Ce am spus (86)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(86.) La Casa scriitorilor de la Neptun se petreceau lucruri incredibile

Primul meu contact cu Casa scriitorilor de la Neptun s-a întâmplat în vara lui 1974: eram proaspăt debutant, luasem şi Premiul CC al UTC şi cererea mea pentru seria de vacanţă din 16 iulie – 1 august a fost aprobată! (De atunci, am reuşit această performanţă aproape an de an cu soţia mea şi, apoi, cu fiul nostru, aproape de fiecare dată în acelaşi interval de timp. Până prin 1987, când cererea mea n-a mai fost aprobată…)

1. Damian, care a fost acolo în primul sezon de când „Casa” a fost deschisă, m-a prevenit că locul este sigur: el a observat că pe alee staţiona zi şi noapte cel puţin un ARO al Miliţiei. Într-o zi, venind pe lângă maşini, a întrebat un flăcău în uniformă cu ce se ocupă el acolo. „Aici, tovarăşe, stau scriitorii” a răspuns binevoitor miliţianul. „Nu se ştie niciodată de ce sunt ăştia în stare!” Da, Casa scriitorilor de la Neptun a fost un loc sigur.

Primul contact a fost extraordinar, iar eu mă simţeam ca Dinicu Golescu printre locurile mirifice vizitate de el. La Casa scriitorilor aveai garsoniera ta, aveai restaurantul în incinta vilei, aveai plaja la câţiva metri, aveai o terasă şi o grădină aproape ca în filmele care ne arătau luxul deşănţat în care trăiau exploatatorii imperialişti. (Ei, nici chiar aşa, însă eu nu eram în stare să fac diferenţele!) Plus un personal politicos, un local unde găseai la discreţie chiar şi Pepsi (!), chiar şi ţigări Kent (!!). (Din păcate, eu, fumător de pipă, nu dădeam acolo şi de tutun pentru lulelele mele. Nici măcar de celebrul „Matelot”.) Şi mai era şi un „club”, unde se găsea singurul televizor din clădire, desigur alb-negru – tocmai bun pentru transmisiile sportive.

Când era la mare Ceauşescu, nu erau nici ţânţari la Neptun: elicopterele survolau zona şi pulverizau substanţe împotriva fiinţelor care l-ar fi putut împiedica pe genialul conducător să ne dea directivele pe care să le aplaudăm cu entuziasm. Doar avalanşele, câteodată de alge, uneori de peşti morţi, altădată de meduze, nu le puteau stăvili elicopterele. Cel puţin nu pe cele de pe „plaja noastră”.

Văzusem şi până atunci mulţi maeştri – mai ales în desele mele deplasări de 623 km. Arad – Bucureşti şi 623 km. Bucureşti – Arad, dar acele întâlniri au fost pur formale, iar maeştrii (unii de vârsta mea) treceau pe lângă mine, totuşi uneori zâmbindu-mi, cu multă condescendenţă. La Casa scriitorilor m-am pomenit brusc acceptat în castă, mâncam împreună, beam împreună, înfulecam împreună guvizi. S-a întâmplat ca în seria 16 iulie – 31 iulie să ne adunăm (şi) „şaptezeciştii”, scriitori tineri, cu soţii tinere şi frumoase, cu copii de o şchioapă. Aşteptam un an întreg în întuneric şi în frig, în tot mai mult întuneric şi frig, să ne revedem între 16 iulie şi 1 august – cine era atât de prost încât să renunţe la o zi de stat la Casa scriitorilor? – şi speram ca şi anul următor să mai fie un an. Veneam din Arad cu Florin Bănescu şi întâlneam clujenii: Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Marian Papahagi, Jean Pop, Irina Petraş şi Petru Poantă, Ion Mircea, bucureştenii: Grete Tartler şi Stelian Tăbăraş, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Alexandru Papilian, Doina Uricariu, Dinu Flămând, Maria Luiza Cristescu, Octavian Simu, Vasile Andru, Dan Cristea – pe care ţin minte că l-am faultat criminal într-un meci de fotbal pe plajă -, Nicolae Turtureanu de la Iaşi. Cu mulţi alţii şi, cu voia dumneavoastră, ultimii de pe listă, Iuliana Petrian şi Gheorghe Schwartz. Toţi cu familiile şi cu copiii.

