Cărţi pe care le veţi citi cu plăcere

Fenomenul editorial: Fetiţa cu ochi albaştri

Romanul Fetiţa cu ochi albaştri, al scriitorului francez Michel Bussi, tradus în 25 de ţări, recompensat cu Prix Maison de la Presse 2012 şi Prix du Roman populaire 2012, a apărut săptămâna aceasta în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), traducere din limba franceză de Mădălin Roşioru.

Un avion se prăbuşeşte în munţi cu numai două zile înainte de Crăciunul anului 1980. Dintre cei aproape o sută şaptezeci de pasageri, aparent nici unul nu mai trăieşte. Şi totuşi se întâmplă un miracol: este găsit în viaţă un bebeluş de numai trei luni. Doar că în avionul prăbuşit se îmbarcaseră două fetiţe de vârstă apropiată, iar vestea găsirii unui unic supravieţuitor devine motivul disputei şi încrâncenării dintre două perechi de bunici, ambele susţinând că fetiţa scăpată ca prin minune le este nepoată. Trăieşte Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Cu certitudine, nimeni nu ştie. Copila e declarată o Vitral, însă îndoiala şi semnele de întrebare persistă. Optsprezece ani mai târziu, un detectiv angajat de Mathilde de Carville pretinde că a descoperit, în sfârşit, adevărul. Dar detectivul e găsit apoi mort, iar în carnetul în care îşi trecuse datele investigaţiei nu este notată şi concluzia ei. Începe astfel o cursă în care măştile cad una câte una, o anchetă neconvenţională, în care fiecare oră contează.

„Mulţi autori scriu extraordinar de bine, dar nu dau atenţie poveştii, simplu pretext pentru cuvintele lor frumoase. Or, bucuria lecturii este tocmai să fii surprins de ceea ce citeşti. Nu caut numai să-i ofer cititorului o călătorie, în maniera Agathei Christie. Preocuparea mea e să-l uimesc, să-l emoţionez. Cărţile pe care le scriu sunt o reflexie a vieţii”, mărturiseşte Michel Bussi.

„Michel Bussi a preluat tonul marilor romane populare de la început de secol XX: scăpărător, inventiv, sprinten şi foarte bine susţinut”, scrie cronicarul de la Normandie Magazine.

Michel Bussi s-a născut în 1965 la Louviers (Haute-Normandie, Franţa) şi este scriitor, politolog şi profesor de geografie la Universitatea din Rouen. A început să scrie în anii ’90, dar publică primul roman, Code Lupin, abia în 2006, când manuscrisul pe care îl propune unui editor local este în sfârşit acceptat. Romanul va atinge repede cifra record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas Noirs (2011), ultimul fiind unul dintre cele mai premiate romane în Franţa anului 2011. Uimitorul roman Fetiţa cu ochi albaştri (Un avion sans elle, 2012) îl propulsează printre cei mai reputaţi autori contemporani. Ultimele două romane publicate sunt Ne lâche pas ma main (2013) şi N’oublier jamais (2014).

O poveste palpitantă despre soarta unei familii destrămate: Înapoi în Ghana

• Roman tradus în peste 20 de ţări, aflat printre cele mai bune 10 cărţi ale anului 2013 în topurile The Wall Street Journal şi The Economist

Înapoi în Ghana, de Taiye Selasi, povestea impresionantă a unei familii destrămate care descoperă că şansa de a se reuni se află chiar în propriul trecut, a apărut de curând în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză şi note de Iuliana Dumitru.

Înapoi în Ghana este povestea unei familii contemporane ai cărei membri, risipiţi pe toate meridianele planetei, se reunesc în urma unui eveniment tragic, dar şi un excurs despre valoarea originilor şi a identităţii individuale. Atunci când Kweku Sai, chirurg prestigios, dar soţ lamentabil, moare din pricina unui atac de cord în Accra, fiii şi fiicele lui vin în Ghana şi se strâng cu toţii în casa enigmaticei lor mame. Fiul cel mare, Olu, misterioşii gemeni Taiwo şi Kehinde, al căror trecut ascunde o taină cutremurătoare, şi fiica cea mică, Sadie, se întorc la locul originar, aşa cum făcuse şi tatăl lor odinioară. Firul vieţii tuturor, copii şi părinţi, îl poartă pe cititor din Accra până în Lagos şi din Londra până în New York, dezvăluie secrete cumplite, greşeli dureroase şi poveşti de iubire chinuitoare, dar şi o posibilă mântuire, şansa unui nou început.

