Ce am spus (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(15) Dialog cu Gheorghe  Schwartz

„Capodopera vine, dacă, vine, printre celelalte lucrări, aproape niciodată singură”

<Gheorghe Schwartz, ai debutat editorial în 1972 cu romanul „Martorul”. Îţi mai aminteşti de acel moment? Care era starea prozei atunci?

Prin 1972 intra discret în scenă un grup de scriitori care, prin comparaţie cu cei pătrunşi după 1960 şi cei din jurul lui 1980 a primit numele de „Generaţia Şaptezeci”. A existat într-adevăr această „Generaţie Şaptezeci”? S-a vorbit în presa noastră, în ultimul timp. atât de mult despre conceptul de generaţie încât, cel puţin deocamdată, nu am să mă refer la acest lucru. Pot însă să spun (să repet) că autorii care am debutat în jurul lui 1970 nu am beneficiat de entuziasmul de care s-au bucurat cei ce au apărut imediat înaintea noastră, în sensul că noi, venind care dincotro, necunoscându-ne măcar, nefiind organizaţi în nici un fel de batalion de asalt, lipsindu-ne, de altfel, chiar persoana care să ne piloteze ca pe un grup omogen, a trebuit să ne găsim drumul pe cont propriu. Era perioada în care autorii dintre cele două războaie mondiale dispăreau treptat de pe scenă şi se pierdeau în uitare şi „clasicii” anilor `50, fiind, deci, nevoie de noi figuri de prim-plan, figuri care s-au născut firesc din încă tinerii, pe atunci, scriitori ai aşa-zisei „Generaţii Şaizeci”. Deci, rând pe rând şi în mod logic, autori cu doar cu vreo zece ani mai în vârstă decât noi deveneau liderii momentului literar, în timp ce noi, abia simţindu-ne scriitori, percepeam deja respiraţia grupului compact şi foarte bine organizat al celor care ne-au urmat cronologic. Şi până să ne dezmeticim, ne-am pomenit că sita a triat vârtos, că am rămas foarte puţini din câţi am pornit. Lipsiţi de gloria prezentului, de care niciuna dintre cele două generaţii „limitrofe” n-a fost frustrată, am trecut, cred, prin exact aceleaşi faze ca toţi scriitorii, doar că puţin mai lipsiţi de publicitate. Dar, încă o dată, ceea ce spun eu acum ţine mai mult de anecdotica (subiectivă) a istoriei literaturii pentru că, între timp, sita cerne, cerne…

În ceea ce mă priveşte, în 1972 aveam predate două volume de proză scurtă, aveam deja şi cărţi respinse de edituri (unele pe bună dreptate, altele au apărut între timp, altele vor apărea şi ele…), aveam în repertoriul ferm al unor teatre texte de ale mele, dar texte care nu s-au jucat niciodată, scriam cu încăpăţânare, la fel cum fac şi acum. Sigur, multe nu pot să se schimbe în doar treisprezece ani – cifră în care cred totuşi! – dar, între timp, am avut bucuria de a mai tipări cărţi, am avut fericirea de a mai scrie şi (multe) altele, am avut şi clipe bune şi mai puţin bune… Dar, dacă se spune că munca la maşina de scris este o cursă lungă şi solitară, continui să cred, ca şi în 1972, că această muncă este cu adevărat minunată.

<Să înţeleg, prin urmare, că generaţia ta e mai mult un intermezzo între cea a anilor `60 şi cea a anilor `80? Că sunteţi mai degrabă solitarii decât solidarii prozei actuale? Nu întrevezi totuşi şi un avantaj din această situaţie?

Oricum ai lua-o, scriitorul este un solitar atunci când lucrează. Celelalte relaţii se stabilesc după aceea. Şi, totuşi, de obicei, grupul lasă urme şi asupra scrisului. Disputele de cafenea s-au transformat nu o dată în programe estetice. Trăind fizic izolat de confraţi, îţi continui, vrând-nevrând, drumul propriu. Ştiu, ştiu… contează enorm de mult lecturile, fără de care… Da, aşa e. Dar neaparţinând niciunui grup, devii unicat şi în cuceriri şi, ce este mai uşor de constatat, în erori.

Unii dintre cei care au început să publice prin `70 fac astăzi parte din anumite grupări literare, alţii ocupă importante funcţii redacţionale, sociale sau pe linie de organizaţie a scriitorilor. (Ne-am maturizat şi noi…) Alţii, printre care şi eu, am rămas socialmente pe loc. Aş fi ipocrit dacă aş pretinde că sunt fericit că sunt tot profesor la Şcoala ajutătoare, că aş fi întrevăzut avantaje de pe urma acestui fapt. Şi libertatea de mişcare la diferitele manifestări literare mi-e restrânsă în acest fel. Dar aşa a fost să fie. Nu ştiu dacă în alte condiţii aş fi scris mai bine sau mai rău, mai mult sau mai puţin.

