Ce am spus (88)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(88.) Stereotipizarea socială a scriitorului

1. În DEX (vizual), STEREOTIPIE este definit drept: „s.f. 1(Instalaţie sau procedeu de) reproducere şi multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare într–un metal sau prin mulare în cauciuc ori în alt material plastic a unei copii după această formă. ** Formă de tipar obţinută prin stereotipie (1). 2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu acelaşi. ** Simptom al unor boli mintale constând în repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau a aceloraşi gesturi. [Pr.: –re–o–] – Din fr. Stéréotypie”.

Pe de altă parte, dacă am înţeles bine, ancheta aceasta s-a născut din declicul pe care l-a produs afirmaţia: „Nu-i aşa că scriitorii devin, pe măsură ce înaintează în vârstă, tot mai orgolioşi?”

Căutând o legătură logică între definiţiile de mai sus şi enunţul în cauză, mi-a fost imposibil să decriptez în toată complexitatea urmuzeană legătura dintre „o instalaţie sau [un] procedeu de reproducere şi multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare într–un metal sau prin mulare în cauciuc ori în alt material plastic a unei copii după această formă” şi nici chiar între o „** Formă de tipar obţinută prin stereotipie” şi prejudecăţile sociale despre scriitori sau cele ale scriitorilor înşişi.

Mai măgulitoare pentru creatorul nostru este „2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu acelaşi”, chiar dacă se face trimitere şi la „** Simptom al unor boli mintale constând în repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau a aceloraşi gesturi”. Este într-adevăr măgulitor să se spună despre tine că eşti mereu acelaşi, deşi de aici trebuie să iei în considerare că dacă „eşti mereu acelaşi”, nici nu progresezi în vreo direcţie. Da, dar nici nu regresezi. Ceea ce nu e puţin lucru! Iar dacă acceptăm definiţia „normalului” drept o medie a contrariilor, e limpede că un autor autentic nu este o medie, deci nu este normal.

2. Dând la o parte definiţiile, tind să accept contextului mai degrabă sensul de prejudecată. Pentru că nici stereotipiile şi nici prejudecăţile nu pretind un act de gândire, ci se mulţumesc să declanşeze nişte automatisme. Da, automatisme există destule şi în percepţia scriitorului şi despre scriitor. Ca de exemplu: „Artistul (scriitorul) este acea fiinţă care este înzestrată cu un simţ special, capabil să intre în contact cu inspiraţia”. Iar despre inspiraţie s-au clădit numeroase tomuri roz, pline de cugetări admirative. Sau chiar propoziţia amintită în deschiderea anchetei: „Nu-i aşa că scriitorii devin, pe măsură ce înaintează în vârstă, tot mai orgolioşi?” Păi, dacă un prozator ar aştepta plin de încredere apariţia esoterică a inspiraţiei pentru a aşterne pe hârtie romanul său de 600 de pagini, nu i-ar ajunge nici zece vieţi norocoase spre a-şi termina proiectul. Or, puţini prozatori au parte de zece vieţi norocoase. Iar scriitori orgolioşi am întâlnit destui chiar şi la vârste june, chiar şi în lipsa existenţei unei opere.
3. Stereotipiile nu sunt, în fond, decât nişte reflexe la situaţie. Nu trebuie să fii neapărat câinele lui Pavlov pentru a saliva la mirosul unei mâncări bune sau chiar la clopoţelul care te invită la masă. Reflexul la situaţie, stereotipia, reprezintă instalarea unui răspuns constant la un excitant care în mod obişnuit nu stimulează un anumit receptor. (În situaţii obişnuite, fără a se fi format stereotipul, niciun câine nu salivează la aprinderea unui bec…) Toată educaţia şi instrucţia asta face: creează deprinderi care, din acte conştiente, devin acţiuni automatizate. Fără asemenea deprinderi ar trebui să învăţăm şi să reînvăţăm din nou şi din nou toate actele noastre. Problema nu este că devenim roboţii unor automatisme, problema este ce şi cum învăţăm, ce şi cum se transformă în stereotipiile noastre zilnice. Doar geniile sunt cele ce pot să iasă din ele: de pildă, Newton, în legendă, a meditat sub un pom şi vântul a smuls un fruct de pe o ramură, fruct care i-a căzut savantului pe creştet. Păi, orice om normal ar fi hotărât că lucrul cel mai bun e să se mute de sub un pom din care cad poame care te pot lovi. În loc de aceasta, Newton ar fi extras din această întâmplare legea gravitaţiei universale. Da, are dreptate dicţionarul: geniile nu raţionează la fel ca toţi oamenii, deci nu sunt normale. Dovadă că numeroase genii n-au fost în stare să-şi administreze cu folos viaţa, prea multe dintre ele au murit în mizerie, deşi aveau oul de aur în mână.
4. Stereotipiile ne economisesc mult traiul: dacă ar trebui să analizăm de fiecare dată orice cuvânt, ne-ar trebui neuronii unui calculator supraperformant pentru a ne putea descurca cât de cât în viaţă. (Dar şi calculatoarele sunt unele mai inteligente, altele mai puţin. Astăzi, un program de şah va analiza de fiecare dată toate răspunsurile posibile, chiar şi mutările pe care le-a aplicat de nenumărate ori. Şi va face aceleaşi greşeli.)

