În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(112.) „NU ŞTIU DACĂ SUNT EVREU SAU ROMÂN”

= Conversaţie confidenţială cu scriitorul GHEORGHE SCHWARTZ =

–  O mulţime de activităţi, multe inutile, îmi răpesc enorm din timpul meu. Ca în Castelul lui Kafka, sunt băgat într-o mie de prostii fără nicio valoare şi sunt sătul până peste cap. Am obosit. Voi avea trei lansări de carte săptămâna viitoare, iar la sfârşitul lunii trebuie să merg la București la Copyro. Sunt membru fondator acolo de 20 de ani. Copyro este a societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Comitetul director se întâlneşte odată pe lună. Avem mii de membri.  Am dat  burse la sute de scriitori, am tradus cărţi, am scos cărţi pe banii noștri. După părerea mea, peste puțin timp, Copyro va fi mai puternic decât Uniunea Scriitorilor.

<  Am auzit că sunt scandaluri în Uniune.

–  Sunt scandaluri mari. 25 de ani am fost membru în conducerea Uniunii (înainte de ’89 nu puteam fi). Se ciocnesc diverse opinii.

<  Câte volume ai publicat până în prezent?

–  Patruzeci şi două. Şi mii de articole.

< Unde au apărut aceste articole?

–  Acum, de exemplu, de şapte luni, cărţi de ale mele apar zilnic sub formă de foileton în ziarul Cotidianul. Aşa ceva nu s-a întâmplat în România după ’45. Acum s-a terminat a doua carte. Dar am avut rubrici în diverse locuri: pe vremuri în Observatorul din Arad am postat o rubrică zilnică, dar am avut rubrici şi în Cotidianul, România Liberă, în Ziua, în Revista 22 etc., ca să nu mai vorbesc de publicaţiile locale.

<  Ai o locuinţă foarte mare.

–  E numai jumătate ceea ce se vede. Dar n-am loc unde să mai pun cărţi.

<  Singur trăieşti aici?

– Soţia mea a murit în 2011. A fost profesoară de limba română, membră în Uniunea Scriitorilor cu pseudonimul Iuliana Petrian. 42 de ani am fost împreună. Timp de 5 ani am trăit singur. Acum, de doi ani. am primit un bonus neaşteptat: sunt cu cineva, o fiinţă solară care-mi cunoaşte cărţile mai bine decât mine şi cu care ne înţelegem foarte bine.

< Când ai venit la Arad?

–  Cu 50 de ani în urmă. La Cluj la examenul de stat am reușit să iau 10. M-am dus foarte țanțoș la București, știind că am intrarea în spațiu acolo. Când am ajuns, am aflat, că nu mai am 10, ci numai 9. După zece ani am aflat de ce. Pentru că am avut un decan de an, o doamnă, soţia marelui Alexandru Roşca, ce răspundea de învăţămîntul superior. Tovarăşa avea idei foarte ciudate: studentele  nu aveau voie să poarte ciorapi cu dungă, erau obligate să poarte cordeluțe… Eu eram încriminat pentru că aveam mustața pe care nu am vrut s-o rad. Având nota 9 la repartiție n-am primit Bucureștiul. Am spus să-mi dea ce vor ei. Și am primit Aradul. Poate că a fost mai bine așa. Altfel, poate, n-aşi fi putut scrie atât de mult.

„Fiecare creator trebuie să creadă în ceea ce face!”

<  Nu demult, când am făcut un interviu cu Kozma Simon, renumitul maestru al tablourilor de ceară, plecat din Arad, a declarat, că Gheorghe Schwartz se află între primii zece artişti contemporani din lume.

–  Mică e lumea!

<  Care-i părerea ta?

–  O astfel de ierarhizare este o chestiune foarte periculoasă. Şi subiectivă. Dar, altfel, și eu cred același lucru. Nu ai putea scrie, dacă nu ai crede că eşti bun.  Fiecare creator trebuie să creadă în ceea ce face!

<  Cine ar mai avea loc în acest grup de zece? Care sunt la ora actuală cei mai valoroşi artişti ai lumii?

