) vine întotdeauna și cântă un star de nume mondial. Anul trecut a fost Ana Popović. Anul acesta a venit Devon Allman (fiul lui Gregg Allman), cu invitați de top: Bernard Allison (fiul lui Luther Allison) și Claudette King (fiica lui B.B. King). Nu știu câți participanți sunt din afara Sucevei – poate peste o mie. Oricum, ne recunoaștem unii pe alții de pe la alte festivaluri, din anii trecuți. Asta e „încălzirea”.

La vreo trei săptămâni după, urmează Brezoiul Lumii. Este cea mai mare adunare. Durează șase zile, iar de la anul va fi o săptămână întreagă. Media biletelor vândute pe zi poate trece de 5.000. Cei mai puțini sunt marțea, în prima zi, și duminica, în ultima – că, vorba aia, luni e o nouă zi de muncă. Cei mai mulți vin vinerea și sâmbăta, când weekendul le permite și celor „cu aplecare spre muncă”.

Interesant este că de anul trecut, în lunea dinaintea festivalului, se desfășoară Romanian Blues Challenge – un concurs serios, cu un juriu serios, din care iese trupa care va reprezenta România la concursul european de blues. Anul viitor, România va fi reprezentată de Alex Tomaselli Band. Dacă anul trecut au fost doar câteva zeci de participanți, anul acesta au fost câteva sute. Și mai interesant: campingul – atât partea de rulote, cât și cea de corturi – era deja ocupat încă de vinerea premergătoare începerii festivalului.

Trebuie amintit că anul acesta am văzut, probabil, cel mai bun concert pe care l-am prins la Brezoi: Kenny Wayne Shepherd. În 2027 se împlinesc zece ani de când există acest festival (socotind mai puțin 2020, anul nenorocit al pandemiei, și 2021, când s-a organizat doar cu români). Iar în 2027 vor veni câțiva granzi: Joe Bonamassa și Beth Hart.

Peste câteva zile începe festivalul de la Brașov – Jazz & Blues. Cele două stiluri se înrudesc și sunt ascultate, în bună parte, de același segment de oameni. Anul acesta la Brașov va evolua Walter Trout, unul dintre cei mai importanți chitariști de blues americani ai momentului.

În al treilea weekend al lunii august se desfășoară, la Dărmănești (Bacău), un alt festival care, an de an, devine din ce în ce mai mare: Blues in the Garden. Amatorii vor avea parte de patru mari chitariști ai planetei: Dan Patlansky, Eric Steckel, Mike Zito și talentatul Jamell Richardson. Sunt convins că timp de trei zile auditoriul va fi fericit.

Ultimul mare eveniment se va desfășura tot la Brașov. Transilvania Blues Festival își va schimba data, locația și formatul. Va fi în ultimul weekend din septembrie și va aduce pe scenă pe John Németh, unul dintre cei mai buni muzicuțiști americani.

Leneveala intelectuală de la Brezoi și Dărmănești

Dar să discutăm despre oameni.

Cele mai frumoase momente sunt cele petrecute cu prietenii. Probabil că, cu cât sunt mai lungi, cu atât prietenia e mai mare. Numai la două festivaluri timpul petrecut în „comunitate” e cu adevărat generos: la Brezoi și la Dărmănești. Acolo, din cauza micimii localităților, cazările sunt apropiate, iar locurile de mâncat (și de băut) din afara festivalului se numără pe degete. Tocmai atunci și acolo se nasc adevăratele povești.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să stăm la masă cu protagoniştii de pe scenă fără să ne dăm seama. (Mai des la mai micul Dărmănești și mai rar la Brezoi.) S-a întâmplat în 2022. Discutam aprins despre pe-atunci proaspătul război din Ucraina. La două mese distanță, o altă discuție la fel de aprinsă, pe exact aceeași temă. Ce era de făcut? Am unit mesele.

Cea mai simpatică întâmplare a fost tot la Dărmănești. Am ajuns pe la ora 15. Masa era deja pusă: mâncare și multe beri. Prietenii ajunseseră cu două ore înainte. Trebuie spus că berea e, cumva, emblema celor care „consumă” blues. A trecut timpul cu continuarea discuțiilor neterminate de la festivalul trecut și, bineînțeles, cu mormane de sticle și halbe. A venit momentul să mergem la concerte. Le-am văzut (și ascultat) și ne-am întors la aceeași masă. Ne-a apucat ora patru dimineața, când am constatat că subiectele trebuiau lăsate și pentru a doua zi. Și abia atunci a realizat toată lumea că bagajele erau încă în mașini. Merită subliniat: toți mergeau normal. Discuțiile fuseseră atât de ”mișto”, încât nimeni nu-și permisese să le piardă printre potențialii aburi de alcool.

Cine sunt, de fapt, oamenii? Nu m-am mirat deloc că, pe lângă studii, au și o cultură extrem de bogată. (Așa am fost adoptați de o pereche de prieteni în cercul lor de mari consumatori de teatru.) Semnul de recunoaștere e simplu: îmbrăcămintea „corectă” – cămăși sau rochii înflorate tip ”flower-power”, blugi clasici albaștri (rar negri), eventual o vestă de piele și, obligatoriu, sandale (dacă e prea cald) sau adidași. Suntem, vorba aia, „generația în blugi și adidași”.

Oameni din toate domeniile: unii încă importanți, alții „foști” și acum pensionari. De la „puterea inginerească”, trecând prin „puterea doctoricească” și cea artistică, până la „puterea legislativă” sau cea „judecătorească”. Multă vreme n-am știut cu ce se ocupă comesanul și nici nu ne-a interesat. Întrețeserea ideilor e mai importantă decât orice polemică fără rost – pe care, oricum, o ocolim, pentru că nu avem televizoare să urmăm exeplele negative.

Nu trebuie să mire pe nimeni că de la Raportul Draghi la drone și apoi la Van Gogh nu sunt decât câteva ore de povestit cărți, articole, poate podcasturi, expoziții sau piese de teatru văzute.

Acele brunch-uri prelungite până la ora 17 și „supat”-urile de după concert, cu potențial de prelungire până la 6 dimineața, sunt cele mai plăcute zile de leneveală intelectuală.

Acolo unde România încă se recunoaște pe sine

În aceste câteva zile pe an, când corturile se umplu, mesele se unesc și discuțiile nu se mai termină, se naște o Românie pe care o uităm prea des. Nu e o Românie a discursurilor și a televizoarelor, ci una a oamenilor care se recunosc după blugi, după sandale, după modul în care ascultă un solo de chitară sau un refren de blues. Aici prietenia nu se declară – se trăiește. 

Iar dragostea? E prezentă în forma ei cea mai discretă și mai solidă: dragostea de oameni, de muzică, de timpul petrecut împreună fără grabă. O dragoste care nu cere dovezi, pentru că se vede în modul în care ne așteptăm unii pe alții de la un festival la altul, an după an. Poate că această Românie există doar câteva zile pe vară. Dar e suficient ca, atunci când ne întoarcem fiecare la viața lui, să știm că undeva, pe o scenă mică sau pe o pajişte de la Brezoi ori Dărmănești, ea încă pulsează. Și că ne așteaptă.

PS: Dacă nu vă regăsiți în acest text, stați, vă rugăm, departe!