Stereotipizarea socială a scriitorului reprezintă tot un set de deprinderi însuşite prin educaţie. Scriitorul este o fiinţă specială, cam boemă, dezordonată, incapabilă de viaţa tihnită „mic-burgheză”, în sensul călduţ al cuvântului. Şi, pe deasupra, scriitorii au şi ciudăţeniile lor, ticurile lor. Mulţi sunt pur şi simplu de nescos în societate. Şi, să nu uităm, scriitorii – ca şi alţi artişti – stau zile şi nopţi în cârciumile cele mai imunde, se ceartă între ei şi se pare că îşi extrag seva creatoare din medii atât de nesănătoase. Despre viaţa intimă a scriitorilor nici nu e măcar pudic să dai prea multe amănunte: se îndrăgostesc uşor, au un libido nesătul, încearcă să profite de orice femeie. Dar ce femeie normală poate să suporte stilul lor de viaţă? Aproape că putem face şi un portret robot al scriitorului (destul de asemănător, de altfel, cu cel al criminalilor, încât e de mirare cum de nu s-a ocupat Lombroso mai mult de aceşti indivizi atât de incomozi, deseori atât de greu de stăpânit. Şi nici Lavater nu s-a aplecat suficient asupra fiziognomiei scriitorilor. Probabil pentru că portretul robot al scriitorului era de acum gata finisat în mintea majorităţii populaţiei: un cap fie cu părul vâlvoi, fie chel, o faţă acoperită de o barbă bogată, o ţinută fie fals academică, fie stridentă etc.) „Un scriitor care nu se încadrează în aceste clişee este de aşteptat să nici nu producă opere de valoare.”

Prin felul lor de a fi, prin apariţiile lor stranii, mai nou prin covorul roşu pe care se plimbă toată ziua, scriitorul este un personaj inspirând cea mai mare admiraţie. (În presa din România, dar nu numai, jurnalişti de certă notorietate, directori de opinie, ţin ca sub numele lor să apară şi specificarea că sunt scriitori, ba chiar membrii ai Uniunii Scriitorilor. Asta deşi publicul îi cunoaşte din editoriale şi de pe ecranele televizoarelor – unde sunt veşnic prezenţi – şi nu din literatura lor, care nu le-a adus nicio popularitate.) Zeii, se spune, nu este bine să coboare printre muritori. Am auzit de foarte multe ori că autori celebri au dezamăgit profund, atunci când au fost cunoscuţi în carne şi oase, dovedindu-se că mulţi dintre ei nu se dovedesc defel capabili de performanţe orale, că alţii sunt chiar antipatici, că unii dintre ei – fără barbă, fără chelie, fără nici un fel de semn particular remarcabil – nu sunt mai interesanţi decât majoritatea trecătorilor de pe stradă. „Să-l fi văzut cum s-a bulucit la bufet şi cum s-a mânjit tot în vreme ce înfuleca a treia porţie. Eu nu-l voi mai putea citi niciodată!” „Dar l-ai zărit de atâtea ori la televizor!” „Ei, acolo parcă-i altă persoană! Acolo nu înfuleca atât de dizgraţios!”.