–  Din păcate, nu cunosc toţi artiștii valoroşi din lume. Cred însă că ştiu destul de bine ceea ce se întâmplă la noi în ţară. La diferitele foruri,  simpozioane și târguri de carte sunt promovaţi oameni cu care niciodată nu vom ieşi în lume cu adevărat.

<  Ce calităţi trebuie să aibă astăzi un scriitor valoros?

–  În primul rând, trebuie să fie perseverent, încăpăţinat, să aibă răbdare, să aibă fundul puternic, să stea mult pe scaun. Chestia cu 99% transpirţie şi 1% inspirație e o prostie, pentru că poți să ai 100% transpirație, dacă n-ai acel 1% inspirație. Acel 1% este decisiv. Mai trebuie să aibă cultură, sensibilitate, să fie dedicat la ceea ce face şi să scrie pentru că simte că n-are încotro. Nimeni nu te obligă să scrii.

<  Dar unul de succes?

–  E cu totul altceva. Îți dau un exemplu foarte bun. O scriitoare, Nora Iuga, are o vârsă frumoasă, nu știu câți ani are, dar spre 90. E și traducătoarea Herthei Müller, e și poetă, și foarte vie, tot timpul înconjurată de tineri.  Ea mi-a spus, la un moment dat, un lucru grozav: „Dacă vrei să ai succes în străinătate cu o carte în limba română sau cu un film românesc, trebuie să înjuri vârtuos ceea ce a fost pe vremea lui Ceaușescu şi să înjuri la fel şi ceea ce este acum. Dacă reuşeşti să îmbini aceste două lucruri, şansele de succes sunt spre 100%.”

Hertha Müller, de exemplu, după părerea mea, nu este deloc o scriitoare grozavă. Ea a profitat de un lucru: pentru că evreii au luat atâtea Premii Nobel scriind despre Holocaust, nemţii, pe bună dreptate, au fost doritori să ia un Premiu Nobel pentru suferințele prin care au trecut cei care au fost trimiși în Bărăgan şi în Siberia. Se spune că Preşedintele Germaniei a făcut lobby foarte puternic pentru Hertha, care despre asta scrie. Dar valoarea este altceva.

„Cartea rămâne pe rafturile bibliotecii”

< La ce lucrezi în momentul de față?

–  Scriu o carte despre locul evreului în România și în lume, în general. O carte care nu-i deloc politicoasă.

< Faţă de cine nu-i politicoasă?

–  Faţă de unii „zei” locali din trecut, dar şi din prezent. O să vezi în carte.

<  Ai găsit editură pentru lucrarea aceasta?

– N-am probleme cu editurile. Nici nu ştiu cu câte zeci de edituri am lucrat. Din păcate, cu trei edituri importante am divergenţe, unde „am fost ras” fără să ştiu de ce: Cartea Românească, unde am scos două cărți pe vremuri, dar unde nu mai sunt acceptat, Polirom, care  – după ce le-am adus un premiu – nu mă mai primeşte, tot fără explicaţii; la fel şi Humanitas.

<  Ce crezi despre viitorul literaturii tipărite pe hârtie?

– Sunt foarte încrezător că va fi şi în continuare.. Chiar dacă a apărut internetul, sunt convins că şi cartea pe suport de hârtie va rămâne în bibliotecă. E cu totul altceva decât internetul. Să citeşti o carte tipărită este o aventură total diferită de orice experienţă virtuală.

„Am fost un elev mediocru”

<  Ştiu că te-ai născut la Lugoj. Îți aduci aminte de copilărie, de școală, de studenție?

–  Eu, ca orice senil, îmi aduc aminte de lucruri de demult, și nu-mi aduc aminte de cărțile mele. Îmi aduc aminte că pe la patru ani m-am dus acasă de la grădiniță și am anunțat părinții că mă voi căsători cu una dintre colegele mele de acolo. În şcoala primară am avut o șansă extraordinară. Am avut un învățător genial, care nu știa prea multă pedagogie teoretică, dar a fost un practician formidabil. N-am mai învățat nimic din clasa a VI-a  până la întâi mai în ultima clasă. Dar am citit enorm și am jucat foarte mult șah în perioada respectivă. La întâi mai am început să învăț și am ieșit primul la bacalaureat. A urmat facultatea la Cluj. Am vrut să fiu regizor de teatru. Mi s-a spus că se pot înscrie la regie numai cei care au absolvit o facultate de filologie sau de filosofie. M-am înscris la filosofie. Am avut și o cunoştinţă printre profesorii universitari: care m-a întrebat: „Tata este membru de partid?” „Nu.” „Mama este membră de partid?” „Nu.” „Atunci du-te acasă!…”  Am fost declarat primul sub linie. Când să scot dosarul, am aflat că s-a înființat o nouă secție, defectologia. Habar n-aveam ce-i aia. Acolo am intrat.