Ne întâlneam şi cu numeroşi maeştri prezenţi în manualele şcolare. Şi cu familiile lor. Şi cu plutonul de copii. Şi, desigur, şi cu cei din generaţiile de dinaintea noastră (de la Marin Preda la Geo Bogza, de la Sorin Titel la (câteodată) Nicolae Breban, de la Augustin Buzura la Marin Sorescu – care ne făcea caricaturi pe terasă -, de la D. R. Popescu la Aurel Rău, de la Ion Alexandru la Alexandru Piru, de la Nicolae Oancea la Bujor Nedelcovici, de la Ion Băieşu la Fănuş Neagu, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de la Nicolae Prelipcianu la Corneliu Ştefanache. Şi Radu Boureanu ţinându-se de braţ cu Nicolar Balotă. Şi, din nou, cu mulţi, foarte mulţi alţii. Cu unii ne-am împrietenit, cu alţii am rămas în relaţii politicoase. În rai nu te cerţi cu nimeni. Pedepsele se dau (prea des) pe pământ.

Când ajungeam de la Arad, după vreo 14 ore de zdrăngănit cu trenul – pe atunci trenurile mergeau mult mai repede decât acum -, după ce scăpam de bagaje, primul meu drum era în sala de mese, pe care erau deja plasate cartonaşele cu numele celor ce le vor ocupa din ziua aceea. Răsuflam uşurat: în marea lor majoritate, eram cei de anul trecut…

Habar n-am cine a scris acolo multe pagini nemuritoare, însă ştiu că s-au format grupuri care au jucat şah (Ion Hobana, Nicolae Turtureanu, Octavian Simu, Gheorghe Schwartz), altele care se ocupau de arta jocului de table (Fănuş Neagu, Ion Băieşu) sau de cea a jocului de cărţi – unele partide nefiind chiar deloc platonice – toţi rostind nimicuri geniale până spre dimineaţă. Şi se găsea acolo şi vin, şi votcă şi alte licori. Şi, fiind „într-un loc sigur”, credeam că ne putem permite să vorbim ca într-o ţară liberă. Şi chiar vorbeam ca într-o ţară liberă. (E drept, şaptezeciştii nu aveam încă spatele maeştrilor de dinaintea noastră, aşa că lucrurile „cele mai grave” le rosteam în grădină sau pe faleză, printre florile Philips. Unii maeştri se poziţionau cu faţa spre complexul prezidenţial şi se răţoiau în gura mare la conducătorul iubit. Departe de mine gândul că ar fi fost vorba de simple provocări, însă ţin minte o vară când unii dintre maeştri – cei mai buni dintre cei mai buni – au fost invitaţi (convocaţi) la părintele ţării. Au venit din toate zările scriitorii cu funcţii în aparatul de partid şi de stat, dar şi unii „doar” din conducerea breslei. A fost o zi caniculară, tocmai bună pentru plajă şi baie, dar invitaţii (convocaţii) stăteau încruntaţi la ţol festiv, fără a-şi lărgi măcar nodul de la cravată. Cum autobuzul care trebuia să vină să-i ducă la întâlnire (pe un traseu de câteva sute de metri…) a întârziat, nervozitatea a crescut şi mai mult şi unii maeştri au îndrăznit chiar să comenteze că ei nu vor accepta să aştepte după toanele cizmarului. Aşa că au plecat din vilă. (Doar că atunci când autobuzul totuşi a venit, au fost culeşi şi „revoluţionarii” de pe drum.) Habar n-am cum ne-au reprezentat interesele aleşii la acea discuţie, dar ştiu că, la revenirea la Casa scriitorilor, toată tensiunea acumulată a explodat în cea mai mare beţie la care am asistat în viaţa mea. (În contrast, nu pot să nu amintesc ultima Adunare Generală a scriitorilor din perioada de dinainte de 1989, cea din iunie 1981, care, dacă s-ar fi dat la televizor, ar fi arătat că şi scriitorii români pot fi curajoşi, atât de curajoşi încât nu li s-a mai dat voie să se întâlnească până la căderea regimului. Cred că ar merita să apară un volum şi despre acel eveniment fără egal, chit că el probabil n-ar putea fi înţeles în adevărata sa amploare de către cei ce nu au trăit nici momentul acela şi nici vremurile când a avut loc. Entuziasm şi solidaritate ca atunci, n-am mai trăit înainte de 1989.)