Dar, lăsând la o parte avantajele sociale (pe care în mod cinstit nimeni nu le ignoră), scriitorul este nu numai singur, dar el se află mereu în vechea dilemă după care dacă scrii prea mult, nu mai ai timp să trăieşti şi dacă trăieşti prea mult, nu mai ai timp să şi scrii. Uneori, această dilemă duce la conflicte cu rude, prieteni, şefi etc. Dar cât timp te afli tu însuţi împăcat, totul e bine. Prinţii prozei care aveau timp să trăiască intens, să creeze mult şi profund şi să-şi piardă vremea în mod boem, mi se par o creaţie tot a artiştilor.

<Mă aflu în faţa unui autor extrem de prolific. Ai publicat până acum (noiembrie 1985) opt cărţi, dintre care cinci romane. De asemenea mai eşti cu două volume în pregătire la edituri şi, după câte ştiu, alte cărţi ţi se mai află în sertare. Aşa încât nu vreau să scap ocazia să te întreb: scrii uşor? Şi publici chiar tot ce scrii? Nu te nemulţumeşte nimic din ceea ce faci?

N-am crezut niciodată şi nu cred nici acum în scriitori care lucrează greu în raport cu alţii care lucrează uşor. Am crezut doar că există scriitori mai leneşi şi scriitori mai harnici. Pretexte pentru a scrie puţin sunt destule, dar eu m-am format în credinţa că scrisul este o meserie şi, la fel cum mă duc de aproape optsprezece ani la şcoala pentru debili mintali, unde lucrez, la fel mă aşez zilnic şi în faţa maşinii de scris. Sigur, lucrul acesta ţine şi de temperament şi de o anumită disciplină interioară şi de cine ştie câţi alţi factori. Şi chiar dacă nici eu nu reuşesc să scriu într-un an mai mult de, să zicem, trei sute din cele trei sute şaizeci şi cinci de zile, vraful de hârtie se adună în toată această vreme.

Pe de altă parte, cred tot mai mult că drumul spre cunoaştere nu este foarte diferit de drumul spre artă, cel puţin dintr-un punct de vedere: cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama mai limpede cât de puţin cunoşti. După primele mele apariţii, eram sincer uimit cum de nu se cască o gaură în cer ca urmare a admiraţiei faţă de opera mea. Acum, tot mai mult, încep să fiu mereu mai neliniştit cu fiecare nouă carte. La început, fiecare autor este dacă nu un potenţial, cel puţin un posibil geniu. Doar că în cele mai multe cazuri, fiecare nou produs scos îl îndepărtează mai mult de ideal. În sumă se adaugă nu numai reuşitele – câte sunt – dar şi erorile, iar acestea sigur sunt! Şi, astfel, dintr-un viitor geniu se creionează tot mai fidel conturul adevărat al autorului. Nu vreau să spun cu asta că mi-am pierdut încrederea sau că aş trece prin cine ştie ce criză existenţială. Nu. Vreau doar să cred că am devenit puţin mai lucid când pun condeiul la o parte. Când scriu sunt – şi sper să nu mă înşel – acelaşi cu cel din 1968, când încă nu debutasem nici în revistă.

Dar mai este ceva: cei care scriu puţin sunt probabil foarte optimişti. Eu n-am conştiinţa că am să trăiesc suficient de mult pentru a scrie tot ce aş vrea. Nu, nu sunt mulţumit de tot ce am scris, multe lucruri – dar nu foarte! – nu-mi mai plac chiar deloc, dar sunt totodată conştient că nici unul dintre noi nu poate da mereu doar lucrări la nivelul său cel mai înalt. Performanţa aceasta n-a fost posibilă nici la case mult mai mari… Aşteptând mereu doar capodopera, rişti să rugineşti; capodopera vine, dacă vine, printre celelalte lucrări. Aproape niciodată singură.

<Eşti unul dintre scriitorii „tineri”, plasat, cred eu, în atenţia criticii. Tânăr, zic? Cât timp un autor e „tânăr”?

De câte ori am reformulat acest răspuns? Bine, nu voi mai face nici o aluzie la „atmosfera” campionatului nostru literar! Dar că mă aflu „plasat în atenţia criticii”?! Hai să fim serioşi! Nu sunt inclus nici măcar în antologiile de uz intern sau extern. Criticii-diapazon, cei care dau tonul, nu se grăbesc să mă comenteze imediat după apariţie… De cele mai multe ori, ei nu mă analizează deloc. În privinţa aceasta sunt încă, într-adevăr, foarte „tânăr”.