<  Cum era facultatea?

–  N-a fost cu nimic mai bună decât cea de astăzi. Frica să nu plece studenții te face să-i lași să treacă mai toți. Și ei știu asta. Am luat note foarte mari la prima sesiune, și n-am mai învățat nimic în continuare. Am vrut să mă și las, dar m-a sfătuit un profesor cu care eram în relații bune că tot mai bine e să rămân, decât să mă ia la armată. Până la urmă, am terminat defectologia. Azi se numeşte psihologie specială. Și am ajuns la Arad.

„Nu mai cred pe nimeni”

< Când și cum te-ai întâlnit cu literatura?

(…) În facultate m-am plictisit, dar trebuia să fiu prezent la fiecare oră, pentru că eram şef de an și eram obligat să pun absențele în condică. Atunci mai contau absențele… Astăzi ești fericit dacă ai în sală zece studenți dintr-o sută… Atunci, în timpul orelor, am început să scriu. Nu m-am încadrat la Cluj în celebrul cenaclu de acolo, nu am căutat nici echinoxiștii. Mai degrabă am fost cu niște scriitori de limba maghiară, cu toate că eu nu vorbesc ungurește, dar înțeleg… Am avut un prieten foarte bun, Keresztes Dénes, care putea să devină un scriitor de mare forță. Din păcate, a învățat bridge şi s-a lăsat de scris, toată ziua a jucat bridge. A ajuns ziarist la Târgu-Mureș. Prin 1991 a fost ucis pe stradă. Nici acum nu se știe nimic despre caz. Cu el am început să scriu, el m-a încurajat. Am început să trimit la diferite reviste, și, bineînțeles, niciodată n-am primit vreun răspuns. În 1969, totuși, printr-o cunoștință am ajuns la revicta Familia din Oradea, unde am publicat două proze foarte scurte. Tot atunci am avut o discuție de o noapte cu Nicolae Breban, pe vremea când era directorul revistei România Literară și membru în Comitetul Central, înainte de a fugi din țară. Breban a apreciat ceea ce i-am dat să citească printr-un prieten comun. După două-trei luni am apărut în România Literară pe două pagini. Și a-nceput să meargă.

<  Când a apărut primul tău volum?

–  Primul bobârnac mare l-am primit în ’70, când trebuia să apară debutul meu în volum la Cartea Românească. Referatul l-a făcut Dumitru Țepeneag, ca redactor de carte. Dumitru Țepeneag a fost un scriitor foarte cunoscut, numai că în momentul în care cartea a ajuns în tipografie, a plecat din ţară. Cartea a fost topită. Am așteptat șapte ani… ca să apară o carte cu totul transformată. Între timp, a apărut editura Facla la Timișoara și în 1972 am scos acolo primul meu volum. Pentru care am primit premiul CC al UTC. Era un premiu care nu sună astăzi prea bine, dar atunci a fost foarte important. Deşi atât din juriu, cât şi dintre laureaţi, mulţi au emigrat din România Socialistă, premiul, având acest iz politic, m-a ajutat foarte mult, eram puțin mai ferit de necazuri.

(…)

<  Poezii nu ai scris niciodată?

–  Nu. Însă până în ’89 mi-au apărut 10 cărți. Iar după  ’89 a venit rafala, deocamdată am ajuns la 42 de volume tipărite şi multe materiale rămase doar în periodice.

„Nu merg la cârciumă, nu am gaşcă”

<  Au apărut lucrările tale şi în străinătate?

