Ce am spus (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(23) Jurnalul contra literaturii

Eu cred că problema se pune din două părţi: la ce bun jurnalul pentru cel care scrie şi la ce bun jurnalul pentru cel care citeşte. Amintirile din copilărie ale lui Creangă sunt cel mai cunoscut „jurnal” al unui scriitor român. Nu se scrie acum jurnal pentru că timp de 30, 40, 50 de ani nu s-a scris jurnal. Jurnal s-a scris întotdeauna, numai că în timpul dictaturii jurnalul era o bombă pe care o aveai în casă: dacă erai foarte sincer şi îţi găseau jurnalul puteai s-o păţeşti. Asta e singura rezervă, singura fractură. Cred că sunt două cauze principale pentru care se scrie jurnal. Prima este aceea că există autori care nu ştiu să scrie altceva decât jurnale. Sunt autori care vor scrie întotdeauna la persoana întâi, chiar dacă în pagină textul va apărea la persoana a treia, pentru că ei nu pot să descrie decât propriile experienţe, foarte, foarte puţin modificate, simţul lor de invenţie fiind foarte mic. Dar aceasta e cauza cea „mică”. Motivul principal de a scrie jurnal este acela de a intra într-o convorbire cu societatea, de a-ţi căuta un loc în nemurire, pentru că jurnalul tău poate te va prelungi în existenţă şi vei rămâne prin acel jurnal şi va rămâne şi căţelul pe care l-ai iubit, pentru că i-ai făcut un loc în jurnal. (…)

Omul moare de două ori. Moare o dată când dispare fizic şi moare a doua oară când familia îi â

împrăştie bunurile la care a ţinut, când, să zicem, ceasul preferat este aruncat[1]. Prin jurnal noi încercăm să nu murim a doua oară. E o chestiune foarte personală şi în jurnal, probabil, ne mai facem şi socoteli pe care nu le-am putut face foarte direct în viaţă. N-am avut curajul sau nu s-a putut şi atunci în jurnal ne mai războim cu unul sau cu altul.

Dar de ce citeşte lumea jurnal? În primul rând, lumea citeşte jurnalul şi l-a citit întotdeauna – nu numai al scriitorilor, ci şi al unor miliardari, al unei dive, al unui fotomodel – l-a citit cu mare plăcere pentru că în clipa aceea, marea masă, nu neapărat scriitorii, citind viaţa unui star de cinema, de exemplu, văzând că acesta a reuşit în cinci sau zece ani să aibă nu ştiu câte femei, maşini etc. are posibilitatea să se identifice cu el.

(Mircea Horia Simionescu: Cum să mă identific eu cu Brigitte Bardot, domnule?)

Fiecare cititor se identifică şi răpeşte o bucăţică din gloria personajului respectiv şi foarte multe vise refulate ale noastre se regăsesc în paginile acestor jurnale ale celebrităţilor. Foarte puţini ar fi dispuşi să citească, să zicem, jurnalul unui cerşetor, doar atunci când acesta ar fi o operă de artă, un roman. Pentru că nimeni nu vrea să „rupă” din gloria cerşetorului respectiv. Mie mi se pare că jurnalul va fi un act literar sau paraliterar care va exista întotdeauna, care a existat întotdeauna, care nu poate exista în mod firesc într-o societate totalitară pentru că ţi-e frică să scrii ceea ce gândeşti. Mi se pare o ipocrizie afirmaţia că un scriitor a scris un jurnal fără să vrea să-l publice, un jurnal numai pentru el. Nu cred în treaba asta. Dacă l-a scris, înseamnă că undeva în fundul sufletului a crezut că va veni cineva (o mătuşă bună ori un nepot!) care-l va publica, chiar dacă el n-a fost scriitor în viaţa lui.

(Din stenogramele colocviului Revistei Familia din iunie 1997.)

 

[1] Ulterior am stabilit că un om moare chiar de trei ori: când expiră ultima oară, când îi sunt aruncate sau vândute obiectele personale şi când îi dispare şi amintirea, fie că nu mai e cine să-l fi cunoscut sau să fi auzit de el, fie că n-a fost chiar o persoană care să fi intrat în istorie.