Dar sunt tânăr în încă o privinţă. Există un fapt paradoxal: în prima parte a vieţii, oamenii sunt mai grăbiţi ca la senectute. Atunci, la senectute, par a avea mai multă răbdare, mai mult timp. Eu am rămas la fel de nerăbdător ca acum douăzeci de ani. Sunt tot timpul în panică la gândul că nu voi avea vreme să-mi definitivez nici măcar o parte dintre proiecte. Mai sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le fac şi fiecare preocupare prioritară mă îndepărtează de celelalte. De aceea, un sentiment de culpă mă torturează ori de câte ori mă ocup de altceva decât de citit/scris. Poate că sunt cam lacom…

<Crezi în prietenii literare? Dar în alianţe? Dar în generaţii?

Cred categoric în prietenii literare, la fel cum cred în prietenie în general. Alianţele sunt altceva: ele fac parte din campionatul nostru literar. Pot să spun că nu cred în ele atunci când este atât de evident că aceste alianţe există, chiar dacă uneori îmbracă o formă atât de extraestetică? Şi povestea cu generaţiile mi se pare astăzi un clişeu perimat. Unii zic plini de mândrie că fac parte din aceeaşi generaţie cu marii scriitori cu care s-au nimerit să fie colegi de grădiniţă, şcoală sau companie. Alţii extind sfera şi pretind că sunt colegi de generaţie cu Faulkner, şi alţii cu Şolohov. Aminteşte-ţi de câţi „colegi” de-ai lui Marin Presa sau Nichita Stănescu a trebuit să ţinem cont la două zile după moartea fiecăruia dintre aceşti doi mari scriitori! Pe vremuri, se spunea că eşti rudă cu contele X şi asta inspira un oarecare respect. Păi, ce? Să fii coleg de generaţie cu Shakespeare e puţin lucru? Asta înseamnă că te-ai jucat cu el de-a v-aţi ascunselea? Dar că sunteţi toţi geniali?

<Eşti unul dintre rarii autori – cel puţin pe care-i cunosc eu – care îşi îmbracă fără falsă pudoare, proiectele literare într-o aură măreaţă. Şi asta, încă, în public. Să vorbim puţin despre viitorul tău „proiect”.

Trec peste uşoara undă de ironie din întrebare. Mi se pare normal să fii interesat în primul rând de ceea ce te preocupă la un moment-dat. Şi, recunosc, sunt foarte preocupat acum de o carte mai deosebită. Până acolo încât propun să înlăturăm ghilimelele din jurul cuvântului „proiect”. Tot ce am scris până acum se însumează în această încercare.

Am pornit de la ideea că ne imaginăm mult prea mitic, mult prea străin nouă ceea ce s-a întâmplat în vremi despre care nu mai avem decât informaţii documentare. Cine mai simte afecţiune cald-umană faţă de un strămoş direct de acum două sute de ani la fel ca faţă de bunicul care l-a ţinut pe genunchi, care avea ochii căprui şi care mirosea atât de inconfundabil a tutun? Despre un sentiment care să te facă să lăcrimezi pentru un strămoş din antichitate ce să mai vorbim? În general, aceste relaţii se pierd cam după doar două generaţii. Dovada că habar n-avem cum l-a chemat pe bunicul bunicului, ce a făcut la viaţa lui şi când a murit. În afara unor personaje de excepţie, strămoşii noştri de acum o sută de ani ne sunt la fel de abstracţi ca şi cei din antichitate. Istoria ni se pare un timp imens, în care mii de generaţii apar şi dispar într-o succesiune ameţitoare.

Dar dacă ne gândim că, în medie, un bărbat devine tată la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, înseamnă că într-un secol avem patru generaţii, într-un mileniu patruzeci, iar de la căderea Babylonului o sută de strămoşi direcţi. Două mii cinci sute de ani trăiţi doar în o sută de generaţii! Vremurile mitice ale chaldeenilor sunt la o distanţă din care propria noastră viaţă reprezintă un procent! Dacă ajungi la această concluzie, succesiunea generaţiilor într-un timp istoric nu mai pare infinită, ea devine, din contră, extrem de concretă. Istoria însăşi devine mai personală pe măsură ce sentimentul nostru de apartenenţă creşte.