–  Am publicat în zece sau douăsprezece țări. Cărți propriu-zise doar trei. Una a fost Spitalul, un roman,  care a apărut la Belgrad și care a luat la târgul de carte de acolo premiul pentru cea mai bună carte străină. A doua, primul volum din ciclul Cei o sută, a apărut la Viena. Vreo șase – șapte ani s-a lucrat la traducerea ei, o traducere într-adevăr foarte bună, dar la o editură care o ține în sertar. Am avut trei lansări de carte cu ea, două la Viena şi una la Leipzig, dar fără niciun ecou. A treia a apărut în limba maghiară, Paranoia Schwartz, la o editură… din Slovacia. Tot fără niciun ecou… Sunt prezent în multe antologii, în Bulgaria, în Polonia, în Germania, în Slovenia, în China. Dar dacă n-ai un agent literar, munca depusă n-are nici un ecou. Am mai publicat în reviste din Franţa, Austria, Slovacia, Israel etc.

<  Crezi că este suficient de mult apreciată activitatea ta literară?

–  Nu.

<  A fost recunoscută activitatea ta literară prin premii?

–  Am luat de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Ion Creangă al Academiei Române, Marele Premiu Rebreanu, Marele Premiu Sadoveanu etc. Am luat foarte multe premii. Dar astea n-au nici o valoare pentru mine, nici măcar materială. Eu am un statut aparte. Toată lumea ştie de Cei O Sută, cea mai mare construcţie litarară din România, și nu numai. Sunt 11 volume, vreo 5.000 de pagini. Multă lume știe lucrul acesta, dar n-a citit-o aproape nimeni. Cred că a luat vreo 15 premii, dar…

<  Ce crezi, de ce nu eşti apreciat la adevărata ta valoare?

–  Am scris într-un articol înainte de ’89, că în România ierarhiile se fac la cârciumă. Acolo dacă știi cu cine să bei, ești mare. Eu, care nu mă duc la cârciumă și nu am nicio gaşcă, trag ponoasele pentru asta.

„Nu pot să-mi permit să-l aştept pe Dumnezeu să vină zilnic la mine”

<  Te simți arădean?

–  Da.

<  Ce te leagă de oraşul acesta?

–  La mine este o situație foarte ciudată. Sunt foarte legat de Lugoj și sunt foarte legat de Arad. Exact la fel cum nu știu dacă sunt evreu sau dacă sunt român. Pentru că sunt foarte legat de evrei și nu tăgăduiesc nici-o clipă că sunt evreu, chit că nu sunt un evreu practicant, dar, la fel, sunt foarte legat și de români. La un meci de fotbal dintre România şi Israel, nu știu cu cine să ţin, la fel şi dacă joacă UTA cu Lugojul, iar nu ştiu cu cine să țin… Iubesc Aradul, mă simt foarte bine în Arad, mă bucur că nu mi-am ras mustaţa şi că am ajuns la Arad.

<  Ca prozator înnăscut, mai citeşti poezii?

–  Foarte puțin, atunci când sunt rugat să prezint un volum de poezii.

<  Un scriitor (sau un poet) pentru a crea, are nevoie de inspiraţie?

–  Un romancier nu poate să aştepte inspirația. Diferă situația poeţilor.  Poate că ei nu ar reuși să creeze ceva deosebit în lipsa inspirației. Eu scriu zilnic. Nu pot să-mi permit să-l aştept pe Dumnezeu să vină zilnic la mine.

<  Am văzut că în fiecare sâmbătă publici pe Facebook „Proza de sâmbătă”. Ce părere ai despre Facebook?

–  Pe Facebook ai mult mai multe şanse să fii citit, decât în carte. Valabil şi pentru ziar. Pentru mine, Facebook e un lucru foarte bun, chiar dacă receptarea rămâne efemeră. Accept ca prieteni pe Facebook pe aproape toată lumea, refuz numai dacă e ceva porno. Accept pe toată lumea pentru că apar foarte multe ecouri la Proza de sâmbătă.

„Sunt mai conservator”

<  Te consideri scriitor modern sau mai conservator, mai clasic?

–  Cred că sunt mai conservator. Mă deranjează scriitorii care folosesc un limbaj trivial, n-am organ pentru multe dintre „-ismele” franceze sau americane etc.. Am crescut în atmosfera muzicii clasice, dar înţelegerea mea se opreşte la Şostakovici și la Richard Strauss.

