Ce au în comun o actriţă de cinema şi un parfum?

Anna Mouglalis este frumoasă, rafinată, senzuală, sexy. Impecabilă, cu un control absolut asupra celor mai mici detalii. Este genul de actriţă care aduce pe ecran femeia fatală a anilor ’20. Aşa cum mărturiseşte, „îmi place să mă visez ca o femeie ideală. Sunt fascinată de starurile din acea perioadă”.

În 2002, după Vanessa Paradis, este aleasă de Karl Lagerfeld pentru a deveni ambasadoarea parfumului „Allure” de Chanel. Trei ani mai târziu, promova „Allure Sensuelle”. Lagerfeld a fost cucerit de înfăţişarea ei statuară şi de vocea gravă. „Are vocea lui Jeanne Moreau, forţa Annei Magnani şi prezenţa Avei Gardner. Un nou tip de frumuseţe clasică”, afirma stilistul. Mouglalis este şi acum una dintre „muzele” Casei, promovând genţile, bijuteriile de lux şi ceasurile Chanel.

Muza Chanel

Anna Mouglalis şi Karl Lagerfeld

Ce au în comun o actriţă de cinema şi un parfum? Patchouli, vetiver exprimă pentru creatorul „Casei Chanel”, Jacques Polge, care a devenit din 1985 marele parfumer al Casei, o feminitate senzuală şi voluptuoasă, cu un farmec delicat şi sexy, mai puţin nocturnă decât Coco, cu un strop de masculinitate. Mă întreb dacă Mademoiselle Chanel ar fi fost de acord să-şi împrumute numele de alint „Coco”. O sumedenie de femei sunt îndrăgostite de parfumurile „Casei Chanel”, nonconformiste şi răpitoare. Anna Mouglalis este asemenea unei flori cu parfum oriental. Jacques Polge utilizează o puzderie de flori: iasomie, vanilie Bourbon, patchouli ambrat, lămâie, mimoză, trandafir, floare de portocal, exotica plumerie rubra, gensomina şi crin. Toate cu iz de foc mocnit; apoi, lovitura finală a unei pale de ciocolată amară, aducând acea notă întunecată şi profundă a lui Coco Chanel. Întreaga combinaţie pare să respire aerul saloanelor de elită, atmosfera electrizantă a anilor ’20, a foaierelor de Operă. Anna Mouglalis se mişcă dezinvolt în această lume, mai curând barocă decât orientală, în tonalităţi de negru şi alb, dar şi de roşu, fildeş, roşu Tizian, tabac şi ciocolată sau alb pur.

Să nu uităm că cinematograful a inspirat numele parfumurilor: „Dolce vita” al lui Dior, după Fellini, sau pur şi simplu „Cinema”, cum îşi numea parfumul Yves Saint Laurent. Cinematograful a relevat dintotdeauna starul care se află în fiecare femeie. Chiara Mastroianni a devenit simbolul Casei Jean Patou, pentru „Enjoy”, Catherine Deneuve, pentru marca ce-i poartă numele a Casei Lancaster, fiind totodată şi ambasadoare pentru „Chanel 5″, Jennifer Lopez, pentru noul parfum „Pantera rosa”, lansat de Casa Tommy Hilfiger, Scarlett Johansson, pentru „Eternity” al lui Calvin Klein, cu o notă romantică de irişi şi nuferi…

Coco Chanel declarase: „Vreau să ofer femeilor un parfum care să le îmbrace ca o haină, prin care să fie ca nişte vedete de cinema”.

Cu artă subtilă străluceşte atât în teatru, cât şi în film

Cu câteva zile în urmă a fost lansat, în Franţa, filmul „Chez Gino”, de Samuel Benchetrit, o comedie „a l’italienne”, avându-i în rolurile principale pe Anna Mouglalis şi Jose Garcia. După Coco Chanel, în „Coco Chanel&Igor Stravinsky” şi Beauvoir, în pelicula „Les Amants du Flore”, Anna Mouglalis dă viaţă pe ecran personajului Simone, soţia unui ucenic mafiot.

Instalat de 30 de ani la Bruxelles, Gino are o pizzerie cumpărată din economiile soţiei sale. Viaţa lor este bulversată de ştirea morţii apropiate a unchiului său din Italia, un „naş” al mafiei miliardar, interpretat de Ben Gazzara, care îi promite lui Gino o mare parte din averea lui, cu condiţia să-i dovedească că a devenit în timp mafiot. În minţile lui Gino şi a Simonei se naşte un plan nebunesc. Să realizeze, cu ajutorul unui realizator motivat, interpretat de Benchetrit însuşi, un fals documentar despre isprăvile de „naş” bruxellez ale lui Gino. Numai că realizarea documentarului nu decurge aşa cum era prevăzut. Familia lui Gino se revoltă. Echipa nu-i ascultă ordinele, iar un adevărat mafiot, convins că se află în faţa unui rival, intervine şi el…

În Coco Chanel&Igor Stravinsky

Cu acest film, Anna Mouglalis reuşeşte o incursiune reuşită în zona comediei, mărturisind că i-a plăcut mult scenariul, care este „un regal de umor şi umanism”. Este un balans între Sacha Baron Cohen, ale cărui lungmetraje o făceau să moară de râs, „L’Argent de la Vieille” al lui Luigi Comencini, Homer şi Marge Simpson. „În acest film, personajele pot părea mediocre, dar sunt magnifice, apreciază actriţa”.