„M-am întrebat adesea dacă scrisul nu e doar o formă de nebunie acceptabilă din punct de vedere social”, afirmă Taiye Selasi.

„Înapoi în Ghana este o poveste palpitantă despre soarta unei familii, dar în acelaşi timp şi o explorare extatică a vieţii lăuntrice a membrilor săi”, scrie Teju Cole.

„Selasi scrie cu eleganţă despre felul în care oamenii se îndepărtează unii de alţii – soţi de soţii, fraţi de surori, părinţi de copii”, apreciază Entertainment Weekly.

„Amintind de cărţile lui Jhumpa Lahiri, dar înzestrat cu mai multă căldură şi vitalitate, romanul lui Selasi, susţinut de o scriitură elocventă, spune povestea impresionantă a unei familii destrămate care descoperă că şansa de a se reuni se află chiar în propriul trecut.” (Publishers Weekly)

Taiye Selasi (n. 1979, Londra) este absolventă summa cum laude a Universităţii Yale din SUA şi are un masterat în relaţii internaţionale obţinut la colegiul britanic Nuffield din Oxford. În 2005 a publicat în The LIP Magazine un eseu de mare succes, Bye-bye, Babar, în care a popularizat conceptul de „afropolitan”. Povestirea sa Vieţile sexuale ale fetelor africane a fost publicată în antologiile Granta 115: The F Word (2011) şi The Best American Short Stories (2012). În 2013 Selasi a publicat romanul Înapoi în Ghana, care a avut un succes imens şi a fost tradus în peste douăzeci de ţări.

Private Agenţia de investigaţii, un thriller pasional

”Oamenii îmi încredinţează secretele lor, iar eu nu sunt tocmai sigur de ce se întâmplă acest lucru. Cred că trebuie să fie ceva cu faţa mea sau probabil cu privirea mea. În urmă cu două luni, Guinevere Scott-Evans riscase şi îmi încredinţase viaţa şi cariera ei.

În clipa aceea, mă ţinea strâns de mână în timp ce o ajutam să iasă din maşina mea, un Lamborghini albastru-închis. Îşi mişca şoldurile înguste cu o sfială prefăcută, aranjându-şi rochia neagră care îi venea ca turnată. Era splendidă, o stea de cinema renumită, cu adevărat amuzantă şi suficient de deşteaptă ca să fi absolvit Vanderbilt, una dintre cele mai bune 20 de universităţi americane.

În seara aceea eram însoţitorul lui Guin la Golden Globes Awards, în chip de mulţumire pentru că îi urmăream îndeaproape soţul, un rock star care s-a dovedit că o înşela cu un alt bărbat.

Guin era îndurerată, dar pentru festivitate afişa o faţă binevoitoare. În acea seară dorea să fie văzută cu un bărbat bine.

• Va fi amuzant, Jack, a spus ea strângându-mi mâna. Toată lumea de la Columbia Pictures, plus Matt, bineînţeles.

Guin candida la titlul de cea mai bună actriţă într-un rol secundar pentru o poveste de dragoste în care jucase alături de Matt Damon. Consideram că avea şanse să câştige, chiar speram că aşa va fi.

Admiratorii aflaţi la intrarea în Beverly Hilton se bucurau de animaţia dinaintea spectacolului, strigând numele lui Guin în timp ce ne îndreptam spre cordonul de catifea care ne separa de mulţime, iar aparatele de fotografiat făceau instantanee. O admiratoare mi-a arătat telefonul întrebându-mă dacă eram o persoană însemnată.

Guin mi-a eliberat mâna să se îmbrăţişeze cu Ryan, care a atras-o în lumina reflectoarelor. Admiratorii o doreau, dar ea m-a înconjurat cu braţul şi m-a adus şi pe mine în cadru alături de ea”…

James Patterson este considerat regele neîncoronat al suspansului şi autorul cu cele mai multe bestselleruri pe lista New York Times. Deja publicul iubitor al romanelor sale a citit la Editura RAO volumul din seria Women’s Murder Club, A 8-a mărturisire, într-un stil concis şi dinamic, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, o lectură care nu dezminte aşteptările fanilor genului thriller. În curând, tot în aceeaşi serie, va apăra A 9-a judecată.