<  Cititorii înțeleg lurările tale?

– Sunt care înțeleg, sunt care nu înţeleg. Cunosc poeți care se consideră moderni, dar poeziile lor nu au niciun înțeles. Aruncă pe hârtie, fără nici o logică, niște cuvinte, nu folosesc semne de punctuație, nu pun nicăieri literă mare… Nu le înțeleg. Cred că nici nu este bine. Arta, în general, trebuie să se adreseze unui public cât mai larg. Chiar și în cazul muzicii simfonice, pentru care trebuie să ai o anumită cultură. Dar s-a ajuns prea departe. Muzica nu mai are melodie. Proza şi poezia modernă nu mai au story. Atunci, cu ce rămâi? Cred că vor dispărea cu timpul aceste curente.

<  Omul secolului XXI are nevoie de artă, de literatură?

–  Categoric da. În cartea mea, care este acum sub tipar, scriu despre joc[1]. Eu zic că totul este joc. Și munca este joc. Dovedesc asta prin carte. Omul face o serie întreagă de lucruri pentru supraviețuire și face o serie de lucruri „inutile”. Se poate trăi foarte bine și fără Shakespeare, și fără Beethoven, dar dacă n-am face aceste lucruri „inutile”, am fi roboți. Lucrurile „inutile” sunt cele ce ne fac oameni. Scrisul este un lucru care nu ţine neapărat de supraviețuire, dar ne introduce în categoria oamenilor şi nu a roboților.

„Nu mai înţeleg nimic din ceea ce se-ntâmplă acum aici”

<  În ce relații eşti cu colegii de breaslă?

– De câțiva ani nu mai fac parte din Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor și îi întâlnesc mai rar, iar la diferitele simpozioane evit să mai mă duc sau particip foarte selectiv, pentru că n-am timp. Simpozioanele noastre, de obicei, se termină în chefuri, iar eu nu sunt mare amator de restaurant. Dar cunosc personal cam tot ce are cât de cât valoare în scris în România ultimilor cinzeci de ani. Am un grup de prieteni foarte buni printre scriitori. Nu fac parte şi nici nu încerc să fac parte din cozeriile la modă. Un foarte important lucru a fost că înainte de ’89, mergeam în fiecare vară la Casa Scriitorilor de la Neptun. Pentru acele 18 zile merita să trăiești. Așteptam tot anul în întuneric și frig acele 18 zile. Acolo era minunat. În seria noastră s-a format un grup de vreo zece familii cu copii de aceeaşi vârstă, şi noi eram cam de aceeaşi vârstă. Am rămas prieteni. Sunt vreo 30-40 de scriitori cu care sunt în relații foarte bune.

<  Ai timp să citeşti lucrările lor?

–  Acum mai degrabă. Dar cât am scris Cei O Sută, n-am avut timp.

<  Iubeşti oamenii?

–  Fac parte dintre ei. Dacă nu i-aș iubi, m-aș urî și pe mine. Doar câteodată nu-i mai iubesc…

<  De ce?

–  Câteodată văd niște atrocități atât de mari încât prefer un câine.

<  Ai câine?

–  Din păcate n-am unde să-l țin. Fiul meu are la țară, lângă Arad, la Livada, vreo cinci câini. Îmi plac câinii la nebunie.

<  Ești atras de vreo doctrină politică?

– Nu. Categoric nu. La ora actuală, cel puțin în România, stânga și dreapta reprezintă cam acelaşi lucru. Nu am cu cine să țin.

<  Ce părere ai despre situația politică din ţară, din Europa, din lume?

