O actriţă desculţă, câteva obiecte casnice, instrumente muzicale ciudate, păreri de sunete care ritmează tăcerea, cum ar fi curgerea nisipului într-o clepsidră, şi… „Tatăl nostru” spus cu patos…
Aşa începe spectacolul „Contos em viagem” al Teatrului „Meridional” din Lisabona, sosit din speciala lume lusitană în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti. Un spectacol aşteptat cu curiozitate, fie şi numai pentru faptul că a fost distins, în primăvara acestui an, la Sankt Petersburg, cu „Premiul Europei pentru Teatru”.
Fondat de un grup de actori din Portugalia, Italia şi Spania, „Teatro Meridional” explorează texte de ficţiune şi tradiţii orale, cu un interes antropologic pentru viaţa oamenilor, pentru toleranţă şi acceptarea celuilalt. După părerea regizorilor şi artiştilor lui, „corpul şi vocea sunt singurele instrumente de care are nevoie actorul pentru a spune poveşti, pentru a experimenta, a improviza şi chiar… a risca”.
În spectacolul „Poveşti călătoare – Capul Verde”, timp de o oră, care pare că trece prea repede, prin faţa ochilor spectatorilor se perindă o lume. O lume specială, în care invocaţiile către divinitate pentru binecuvântarea propriei persoane, dar mai ales a altora, a unor oameni care sunt, ca în poveştile ancestrale ajunse până la noi, fiul cuiva, care este nepotul altcuiva, care este căsătorit cu o femeie, fiica unui alt locuitor al insulei, care… O incantaţie ce introduce de obicei o poveste: de dragoste, de moarte, de muncă, de sărăcie, de blestem de ale cărui efecte scapi înapoind cei cinci cartofi pe care i-ai furat.
Carla Galvao şi Fernando Mota în Poveşti călătoare – Capul Verde
Texte scrise de autori din Insulele Capului Verde – Antonio Aurelia Gonçalves, Antonio Nunes, Armenio Vieira, Baltasar Lopes da Silva sau Oswaldo Alcantara, Fatima Bettencourt, Germano de Almeida, Joao Vario, Jose Lopes, Manuel Ferreira, Manuel Lopes, Orlando Pereira Ramos Rodrigues şi Ovidio Martins – capătă o viaţă de incredibilă intensitate prin vocea, prin mimica şi prin gestica acriţei Carla Galvao. Vocea ei are ritmul calm al povestitorului, suavitatea glasului de copil, profunzimea celui al înţeleptelor femei ale comunităţii, se îneacă în plâns sau creşte victorioasă în vârtejul balului ori se frânge antrenându-te în căderea tinerei seduse.
Corpul se avântă în elanul către Dumnezeul ce trebuie înduplecat, descoperă vioiciuni şi oboseli de copil pentru care drumul este prea lung, imaginează el singur ritmul unui întreg bal, se aşază obosit după o muncă istovitoare, se frânge sub povara tristeţii provocate de secetă sau tresaltă sub şuvoaiele ploii. Iar actriţa vorbeşte şi cântă cu un timbru profund. Totul are aparenţa unei imense simplităţi, a trecerii fireşti de la poveste la realitate, de la un personaj evocat la altul. Simplu şi cu un umor molipsitor câteodată. Un talent şi o forţă impresionante se revarsă de pe scenă, neîntrerupt, de-a lungul unei ore. Carla Galvao, care a jucat în spectacole pe texte de Bertolt Brecht, Jacques Prévert, Irmãos Presniakov, Sarah Kane, Fausto Paravidino, Judith Herzberg, Letizia Russo, Jesper Halle, Enda Walsh, José Luis Peixoto, care a fost nominalizată la Golden Globe pentru cea mai bună actriţă de teatru în 2004 şi 2007, se dovedeşte o adevărată „forţă a naturii”, o uimitoare artistă care ştie să povestească, să cânte, să se roage, să danseze, întruchipând o lume în care exoticul devine familiar prin trăire.
În toată această călătorie pe insule, a căror lume izolată de ape devine palpabilă, actriţa are un singur partener: Fernando Mota, cu muzica lui. Sunetele spun şi ele poveşti care nu au întotdeauna nevoie de cuvinte, cum ar fi cântecul păsărilor, curgerea nisipului, zgomotul ploii… Interpretul şi compozitorul Fernando Mota transformă obiecte cotidiene, unele stranii pentru spectatorul neavizat, în instrumente muzicale, creând structuri ritmice, coruri sau diferite grade ale „tăcerii”, care alternează cu chitara, acompaniind, comentând cuvintele, cântând şi el alături de actriţă.
Fernando Mota
Poveştile şi poemele spuse sau cântate, transpunând scenic un univers literar, construiesc o istorie, accesibilă oricărei categorii de public prin forţa lor emoţională.
Un itinerar într-o lume fascinantă, în care regăsim ritmurile şi relaţiile unui spaţiu patriarhal, în care viaţa devine poveste exemplară şi înţelepciunea are rezonanţe ancestrale, combinate cu ritmuri şi accidente contemporane.
„Ştim, ca în orice călătorie, că trebuie să ne alegem drumul, lăsând deoparte unele dintre marile nume ale poeziei şi literaturii din Capul Verde. Dar, cum acest proiect stă sub semnul Călătoriei, credem că mai există destulă viaţă în Capul Verde ca să revenim la ţărm atunci când «sodade» (saudade – dorul) ne cheamă”, spun realizatorii spectacolului, excelent regizat de Miguel Seabra, în scenografia sugestivă a Martei Carreiras, artistă care a lucrat nu numai în Portugalia, ci şi cu teatre din alte ţări, cum ar fi cel din Praga.
Selecţia de texte, realizată de Natalia Luiza, are, în pofida contextului special geografic, capacitatea de universalitate. În portugheză sau creolă, spectacolul vorbeşte de fapt limba universală a emoţiilor, a sentimentelor şi întâmplărilor care ritmează întotdeauna şi peste tot viaţa oamenilor.