Poliţia nu te poate ajuta. Jack Morgan conduce o renumită agenţie de investigaţii cu birouri în lumea întreagă. Aici trebuie să mergi atunci când ai nevoie de maximă eficienţă, dar şi de maximă discreţie. Secretele celor mai importante personalităţi ale planetei trec zilnic prin mâinile lui Jack, iar angajaţii lui folosesc cele mai avansate tehnici pentru a rezolva cazurile care le sunt încredinţate.

Presa te va distruge. Jack investighează deja blaturile din Liga Naţională de Fotbal American, dar şi uciderea a 18 şcolăriţe când află de o crimă teribilă: fosta lui iubită, devenită între timp soţia celui mai bun prieten al său, a fost asasinată. Distrus de durere, Jack se mobilizează şi îi implică pe toţi angajaţii agenţiei în rezolvarea cazului.

O singură soluţie: Private. Hotărât să prindă criminalul şi obligat să aleagă între răzbunare şi dreptate, Morgan trebuie să jongleze şi cu o aventură sentimentală care ameninţă să îi arunce în aer toate planurile. Cu o intrigă ce se dezvoltă cu o viteză ameţitoare, Private este cel mai captivant thriller scris vreodată de James Patterson.

Penultimul vis, un imn închinat iubirii

1939. Într-un hotel luxos de la Cannes se întâlnesc pentru prima dată Joan Dolgut şi Soledad. Joan este un tânăr camerist, fiul unui republican spaniol, trimis în Franţa pentru a scăpa de Războiul Civil, Soledad este frumoasa fiică a unui miliardar columbian, într-o călătorie cu familia în capitalele europene. Între cei doi izbucneşte un coup de foudre şi abilitatea lui de a cânta la pian o face să se apropie şi mai mult, stabilindu-se o relaţie fără cuvinte, un amor secret şi febril, o fericire de vis, dincolo de ceea ce îi separă, inclusiv oceanul… Viaţa lui Soledad şi a lui Joan se transformă într-un vis dilatat în timp, care nu se termină decât prin moarte.

”Pe malul mării, păreau două statui în soare.

Degetele lui Andreu mângâiau încet, şovăielnic profilul buzelor Aurorei, cu teamă parcă să nu dispară prin acel gest. Gura lui s-a apropiat umedă, respirând, până a atins pleoapele închise, ca o adiere. O muzică lentă de tăceri în zbor. O sărutare efemeră suspendată de un fir de mătase.

Voia să o simtă fără să o sperie. Se temea ca pasiunea să nu năvălească precum un cal nocturn, dar nu s-a putut înfrâna. Cel puţin nu-şi putea stăpâni degetele care au alunecat de pe gâtul nespus de alb, cu pielea palpitândă, până au atins cercul decolteului, strecurându-se între două sfere ce se înălţau vii, răspunzând.

Aurora, care nu putea să-şi deschisă ochii, încremenită de plăcere, îi simţea degetele ca nişte păsări minuscule ce îi zburau în corsaj cu aripioarele lor roşii, umpleau de dorinţă nu numai pielea atinsă, ci şi locuri mai ascunse ale trupului ei. Încă nu se sărutaseră şi totuşi pielea ei era toată un freamăt.

Trupul ei mângâiat prin rochia întunecată se topea în mâinile lui Andreu. Se simţea soare arzător sub lumina aceea lunară, piele plămădită din clape… Pian. Degetele acelea îi stârneau simfonii nicicând auzite, nici în cel mai frumos concert.

Doar apoi, gura ei i-a căutat însetată buzele, care o aşteptau precum un trandafir desfăcut, dulce vârtej de pasiuni neţărmurite, înstăpânindu-se peste acel spaţiu de cuvinte mute, de plăceri necunoscute. Oare cine erau ei? Andreu şi Aurora sau Soledad şi Juan? În sărutul acela se regăseau o patimă şi o dragoste de secole înfrânată, înflorită în acea clipă. O Mediterană mistuită de foc. O Auroră boreală insolită”.