– România a fost totdeauna în continuarea celor ce se întâmplau în lume. Dacă luăm povestea cu Siria, tot timpul stăm la un milimetru de un nebun care să pună degetul pe bomba atomică și să se termine totul. (Sunt convins că lucrurile se vor termina la un moment-dat așa.) Sunt absolut convins că nu suntem prima civilizație de pe Terra. Că ne-am mai distrus de câteva ori… Secolul XX a fost un secol al îndepărtării omului de către om. Nu mai rămâneai pe laviță în fața casei să stai de vorbă cu vecinul, nu mai știai nici măcar cum îl cheamă pe vecinul de pe scara de bloc. Secolul XXI e mai periculos pentru că a apărut îndepărtarea omului de obiecte. Tatăl meu, care a murit acum 40 de ani, era foarte interesat de treburile tehnice, dar, dacă ar veni înapoi, n-ar înțelege mai nimic din ce am eu pe masă acum: internetul, skype-ul… Nici noi nu mai înțelegem nimic. Ne folosim de aceste obiecte datorită cărții tehnice pe care o citim. Lucrurile merg prea repede și noi nu mai putem să le urmăm. Va veni un moment când cineva – intenționat sau din greșeală, sau din prostie – va apăsa pe acel buton. În privința asta sunt pesimist.

<  Ce ai face dacă ai rămâne singurul dintre supavieţuitori, după catastrofă?

– Urmaşilor noștri, care ar veni după stingerea civilizaţiei actuale, nu aş putea să le explic nimic. Nimic! Pentru că nu mai înțeleg nimic din ceea ce se-ntâmplă acum aici. Ar trebui să se ia totul de la capăt. Şi, probabil, doar cu deosebiri de nuanţă, s-ar ajunge tot acolo unde am ajuns şi noi.

„Provin dintr-o familie de evrei cu foarte multe probleme”

<  Vrei să spui ceva despre familia ta?

– Provin dintr-o familie de evrei cu foarte multe probleme. Bunicii mei, toți patru, au fost evrei. Din mine se putea face un săpun minunat… Părinții mei au trăit Primul Război Mondial, perioada nazistă şi Cel de Al Doilea Război Mondial. Au avut mare noroc că nu au fost deportați. S-au căsătorit la sfârşitul lui 1933 și au făcut un copil la începutul lui 1936. Apoi n-au mai avut curajul să facă alt copil, până nu a căzut Hitler. Eu am venit pe ultimii metri. După 1944, s-au pomenit cu dosare foarte proaste, bunica maternă a fost moșereasă; au trăit foarte greu în perioada aceea… Am avut parte de o familie pe care o regret din suflet, o familie de intelectuali. Fratele meu a fost dat afară din liceu, a „reuşit de trei ori fără loc” la facultate, până la urmă a intrat, a plecat și a murit anul trecut în Germania. Am avut în familie și niște personaje cu totul ieșite din comun aşa cum a fost străbunicul a plecat la piață, după morcovi și după o lună a trimis o vedere din Montevideo. A trebuit să lucreze din greu un an de zile ca să aibă cu ce să se întoarcă.

<  Ai copii?

–  Am un băiat. A terminat artele plastice, sculptura. Este dascăl la o școală. Când era în clasa a XI-a, diriginta l-a întrebat de naționalitate. El a spus că-i neamț. Am aflat, după un timp, și l-am întrebat: „De când eşti tu neamț?” A răspuns: „Dacă tu eşti evreu și mama româncă, eu numai neamţ pot să fiu. Ce altceva puteam să spun?”

<  Nevastă-ta a fost profesoară, așa-i?

–  Era fiica unei familii de țărani săraci din Covăsinț. Am avut o căsnicie împlinită.

<  Cum stai cu sănătatea?

–  La mine în casă sunt peste tot pipe. Am vreo sută. Acum doi ani şi jumătate am făcut o embolie și nu mai am voie să fumez deloc. Zilnic iau un pumn de medicamente. Am fost operat de cataractă și nu mai port ochelari, dar cred că ceva nu-i în regulă cu ochii. Cred că am făcut exces cu calculatorul. Dacă scot atâtea cărți și scriu atât de mult, trebuie să stau toată ziua la calculator.

<  Cum ai timp fizic să scrii atât de mult?

–  Nu știu. Nu mă duc la restaurant, nu mă duc la teatru, la concerte…

„Am prezentat situaţia diplomaţiei româneşti”

<  O perioadă din viaţa ta ai lucrat în diplomaţie. Vrei să povesteşti ceva despre asta?