În fiecare an, între 16 iulie şi 1 august eram în altă lume. Eu nu ieşeam din vilă decât pe „plaja noastră”, serile ne plimbam pe faleză până la gardul reşedinţei lui Ceauşescu ori până la complexul Amfiteatru de la Olimp. Şi, câteodată, până la recepţiile marilor hoteluri, de unde, când aveam noroc, mă întorceam cu câte un ziar străin. În Casa scriitorilor de la Neptun ieşeam din viaţa noastră cenuşie; aterizasem pe alt tărâm.

Un capitol special l-au umplut soţiile şi copiii noştri. Seara, pe terasă, doamnele îşi etalau cele mai frumoase toalete, soţia mea făcea furori cu piesele rămase din garderoba bunicii ori din tot felul de straie confecţionate din perdele ori din cine ştie ce; între timp, detaşamentul de puşti refuza să se ducă la culcare. Azi, uitându-mă la poze, de multe ori confund copilul unuia cu copilul altuia. Dar toţi erau deja personalităţi. Constantin, fiul lui Ioan Alexandru, s-a împrietenit cu Giani-Paul Schwartz. Erau de vreo cinci-şase ani. Fiecare! Într-o zi, administratorul vilei, dl. Axin, ne-a comunicat – lui Ioan Alexandru şi mie – că băieţii noştri au urcat în mărul din mijlocul aleii ce da de la terasă spre plajă şi s-au distrat aruncând cu fructele încă verzi în capetele maeştrilor în trecere pe acolo. A fost necesară o pândă straşnică, ni s-a spus, până ce să fie descoperiţi infractorii. Poetul şi-a luat feciorul şi, după urletele ce veneau din apartamentul său, era limpede cum s-au desfăşurat ostilităţile acolo. Eu n-am fost chiar atât de aprig cu Giani, ba, în timp ce-l dojeneam, cred că m-am simţit chiar uşor satisfăcut la auzul unor nume din lista victimelor. Povestea n-ar merita să intre în istorie, dacă n-ar fi urmat şi episodul următor. A doua zi, cei doi făptaşi au luat pământ umed, l-au plasat în găurile unei ştergători metalice de picioare şi au aşezat totul în ramurile cele mai de sus din pomul care le-a adus atâtea necazuri. Apoi au urcat în balconul garsonierei noastre, care dădea spre curte şi au privit de la o distanţă liniştitoare cum nisipul, uscându-se, se desprindea din rama lui de metal şi cădea la cea mai mică atingere a trunchiului mărului. Adică, întâmplător, tot pe capetele atât de talentate ale maeştrilor care se îndreptau spre plajă. De departe, din punctul lor de observaţie, feriţi de orice bănuială, copiii chicoteau încântaţi. Mie nici prin gând nu mi-a trecut să-i deconspir.

La Casa scriitorilor de la Neptun se petreceau lucruri incredibile, aşa că nu e de mirare că aveam impresia că, pentru 16 zile, ne aflam pe un alt tărâm. Fiindcă a venit vorba despre Ioan Alexandru, la masa unde serveau prânzul cei chemaţi să educe poporul muncitor în spiritul ateismului ştiinţific, poetul venea cu toată familia sa şi se rugau cu toţii împreună, în văzul tuturor, înainte de a pune prima lingură de mâncare în gură.

La Casa scriitorilor de la Neptun se petreceau lucruri incredibile, aşa că nu e de mirare că aveam impresia că, pentru 16 zile ne aflam pe un alt tărâm. De câteva ori a venit şi George Macovescu, preşedintele scriitorilor şi ministrul de externe al României. Iar fiul nostru de vreo cinci ani nu accepta să mănânce desertul decât pe genunchii preşedintelui şi ministrului. Care se supunea cu plăcere acestui ceremonial. Şi cu care puteam şi noi sta de vorbă ca nişte vechi cunoştinţe. (De pildă, într-o seară, plimbându-ne printre straturile cu flori Philips, ne-a mărturisit că poziţia sa era atât de nesigură pentru că tovarăşii îl acuzau că n-a fost şi el închis în vremea ilegalităţii…)