Acest roman de o frumuseţe aparte este un imn vibrant închinat iubirii care învinge toate obstacolele, mai presus de convenţii şi interese. Protagoniştii săi, catalanul Joan Dolgut şi columbiana Soledad Urdaneta, trăiesc prima, unica şi neasemuita lor iubire în adolescenţă, într-un context în care totul îi desparte: diferenţele sociale, obiceiurile, starea materială, distanţa, în timp şi în spaţiu, care survine necruţător. Existenţa lor se preface într-un vis învăluitor, infinit, ce va dăinui până la sfârşitul vieţii amândurora, marcat de o surprinzătoare şi tragică hotărâre. Încercând să descopere secretul bine ascuns într-un labirint de împrejurări vitrege al iubirii părinţilor, copiii lor vor avea şi ei parte de o tulburătoare poveste de dragoste, în care fascinaţia, pasiunea, erotismul se împletesc fericit cu o sensibilă viziune romantică.

Angela Becerra, autoarea volumului Penultimul vis

Scriitoarea columbiană Angela Becerra este una dintre cele mai originale şi de succes autoare de expresie spaniolă, romanele sale fiind distinse cu prestigioase premii (Ibero-Americano Planeta – Casa de America, Premio Azorin de Novela, Latin Literary Award Chicago), traduse în 23 de limbi şi publicate în 50 de ţări. Graţie stilului său aparte, în care viziunea idealistă precumpănitoare se împleteşte magistral cu abordarea realistă, critica literară o consideră creatoarea unui nou curent literar, idealismul magic.

După studii de Design şi Comunicare, Angela Becerra s-a stabilit la Barcelona unde a desfăşurat o intensă activitate, conducând o reputată agenţie de publicitate, la care renunţă însă în 2000, pentru a se dedica exclusiv literaturii.

Primul său roman, De amore negados (2003), se bucură de o primire entuziastă din partea publicului şi a criticii. Consacrarea îi este adusă de romanul Penultimo sueno, care a cunoscut un succes fulminant şi a obţinut numeroase distincţii. La fel de bine primite şi următoarele romane, printre care Memorias de un sinverguenza de siete suelas.

Magia ordinii, o senzaţională metodă japoneză

Un volum vândut în peste 2 milioane de exemplare.

Transformă-ţi locuinţa într-un spaţiu ordonat şi permanent curat cu incredibila metodă KonMari, aplicând trei principii de bază: simplifică, organizează şi depozitează.

Pentru a reuşi să-ţi ordonezi locuinţa, trebuie să-ţi organizezi acţiunile într-o succesiune corectă, să păstrezi numai obiectele care-ţi sunt cu adevărat dragi şi să faci totul dintr-odată şi repede. După aceea, pentru tot restul vieţii, nu va mai fi nevoie decât să alegi ce să păstrezi şi ce să arunci.

Metoda KonMari nu îţi va transforma doar spaţiul de locuit. După ce ai făcut ordine în casă, vei constata că întreaga ta viaţă se va schimba. Vei căpăta mai multă încredere în tine, succesul te va însoţi, vei avea mai multă energie şi te vei simţi mai motivat să duci viaţa pe care ţi-o doreşti. De asemenea, vei dobândi curajul să laşi în urmă aspectele negative ale vieţii tale: vei recunoaşte o relaţie care-ţi face rău şi îi vei pune capăt; anxietatea te va părăsi.

„Kondo ne provoacă să ne întrebăm dacă obiectele care ne înconjoară servesc unui scop. Ne fac să avansăm în viaţă sau ne ţin ataşaţi de trecut?”, scrie USA Today.

Marie Kondo conduce la Tokyo o firmă de consultanţă care îi ajută pe clienţii săi să-şi transforme locuinţele dezordonate în spaţii pline de seninătate şi inspiraţie, metoda ei originală devenind un fenomen internaţional.

Unul dintre principiile metodei Kon Mari este şi acela de a-ţi saluta casa.

”Este un ritual care durează cam două minute, bazat pe protocolul de adoraţie din templele Shinto. Poate nu crezi că tu ai putea să faci asta. Aşa cum îţi saluţi familia sau animalul de companie, spune-i casei tale bună, am ajuns, atunci când te întorci. Dacă faci asta în mod repetat, vei începe să simţi cum casa îţi răspunde atunci când revii. Poartă un dialog cu casa atunci când faci ordine. Ca să-ţi testezi teoria încearcă să-ţi faci ordine în casă din perspectiva a ceea ce ar face-o fericită. Vei fi surprins cât de lin va merge procesul de luare a deciziilor.