–  M-am întors cu mare scandal de acolo… În 1991, şase scriitori am fost numiţi consilieri culturali la diferite ambasade. Eu am fost numit la Budapesta. Am făcut pregătirea la Ministerul de Externe. Ministru era Adrian Năstase. Pe vremea aceea, scriitorii mai contau. S-au dus ei la Adrian Năstase și au spus că nu se poate ca România să fie reprezentată în străinătate numai de securiști; măcar în cultură să facem altceva. Eu pe Adrian Năstase îl apreciez, a fost un intelectual… În urma pregătirii, am câștigat gradele diplomatice, ceilalți cinci au plecat, numai eu nu. După o vreme, m-au chemat și m-au trimis la Bonn. Am stat acolo un an, într-o atmosferă îngrozitoare. Am început multe iniţiative, dar nu am primit răgazul de a le finaliza. Era clar că deranjez pentru că acolo fiecare făcea micile lui afaceri… Am trimis o scrisoare la Europa Liberă în care am prezentat starea diplomației românești, o scrisoare deschisă care a apărut și în presa din România.

<  Care a fost reacția politicienilor?

–  La un moment dat, a venit acolo Meleșcanu, ca ministru de externe (Adrian Năstase între timp a ajuns prim-ministru), era ziua lui de naștere, s-a ținut acolo o festivitate decentă. I s-a relatat că avem un consilier cultural formidabil. I-am spus că nu se mai poate continua așa, am nevoie de o serie de lucruri. A pus șeful lui de cabinet să noteze tot. Asta a fost miercuri, și a promis că până vineri rezolvă tot. S-a întors la Bucurști, și vineri am fost dat afară.  Și am avut niște repercusiuni groaznice.

„Am făcut câteva lucruri deosebite”

<  Ce-ai făcut după ce te-ai întors în țară?

– Trei ani de zile m-am angajat la televiziunea prin cablu Intersat. Am fost director, iar adjunctul meu a fost Nótáros Lajos. A fost o frumoasă perioadă din viața mea, pentru că am fost o echipă extraordinară. Am fost foarte uniţi. Cu o aparatură din epoca de piatră am reușit să fim foarte prezenți în Arad, nu pentru că am fi fost nemaipomeniți, însă dintre canalele româneşti încă nu se prindeau la noi decât TVR1, TVR 2, TELE 7 ABC și PROTV. Lumea se uita la noi. Şi am avut foarte multe emisiuni în direct de mare actualitate, cu telefonul pe masă. A fost o perioadă minunată… În perioada 1991-1992 am fost redactor șef adjunct la revista literară arădeană ARCA.

–  Ai fost și cadru didactic universitar.

– Am fost membru fondator al Universității private Vasile Goldiș, pe urmă. am predat la Universitatea de Stat Aurel Vlaicu, conferențiar, profesor universitar, sef de catedră, decan. Primii ani au fost frumoși, dar pe urmă totul s-a stricat. Până în 2002 am fost director la școala ajutătoare, unde am funcționat ca profesor din 1968. Deci am avut multe preocupări.

–  Ai lucrat și la Inspectoratul de Cultură al județului.

–  A fost interesantă şi perioada de la cultură. Atunci încă toată cultura din Arad (13 instituții) era subordonată Inspectoratului. În calitate de şef al instituţiei, am făcut și acolo câteva lucruri deosebite. De exemplu, în ianuarie ’90, imediat după schimbare, am făcut o expoziție de icoane pe sticlă în holul Filarmonicii. A venit Ion Alexandru să țină o cuvântare, și a început așa: „În sfârșit, după atâția ani negri, a venit un adevărat creștin la cultură.” Și „adevăratul creştin” a înfiinţat și formația Rapsozii Zărandului, care a fost una din cele mai importante formații de muzică populară autentică. Eu, evreul, am înfiinţat formația de muzică populară autentică românească, iar marii români, cei care se bat cu pumnul  în piept cât sunt de români, au desființat-o, spunând că nu se pot câștiga alegerile cu muzică populară autentică, ci numai cu manele.

„Nevoia de a crede este esenţială”

<  Ce planuri ai pentru viitor?