Cartea pe care o scriu se numeşte „Cei O Sută”, iar personajele sunt urmaşii din tată în fiu ai unui individ de acum două mii cinci sute de ani. Imaginând câte un mic roman despre fiecare dintre aceşti o sută, aspir să fac mai suportabilă „negura istoriei”, umanizând-o şi făcând-o mai apropiată pentru fiecare dintre noi. Să scrii despre ultimii două mii cinci sute de ani presupune să cunoşti foarte mult: de la regimul alimentar al, să zicem, unui atenian, până la modul în care se îmbrăcau diferitele popoare migratoare, de la credinţele religioase ale perşilor de pe vremea ahemenizilor, până la cuceririle ştiinţifice ale evului mediu, de la speranţele unora, până la certitudinile altora. Să scrii câte un mic roman despre fiecare dintre cei o sută, chiar dacă nu mai mult, de douăzeci şi cinci-treizeci de pagini despre unul, înseamnă un total de două mii cinci sute – trei mii de pagini. Să concentrezi o generaţie în douăzeci şi cinci – treizeci de pagini, fără a face roman documentar, dar vrând să nu falsifici nici decor şi nici mentalitate mi se pare o probă de concentrare[1].

Mă suspectezi că am păreri bune despre proiectele mele. Cum aş putea altfel să mă înham la o treabă care-mi va lua zece ani de viaţă, poate ultimii zece ani când nu mai am timp de atâtea mici bucurii[2], dar când – e adevărat – nici să sufăr peste măsură pentru că un critic n-a auzit încă după opt cărţi despre mine, chit că a scris o istorie „exhaustivă” a literaturii române sau că alt critic mă ignoră „cu program”. În schimb, am vreme pentru satisfacţii rare, aflând, de pildă, că „teorema lui Pitagora” a fost cunoscută şi aplicată cu sute de ani înainte de a fi trăit Pitagora, că medicii babylonieni aveau la ei nelipsita „geantă de medic”, în genul celei pe care o poartă şi confraţii lor de azi, că moda pariziană jupe culotte de dinaintea primul război mondial nu a făcut decât să imite atunci descoperitele toalete de pe picturile minoice reprezentând femei care au trăit cu trei milenii în urmă, că relaţiile umane deosebit de complexe de atunci şi atunci se pretează la „mica bârfă” şi azi. Şi, bineînţeles, citind tot ce găsesc despre fiecare perioadă, aflu treptat cât de inimaginabil de puţin cunosc: fiecare carte te trimite la alte două. M-ai întrebat dacă fac parte dintre scriitorii solitari. Păi, mai am timp şi de complicate strategii şi manevre politicoase, atunci când am atâtea de aflat? Din marile bucurii pe care mi le dă această carte am desprins un lucru: liantul comun, cel care-i uneşte pe cei o sută este Speranţa. Aceasta singură n-a fost abandonată în decursul timpului şi nu există mobil mai profund decât visul escatologic. Chiar dacă imaginea nemuririi s-a schimbat de-a lungul veacurilor, teama existenţială şi Speranţa au rămas intacte.

Anul viitor ar putea să apară primul volum din romanul acesta despre Speranţă. Conştiinţa că reprezentăm o fracţiune de istorie măreşte nădejdea. Şi fiecare nouă carte de asemenea. Câteodată cred şi eu că scriitorul îi face pe oameni mai buni, mai frumoşi, mai isteţi, mai calmi etc.. Considerându-mă scriitor, îmi zic în acele clipe: „Uite ce grozav sunt!” Noroc că pe urmă mă trezesc şi-mi aduc aminte că în vreme ce oamenii aceştia buni, frumoşi, deştepţi, calzi devin şi mai frumoşi, şi mai deştepţi, şi mai buni, ajunge ca să apese cineva pe un buton şi să nu mai rămână din tot romanul nimic. Din tot romanul pe care-l trăim. Şi dacă acel cineva poate să facă lucrul respectiv împotriva voinţei mele, împotriva artei mele – atât cât aceasta există – şi îngrozindu-mă, mă întreb de ce au trăit atâtea genii pe pământul acesta, de ce au dus până la sublim potenţele umane ca paralel cu ei să se nască şi atâta ură şi răutate, pentru ca pericolul autodistrugerii totale a civilizaţiei nu numai să nu scadă, dar să şi crească zi de zi? Pot să mă cred eu atunci mai „grozav” decât atâtea spirite fundamentale ale devenirii istorice a omului? Dar artistul, atunci când lucrează, se bate cu morile de vânt. Şi acum, după atâta vreme, ar putea cineva să afirme că însuşi Don Quijote n-ar fi fost extrem de necesar? Superba lui campanie a fost chiar inutilă? Ineficientă? Eu nu cred. Şi tocmai de aceea, pe cât voi putea, voi continua să mă lupt cu morile de vânt şi îmi voi „tăia în continuare craca”…

(Vasile Dan, Dialog Vatra, Revista VATRA, februarie 1986.)

[1] Până la urmă s-au adunat mult mai mult de 2.500 de pagini…

[2] Atunci încă nu aveam de unde să ştiu că, de fapt, mi-au trebuit 27 (douăzeci şi şapte) de ani, 2 (două) luni şi 4 (patru) zile pentru a termina acest ciclu…