La o examinare atentă, destinul care ne leagă de lucrurile pe care le deţinem apare de-a dreptul uimitor. Să luăm doar o cămaşă ca exemplu. Chiar dacă e un produs de serie, acea cămaşă pe care ai cumpărat-o şi ai dus-o acasă într-o zi anume este unică pentru tine. Destinul care ne-a condus la fiecare dintre lucrurile noastre este la fel de preţios şi de sacru ca acela care ne-a conectat cu oamenii din viaţa noastră. Fiecare lucru pe care îl deţii vrea să-ţi fie de ajutor. Chiar dacă îl arunci va lăsa în urmă energia dorinţei de a fi de folos. Eliberat de forma fizică va pluti în lumea ta ca energie, trasmiţându-le altor obiecte că eşti o persoană specială şi se va întoarce sub forma obiectului care îi e de cel mai mare folos persoanei care eşti acum, obiect care îţi va aduce cea mai mare fericire. Trebuie să spui: îmi pare rău, n-am ajuns să te folosesc. În schimb lasă-l să plece cu bucurie şi spune-i: drum bun. Ne revedem curând. Scapă de acele lucruri care nu-ţi inspiră bucurie. Fă din despărţirea de ele o ceremonie care să te lanseze într-o călătorie nouă. Toată lumea are obiecte la care ţine, de care nu concepe să se despartă, chiar dacă alţii clatină sceptic din cap când le privesc. Văd în fiecare zi lucruri pe care alţii le consideră preţioase, astfel încât ai fi uimit să ştii ce obiecte ciudate şi de neînţeles le cuceresc sufletele oamenilor. Nu există o mai mare fericire decât aceea să te înconjori numai de obiectele la care ţii. Nu există o cale mai simplă către mulţumire. Din ce alt motiv s-ar numi asta magia ordinii?… Nu uitaţi, a face ordine este un dialog cu sine. Ajută-ţi lucrurile să plece de pe acea insulă părăsită unde le-ai exilat. Lasă-le să plece cu recunoştinţă. Nu toate hainele au venit la tine ca să fie purtate până se jerpelesc. Aşa e şi cu oamenii. Nu fiecare individ pe care îl întâlneşti va deveni un prieten apropiat sau un iubit. Cu unii te vei înţelege greu sau îţi va fi imposibil să îi simpatizezi. Când dai peste ceva la care ţi-e greu să renunţi, gândeşte-te cu atenţie de ce ai ales acel obiect şi ce a însemnat pentru tine. Vei fi uimit câte dintre lucrurile pe care le păstrezi şi-au îndeplinit deja rolul. Vei putea cu adevărat să-ţi pui lucrurile pe care le ai şi viaţa în ordine. La sfârşit, toate cele rămase vor fi lucruri pe care le preţuieşti realmente.”

Tuturor băieţilor pe care i-am iubit, propriile exorcizări

Când iubirile secrete ies la iveală…

Ce-ar fi dacă toţi băieţii de care te-ai îndrăgostit vreodată ar afla ce-ai simţit pentru ei… în acelaşi timp?

Lara Jean păstrează cu sfinţenie nişte scrisori de dragoste într-o cutie de pălării rămasă de la mama sa.

Scrisori pe care însă… nu le-a primit, ci doar le-a scris. Câte una pentru fiecare băiat de care a fost îndrăgostită.

Când scrie, Lara îşi deschide inima şi mărturiseşte tot ceea ce n-ar avea curajul să spună cu voce tare. Scrisorile sunt secretul ei. Nimeni altcineva nu trebuie să le vadă.

Numai că într-o bună zi cineva le expediază, iar lumea imaginară pe care Lara o ţinea ascunsă scapă dintr-odată de sub control.

„Felul de a fi al Larei Jean – cu capul în nori, timidă, capabilă de emoţii puternice şi complet naivă când vine vorba de băieţi – sporeşte farmecul acestei poveşti speciale”, notează Publishers Weekly.

„O emoţionantă explorare a iubirii adolescentine”, apreciază Kirkus Reviews.

„Nu sunt scrisori de dragoste în toată puterea cuvântului. Scrisorile mele sunt pentru momentul în care nu vreau să mai fiu îndrăgostită. Sunt de rămas-bun. Pentru că, după ce îmi termin scrisoarea, nu mai sunt consumată de propria dragoste, care devorează totul.

Dacă dragostea e ca o posedare, poate că scrisorile mele sunt propriile exorcizări. Scrisorile mă eliberează. Sau cel puţin ar trebui.”

