Cazul Blick şi criza presei româneşti

Ziarul Blick a publicat un articol despre oraşul Cluj care a scandalizat pe toată lumea, de la politicieni, administraţie locală, la presă. Cu toţii au sărit ca arşi să apere onoarea oraşului lui Boc, care cum s-a priceput. Unii colegi de presă au cerut informaţii suplimentare şi acesta a fost singurul demers corect profesional. Dar alţii s-au mulţumit să eticheteze ca răutăţi afirmaţiile jurnalistului elveţian, deşi impresiile lui erau probate cu fotografii.

Dar să o luăm sistematic în analiza acestui caz.

1. Articolul face referire în primul rând la aspectele negative ale oraşului, văzut cam de la periferia lui. Altele însă arată mizeria şi degradarea din imediata vecinătate a stadionului ultramodern pe care s-a jucat meciul CFR-Basel. Periferia unui oraş, precum şi vecinătatea unui stadion fac parte din oraş şi ar trebui, într-o lume civilizată, să fie tratate cu serioasă atenţie, indiferent cât de departe se află ele de primăria înzorzonată unde stă primarul. Repet, este o condiţie a civilizaţiei.

2. De când un jurnalist trebuie să caute aspectele pozitive ale unui loc pe pământul acesta, ca să nu supere „gazdele”? Mi se pare mie sau am uitat că presa are rolul de a atrage atenţia, de a scutura lâncezeala unui loc tocmai pentru a rezolva şi „aspectele negative”? Mă întreb ce s-a întâmplat cu spiritul critic al presei româneşti, cum de s-a lăsat atrasă într-un patriotism desuet, doar pentru că jurnalistul nu era „de-al lor”? Oare nu ne dăm prea uşor victime ale răutăţii altora şi ne oblojim bubele de pe ochi, într-un mod păgubos?

3. Hai să fim şi patrioţi şi să-i dăm clujeanului ce e al clujeanului. Elveţianul a avut şi o doză de răutate datorată competiţiei fotbalistice ce urma. Iar realitatea nu era chiar atât de neagră. Adică, există curent şi apă în cea mai mare parte a oraşului. Elveţianul a exagerat aici folosind cuvântul lux. Deşi, dacă ne gândim la ce va fi la iarnă, s-ar putea să nu…

4. Şi ce e mai important, presa românească şi autorităţile locale au ignorat chiar mesajul articolului.

Prin articolul lui, jurnalistul elveţian ne arată de ce semănăm cu lumea a treia, şi nu cu o ţară civilizată: pentru că nu avem rezolvate chestiuni importante, cum ar fi gropile de pe străzi, câinii vagabonzi, maşinile abandonate şi groapa de gunoi a oraşului, dar investim în echipe de fotbal şi în stadioane de lux. Ba şi flori, cam 2 milioane de euro în an de criză.

Acest mod de a trăi, lihnit de foame, dar cu tichie de mărgăritar pe chelie, este propriu omului necivilizat. Oraşelor necivilizate. Țărilor necivilizate. Nici ca ţară, nici ca oraş nu avem o listă de priorităţi bazată pe realism şi un simţ corect al vieţii.

Am scris un reportaj despre Pata Rît, în 1993. Era primul despre acest subiect în presa clujeană. Am fost acolo, am escaladat muntele de gunoi, am făcut poze, am vorbit cu oamenii care trăiau şi atunci, ca şi acum, din gunoaie. Erau 14 familii de romi. Am fost şi mai târziu, erau 160 de suflete. Trăiau la fel, iar rampa de gunoi este tot un focar de mizerie. Am fost şi mai târziu. Ţiganii erau 240. Mizeria era şi mai mare. Când fumega gunoiul, avioanele nu mai puteau ateriza pe aeroport.

Rampa de gunoi este mizeria oraşului, îi aparţine aşa cum îi aparţine stadionul. Nu este periferie, este responsabilitatea localităţii. Ea spune mai multe despre educaţia şi cultura unui oraş decât numărul hotelurilor de 5 stele pe care le are.

Clujul nu a rezolvat în 20 de ani problema gropii de gunoi a oraşului. Au fost ani în care consiliul judeţean învârtea nişte licitaţii măsluite ca să o modernizeze. Cum nu s-au înţeles la şpagă, nu s-a făcut nimic. Între timp, s-a făcut altă licitaţie, pentru un stadion în buricul oraşului (e destul de departe de Pata Rît, nu ajunge mirosul), unde se vor băga 135 de milioane de euro. În plină criză. În condiţiile în care una dintre echipele de fotbal ale oraşului are propriul stadion modernizat pe bani privaţi. Nu se punea problema lipsei totale a unui loc de alergat mingea. Dacă asta ne-o fi prioritate.

Dar ce mi se pare interesant este fraternizarea dintre presă şi politic pe un subiect în care presa în mod normal ar fi trebuit să aibă mai degrabă un spirit critic. Să înţeleagă şi să vadă, mai curând aşa cum vede şi înţelege un confrate jurnalist (care, după cum a explicat, a făcut muncă de ziarist, nu de ghid turistic) decât să-i ajute pe politicieni să-şi acopere mizeria şi lipsa de o corectă punere în practică a unor priorităţi juste. Mi se pare o complicitate suspectă, care spune multe despre criza presei româneşti.

Cu alte cuvinte, un jurnalist elveţian vine, vede şi spune: Clujul, poate ca întreaga Românie, arată ca un manelist, cu picioarele murdare băgate în şlapi, dar cu un lanţ gros de două degete, din aur de 24 de carate, la gât. În gură bagă două degete şi fluieră…

Dar de ce fluieră şi presa?