La Casa scriitorilor de la Neptun se petreceau lucruri incredibile, aşa că nu e de mirare că aveam impresia că, pentru 16 zile, ne aflam pe un alt tărâm. Într-o zi, ni s-a cerut să organizăm pe plajă o întâlnire cu oamenii muncii veniţi la un binemeritat concediu, după un an de realizări măreţe. Ni s-a amenajat un fel de ţarc care să ne scoată în evidenţă şi am început să vorbim. Noi am fost patru şi ţin minte că Alexandru Piru a spus nişte lucruri în stilul vorbelor duşmănoase de la Europa liberă. Este uimitor cât de repede te contaminezi de asemenea lucruri, aşa că şi noi, ceilalţi, am spus cu voce tare ceea ce altădată rosteam doar în şoaptă. O a doua asemenea prezentare literar-patriotică în faţa oamenilor muncii nu ştiu să mai fi fost aranjată. (În aceeaşi seară, pe terasă, Piru m-a lăudat ce scriitor mare sunt. În consecinţă, l-am întrebat pe autorul „Istoriei exhaustive…”, dată fiind această părere despre mine, de ce nu m-a inclus şi pe mine între comentariile sale. Fiindcă, în exhaustivitatea sa, criticul mi-a spus că nu citeşte şi în limba germană. Asemenea întâmplări mi-a fost dat să trăiesc de multe ori. De pildă, tot la Casa de la Neptun, după ce mi-a spus lucruri asemănătoare, Geo Bogza mi-a cerut să-i dau un roman de-al meu şi… să-i subliniez o pagină pe care s-o citească. Asta după ce mi-a făcut şi o morală severă, văzând că am un copil mic: „Adevăraţii scriitori nu trebuie să aibă prunci!” Am uitat să-i mai dau cartea solicitată.)

În fiecare serie se organiza câte un bal mascat pentru copii, prilej de mari pregătiri şi tainice înjghebări de costume din te miri ce. Eu nu sunt mare amator de petreceri, aşa că nici balurile acestea nu mi le amintesc, pregătirile da: învăluiau întregul complex într-un aer de mister.

La Casa scriitorilor de la Neptun puteai face aproape tot ce-ţi trecea prin cap. Unii nu renunţau la imaginaţie nici acolo. Familia Tăbăraş – Tartler alegea pietre de pe plajă şi din mare pentru a le da forme măiestre. Totul devenea obiect de artă şi doamnele primeau amulete cu care se mândreau pe unde mai mergeau.

Şi au fost şi mulţi alţii, pe care memoria mea atât de obosită nu-i recunoaşte în clipa aceasta. Le mulţumesc tuturor pentru zilele frumoase ale acelor ani. Acolo, la Casa scriitorilor de la Neptun, am fost împreună.

După 1989 n-am mai făcut niciodată un sejur la Casa scriitorilor. Am fost, e drept, de vreo două-trei ori la câte un simpozion la Mangalia şi am fost cazat la sediul nostru de la Neptun. Acum fiecare cameră are câte un televizor color. Locurile erau aceleaşi, în multe privinţe şi mobilierul era acelaşi, însă eu nu am mai regăsit acolo raiul de dinainte. Şi asta nu pentru că trenurile merg mult mai rău ca înainte de războaiele mondiale şi preţurile transportului de la Arad la Neptun aproape că ar echivala costurile întregului concediu. Îmi amintesc de zilele şi nopţile de dinainte de 1989, când la Casa scriitorilor de la Neptun se petreceau lucruri incredibile pentru lumea de atunci şi nu-mi amintesc prea mult de mai scurtele popasuri de mai târziu.

Pentru mine, Casa scriitorilor de la mare a rămas o amintire dragă a unor vremuri ce au trecut. Şi iată cum, dintr-o perioadă mizerabilă, cioburile strălucitoare mai ies şi astăzi la lumină. Şi eram atât de tineri…

  („Marea scriitorilor între Olimp şi zidul Puterii”, anchetă coordonată de Ozana Cucu-Oancea, Editura Cartea românească, 2012.)