5. Aşadar, se precizează în definiţie „2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu acelaşi. ** Simptom al unor boli mintale constând în repetarea automată de către bolnav a aceloraşi cuvinte sau a aceloraşi gesturi.” Iar despre marii scriitori se spune că nu scriu decât mereu aceeaşi carte. Şi, fiindcă nu este etic să afirmi că marii scriitori se repetă mereu, se precizează că „aduc de fiecare dată noi faţete ale aceleiaşi teme”. Ale aceleaşi obsesii. Aşa că oamenii înţelepţi, cugetând profund şi aţintindu-şi privirea asupra ta, te vor întreba: „Toţi am dori să fim Eminescu (sau Shakespeare, sau Cervantes etc.), dar ai fi dispus să preiei şi viaţa marelui poet (sau dramaturg, sau prozator etc.)?” Asta pentru a nu ne lua nasul la purtare! Marele creator a fost neapărat un nefericit („Ai fi dispus chiar să-ţi pierzi şi un braţ în luptă, la fel ca şi Cervantes?”), un trădat în dragoste şi un bărbat trăind în mari lipsuri materiale şi bineînţeles un neînţeles de cei din jur. El n-a fost ca noi, el a fost mult deasupra noastră. El, scriitorul, mai ales dacă nu mai este printre cei vii, parcă nici n-a făcut parte din societatea umană. Care, nu-i aşa, este parte a regnului animal. Cum să spui despre marele scriitor că face (a făcut) parte din regnul animal? Dacă mai este asimilat şi ca simbol naţional, scriitorul devine stindard de reprezentare şi de luptă. Cum să faci parte din acelaşi regn cu un stindard de reprezentare şi de luptă?
6. Stereotipizarea socială a scriitorului se explică şi prin aceea că scriitorul este o persoană publică, o persoană al cărui glas se poate face auzit. (Un prezumtiv duşman de clasă! Faţă de care trebuie să fim mereu precauţi.) Când un oarecare spune ceva, ştii la ce se referă, când un scriitor spune ceva, trebuie să fii mereu atent la ce a vrut să afirme cu adevărat. Mai toţi paşoptiştii au fost scriitori. Şi n-au pus ei la cale de o revoluţie? Cu asemenea elemente nu e de joacă!
7. Stereotipurile sunt fenomene social-istorice. În antichitate, coroana de lauri avea un prestigiu enorm. În evul mediu, scriitorii – ca toţi artiştii – stăteau pe posturi de bibelou prin vitrinele mai marilor zilei. Care îi hrăneau şi se lăudau cu ei. Motiv pentru care artiştii le închinau fireşti dedicaţii pline de măreţie. În societatea modernă, mai ales în Galaxia Gutenberg, scriitorul a urcat în zonele rarefiate. Unde acolo şi-a creat nimbul. În societatea contemporană, nimbul acesta a devenit mult mai fluid, mai transparent, mai puţin strălucitor. Şi cum să fie altfel, dacă a apărut showbiz-ul, când atâtea fete n-ar da o zi de viaţă de top model pentru o carieră de scriitoare, iar maneliştii câştigă de mii de ori mai mult decât poeţii? Şi când fiecare mişcare a starurilor efemere este pândită de o armată întreagă de paparazzi? Şi când stereotipiile despre vedetele zilei sunt vândute bine, cu cât sunt mai învelite în staniolul cel mai strălucitor?

Stereotipurile despre scriitori se nasc şi se consolidează tot prin mass-media, în special prin televiziune. De aceea, în societăţile cu ierarhii create în acest fel, opera joacă un rol tot mai neînsemnat, sub lumina reflectoarelor stând doar autorul.

8. În ceea ce mă priveşte, nu cred că sunt un scriitor valabil, întrucât mare parte dintre stereotipiile despre scriitori nu mi se potrivesc. Iar atunci când am simţit că voi deveni, totuşi, scriitor, n-am încercat să mă aliez tabloului preconceput.

Fac parte dintre marii naivi, marii orgolioşi, care mai cred că opera este cea care contează şi nu scriitorul. Cu toate stereotipiile şi cu toată mitologia din jurul lui.

(„Îmblânzirea diferenţei”, supliment al revistei Contemporanul nr. 7, 2012.)