Jenny Han a scris primul său roman, Shug (2006), pe când era încă la colegiu. Au urmat seriile de succes The Summer I Turned Pretty (bestseller New York Times) şi Burn for Burn (scrisă împreună cu Siobhan Vivian).

Sensibil şi amuzant, volumul Tuturor băieţilor pe care i-am iubit (2014) sondează trăirile unei adolescente în pragul maturizării, care descoperă cât de important este să-ţi asumi sentimentele şi să-ţi asculţi inima.

Pastila roşie, un eseu despre moralitate şi fericire

În urma filmului Matrix, pastila albastră şi pastila roşie au devenit simboluri ale culturii pop, reprezentând alegerea între o viaţă de iluzii fericite şi o existenţă uneori incomodă, dar întotdeauna conştientă. Cartea de faţă porneşte de la convingerea că — fără să fim cu adevărat conectaţi la o maşină de iluzii — trăim totuşi într-o lume plină de amăgiri şi adevăruri prefabricate.

Dintre acestea, două astfel de „adevăruri“ sunt puse sub semnul întrebării, cu speranţa că am putea gândi lucrurile şi altfel decât suntem obisnuiţi. Primul este acela că moralitatea înseamnă sacrificiul libertăţii şi al împlinirii de sine. Al doilea este că fericirea înseamnă ignoranţă.

Pastila roşie se doreşte un antidot pentru aceste două dogme ale omenirii civilizate. Speranţa din care se nasc aceste pagini este că putem gândi fericirea ca luciditate şi morala ca libertate.

Cartea lui Daniel Nica, autorul acestui volum, sfidează imposibilul. Ea vrea să fie o lectură utilă atât penru cercetătorii interesaţi în dezbaterile de idei din etica zilelor noastre, ancorate însă solid în solul fertil al istoriei fenomenului moral, cât şi pentru cititorii aflaţi îm metrou, curioşi să afle care mai e mersul ideilor morale din filosofia contemporană.

Încă din titlu, neobişnuit pentru un eseu despre moralitate şi fericire – Pastila roşie, evocând trezirea din peştera digitală a Matrix-ului -, devine limpede că ţinta predilectă a autorului sunt cititorii mai tineri, noile generaţii formate la intersecţia dintre stringenţele pieţei libere, mirajele showbizului şi revoluţia internetului.

Pastila roşie este o metaforă neobişnuită pentru o lucrare de filosofie, dar potrivită pentru miza acestei cărţi. În filmul Matrix, după care se inspiră titlul acestui volum, ne este înfăţişat un viitor distopic, în care maşinile au preluat controlul asupra oamenilor şi îi ţin închişi într-un simulacru al lumii reale. Câţiva indivizi liberi continuă să lupte împotriva roboţilor, dar majoritatea omenirii este prizoniera unei proiecţii digitale care seamănă cu lumea anilor 2000. Pentru cei captivi, toate emoţiile, percepţiile par să fie cele ale umanităţii sfârşitului de mileniu. Personajul principal din film este prins în această pânză de iluzii, dar simte cumva că lumea în care trăieşte ar putea fi o nălucire. Dacă va lua pastila roşie, va fi deconectat şi va rămâne în realitatea viitorului, o lume întunecată şi primejdioasă unde ultimii oameni liberi duc un război disperat.

Această carte porneşte de la convingerea că, fără să fim neapărat conectaţi la o maşină, noi trăim într-o lume plină de iluzii şi adevăruri prefabricate.

Daniel Nica este doctor în filosofie şi cadru didactic la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Absolvent de filosofie şi de teologie, după absolvire şi-a aprofundat studiile de filosofie. A fost invitat pentru un Stagiu de Cercetare la Universitatea din Oxford. În prezent este cercetător postdoctoral la Academia Română.

”Scriind această carte, am încercat să mă conving pe mine însumi sau, mai bine spus, am vrut să văd în ce măsură am putea gândi altfel decât în mod obişnuit. Dacă putem face acest lucru, atunci vom realiza că morala nu este libertate îngrădită, iar fericirea nu este doar un alt nume al ignoranţei. Dar dacă realizăm aceste lucruri nu înseamnă că am câştigat bătălia. La fel ca în film, lupta abia începe.

Amăgiţii nu au nimic de pierdut în afară de iluzii. Ei au propria lor viaţă de câştigat”.