– Cred că sunt un om foarte norocos. M-am născut în 1945 şi nu am trecut printr-un război, n-am auzit niciodată o alarmă, am trecut numai prin războaiele din timpul păcii. Planuri depărtate n-am voie să mai fac. Ar fi o neruşinare să cer mai mult. Acum vreau să termin cartea la care lucrez. Vreau să scriu încă două cărţi. Una dintre ele o să dureze ani de zile, pentru că, în prealabil, trebuie să citesc tot ce am scris până atunci.  Eu scriu „vocalize”, adică în fiecare zi scriu o proză, și le adun într-un volum (am ajuns la volumul VI.).Vreau să mai scriu vreo două-trei cărţi. După aceea o să mai doresc să scriu alte trei cărţi. Iar după aceea…

<  Artistul are nevoie de Dumnezeu?

–  Da. Și spun de ce: lucrul care ne desparte de animale, este dialogul cu Eternitatea. Toată lumea face acest exercițiu, chiar dacă nu-i religios. Nevoia de a crede este esenţială. Eu nu sunt un practicant, adică mă duc la sinagogă sau la comunitate doar de vreo două ori pe an, la marile sărbători, să nu mă dezic de ai mei. Evreul nu are nevoie neapărat de un preot, de un intermediar. Dialogul lui cu Dumnezeu este personal. Și eu am acest dialog. Și chiar cred în Dumnezeu.

<  Cum te relaxezi în timpul liber?

– Timpul liber este destul de relativ la mine. Îmi place să mă uit la sport la televizor. În primul rând, la ciclism. Pentru mine vacanța este Turul Franței. Atunci sunt greu de scos din fața televizorului. Asta pentru că avem niște comentatori foarte buni care fac din Turul Franței o chestiune culturală.

<  Te atrage muzica?

–  Da, muzica simfonică. În special muzica de cameră. De obicei, când scriu, ascult o sonată de Mozart. Mă liniştește, mă inspiră.

„Va veni şi vremea mea”

< Ești adeptul gândirii pozitive?

–  Teoretic da, practic nu. Am două idei cu care fac antrenament, dar încă n-am ajuns prea departe. De crezi în Dumnezeu, într-un Dumnezeu bun, n-ai voie să spui că totu-i rău pentru că atunci cum de crezi în Dumnezeul bun, dacă totul este rău? Aşa încerc să fiu pozitiv. Al doilea lucru este că eu nu cred că există timp: dacă totul este numai prezent, atunci n-ai de ce să-ţi fie frică de viitor.

<  Asta spune fizica cuantică.

–  Nu numai. A existat și înainte această teorie… Pe de altă parte, sunt groaznic de prăpăstios. Dacă două zile nu primesc telefon de la fiul meu, nu dorm noaptea.

<  Ești fericit? Ce înseamnă fericirea pentru tine?

–  Între fericire și bucurie este o deosebire mare. Bucuria se poate pune în cuvinte. „Sunt bucuros că ai venit la mine”, „Sunt bucuros că am cumpărat o carte”. Fericirea nu se poate pune în cuvinte. Este clipa singură. Ești fericit când ești pe malul Mureșului și vezi un apus de soare. Nu ştii de ce eşti tocmai atunci fericit. Nu poţi spune în cuvinte. Fericirea o poți obține în sex, în momentele de orgasm. Şi când ești singur cu Dumnezeu, poţi atinge fericirea.

<  În general, ești mulțumit de activitatea desfășurată până acum?

–  Da. Am avut mult noroc pentru că am avut șansa de a trăi atât și de a scrie, a publica atât. În cei aproape 73 de ani, am apucat  să fiu relativ liber. Sunt ferm convins că o să am o celebritate postumă. Ciclul Cei O Sută nu se poate să nu fie recunoscut drept ceea ce este. Va veni și vremea mea.

Juhász Béla

(Traducere după interviul în limba maghiară realizat cu reportofonul şi apărut în Irodalmi Jelen 8-9 iunie 2010 şi în volumul „ARADI SZEMÉLYSÉGEK Interjúk, vallomások, portrék, – III. Kötet – Dimenziók, IJK Irodalmi Jelen Könyvek, 2018. [2])

[1] Între timp, cartea a apărut sub titlul Vocalize în Sol Major, Jocurile trecerii, editura Junimea, Iaşi, 2018.

[2] Sunt conştient că materialul acesta conţine foarte multe repetiţii – reluări din alte materiale -, dar, întrucât a apărut pentru cititorii de altă limbă, nu am eliminat toate aceste reluări.