Ce am spus (97)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(97.) Ancheta Alex Lart „Scriitor la clasă”

(„Interviuri cu diferiţi autori contemporani din România realizate de către clasa 10M2 a Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Ploieşti. Interviul cu domnul Gheorghe Schwartz realizat din grupa formată din: Berbec Ramona, Ganea Dona, Mihai Andreea, Rădulescu Tiberiu şi Zaharia Tiberiu”)

<1.Considerați scrisul o profesie sau o pasiune?

În România de astăzi, scrisul nu poate fi considerat drept profesie, în sensul birocratic al cuvântului, pentru că majoritatea covârşitoare a scriitorilor este nevoită să-şi câştige pâinea din alte surse de venit: mulţi sunt dascăli, medici, ziarişti etc. Pentru că totuşi continuă să scrie literatură, putem trage concluzia că scrisul este o pasiune care trece peste o mulţime de constrângeri pentru a se putea desfăşura. Dar, orgolioşi, scriitorii găsesc în scris şi himera unei înfrângeri a timpului, o viaţă de după viaţă.

<2.Ce reprezintă pentru dumneavoastră proiectul „Cei O Sută”, având in vedere faptul că aţi alocat o perioadă îndelungată de timp realizării acestuia?

Cei O Sută a fost un proiect paranoic, în legătură cu care nimeni n-a dat şanse că va putea fi finalizat. Cei O Sută a fost şi pariul cu mine: că reprezint (în contextul generaţiei mele) un procent din istoria atestată a omenirii, ceea ce face mai uşoară trecerea şi oferă nădejdi escatologice.

Cei O Sută m-a făcut să trăiesc toate perioadele pe unde au navigat eroii mei şi astăzi mă amăgesc să cred că oamenii îmi sunt mai aproape. Şi am mai învăţat din Cei O Sută că, din punct de vedere moral, omul nu s-a dezvoltat din antichitate, însă posibilităţile tehnice îl fac tot mai puternic: în sensul bun, dar şi în sensul cumplit de rău. Cei O Sută este şi un avertisment: dezvoltarea exponenţială a ştiinţelor aplicate trebuie să fie supravegheată de înţelegere şi responsabilitate. Altfel, omenirea riscă să se autodistrugă.   

<3. Cum se împacă meseria de profesor de Ştiințe Umaniste cu pasiunea de fabulator?

La catedră sunt dascăl, fie că am lucrat decenii întregi cu copiii cu nevoi speciale, fie că mă aflu în aula universitară. Când scriu, nu sunt profesorul nimănui şi doar încerc să-mi exprim propriile obsesii, speranţe şi îngrijorări. Scrisul este catharsis, un bulgăre pe care autorul îl oferă celor din jur cu convingerea că-i dăruieşte aur, chiar dacă, de foarte multe ori, nu-i întinde decât o bucată de steril.

<4. Ce scrieţi acum şi ce planuri aveţi ?

Zilele acestea trebuie să apară o nouă carte, un roman hibrid, „Autiştii cărţilor”, iar la începutul anului viitor o nouă ediţie a „Fundamentelor psihologiei speciale”. Tot anul viitor va începe retipărirea primelor volume din „Cei O Sută”. Între timp, lucrez la un volum de proze foarte scurte şi mă documentez pentru un nou roman.

<5. Ce v-a inspirat să scrieţi romanul „Pietrele” ?

„Pietrele” este primul volum din tetralogia mea lugojeană. Sunt născut la Lugoj şi atmosfera acestui loc mi-a rămas în suflet. Dar am scris acele patru romane („Pietrele”, „A treia zi”, „Spitalul” şi „Om şi lege”) pornind de la cum mi-am imaginat eu acel loc şi nu neapărat cum a fost el. Lugojul a fost creat de Dumnezeu, iar eu nu am încercat niciodată să-I fac concurenţă. Dar mi-am permis ca, pornind de la documente de epocă, să-i dau frâu liber moştenirii mele spirituale. În orice  caz, ciclul lugojean, la fel ca şi celelalte cărţi pe care le-am scris înainte de Cei O Sută, a fost o şcoală absolut necesară pentru „proiectul paranoic”.  

<6. Mi se pare foarte interesant, totuşi puţin ambiguu, titlul prozei „Maximele Minimele”.

Ce ne puteţi spune despre aceasta?

„Maximele – Minimele” a apărut într-o perioadă când lupta cu cenzura a făcut parte din jocurile vremii. Am fost obligat să găsesc un titlu „pasabil”, să schimb numele personajelor etc. În 1999 a apărut PARANOIA SCHWARTZ şi în 2012 POOLOURI adică PARANOIA SCHWARTZ. Cele două preiau texte din MAXIMELE-MINIMELE, dar sunt completate şi cu altele noi, care fie că n-au trecut iniţial de cenzură,  fie au fost scrise mai târziu.

Dar şi aşa, MAXIMELE-MINIMELE a fost una dintre minunile care s-au întâmplat cu manuscrisele care TOTUŞI au trecut în anii aceia de cenzură. (Desigur, n-a fost singura minune de acest fel.)

<7. Cum vă găsiţi subiectele? Ce anume vă inspiră?

Nu pot să răspund la această întrebare întrucât nu cunosc nici eu răspunsul. Probabil că scriitorul, pe lângă multele simţuri de care dispune fiinţa omenească, este înzestrat şi cu un simţ special. Care-i transmite semnale pe care el le pune pe hârtie.

<8. Sunteţi de acord ca răspunsurile dumneavoastră să fie publicate pe internet?

Da.

P.S.

Eu n-am înţeles despre ce proiect este vorba, unde se află liceul dumneavoastră etc. Nu ştiu nici unde o să apară această anchetă. Poate mă luminaţi.

Oricum, vă rog să confirmaţi că aţi primit acest material.

G.S[1].

(Internet, 2014.)

[1] Eu am răspuns, dar mie, după câte ştiu, nu mi s-a răspuns…