Născută în 1978, la Fréjus, din mamă bretonă şi tată grec, Anna Mouglalis îşi petrece copilăria în departamentul Var şi apoi la Nantes. Urmează cursurile Conservatorului Naţional Superior de Artă Dramatică, sub conducerea lui Daniel Mesguich. Din 1997 îşi începe cariera teatrală ca asistent al regizorului Michel Pascal la spectacolul „Noaptea Titanicului”. Joacă apoi în „Deşteptarea primăverii”, de Frank Wedekind, interpretează rolul Rebecca din „La ţară”, piesa dramaturgului englez Martin Crimp, şi personajul principal din „Eroina” de Asa Mader, pusă pe muzică de Emmanuel Deruty.

Anna Mouglalis în Mare Nero

Tot din 1997 începe şi cariera cinematografică în filmul „Terminal” al lui Francis Girod. Îşi aminteşte cu umor de debutul ei, în care avea „o importantă replică”. O colegă îi povesteşte că s-a culcat cu un profesor, iar ea răspunde: „Dar culcat… culcat?”. Trei ani mai târziu este distribuită în „Captiva”, regizată de Chantal Akerman. Publicul o va descoperi însă, în acelaşi an, în thrillerul lui Claude Chabrol, „Merçi pour le chocolat”, unde joacă, alături de Jacques Dutronc şi Isabelle Huppert, rolul unei pianiste care-şi bănuieşte mentorul de a fi tatăl său. După personajul infirmierei din „De l’histoire ancienne” de Orso Miret, primeşte primul rol principal în „Novo” de Jean-Pierre Limosin, în 2001. Urmează „La Maladie de la mort”, filmul de debut al regizorului Asa Mader, selecţionat la Festivalul de la Veneţia. Realizată după romanul omonim al scriitoarei Marguerite Duras, pelicula este povestea unui bărbat care nu poate iubi. Anna Mouglalis joacă rolul femeii plătite să vină pentru mai multe zile pe care acesta încearcă să o iubească. Treptat, între ei se stabileşte o comunicare, iar femeia descoperă că personajul este atins de „maladia morţii”. Textul romanului a fost înregistrat de Fanny Ardant pe un disc audio şi de Patricia Kaas în clipul său „Et s’il fallait le faire”. În 2006 interpretează rolul Veronica în pelicula „Mare Nero”, regizată de Roberta Torre.

Secvenţă din Les Amants du Flore

Actriţa se bucură de succes, în acelaşi an, cu filmul de televiziune „Les Amants du Flore”, în care îi dă viaţă lui Simone de Beauvoir. Este povestea întâlnirii acesteia cu Jean-Paul Sartre, interpretat de Loránt Deutsch. După „J’ai toujours rêvé d’être un gangster”, regizat de Samuel Benchetrit, va fi aleasă să încarneze personajul Coco Chanel în „Coco Chanel & Igor Stravinsky”. Când actriţa i-a spus lui Lagerfeld că a fost distribuită de Jan Kounen în „Coco Chanel & Igor Stravinsky”, acesta i-a explicat că nu are aproape nimic comun cu marea doamnă a modei. Într-adevăr, din punct de vedere fizic, diferenţa este notabilă, dar Mouglalis s-a dovedit o alegere perfectă. Anul trecut a fost lansată pelicula „Gainsbourg, vie héroïque”, scrisă şi regizată de Joann Sfar, în care Mouglalis este Juliette Gréco. Din respect pentru Juliette Gréco, actriţa a ezitat să primească rolul, dar regizorul i-a explicat că este vorba despre o evocare, iar Juliette Gréco a îndemnat-o să-l joace. Aşa a şi descoperit-o. „Asta este una dintre bogăţile vieţii mele. Greco este plină de umor, inteligentă şi incredibil de liberă”, mărturisea, într-un inteviu din „Madame Figaro”, Anna Mouglalis.

Un regal de umor

La Cannes la premiera peliculei Coco Chanel&Igor Stravinsky

Pentru filmul „Chez Gino”, şi ea, şi regizorul erau uşor îngrijoraţi în privinţa dezinvolturii ei într-o comedie. Anna Mouglalis s-a filmat repetând, pentru a-l linişti pe regizor, care este şi soţul ei. Numai că n-a fost nevoie niciodată să i-o arate. Au fost de ajuns primele lecturi. A jucat foarte puţin în roluri comice pentru că, afirmă ea, „râsul cere un asemenea abandadon încât actorului îi trebuie o mare încredere în sine pentru a se aventura pe acest tărâm”. S-a hotărât însă, gândindu-se că Sophia Loren, Monica Vitti, Silvana Mangano au jucat în comedii. Ea a avut, cu excepţia peliculei „J’ai toujours revé d’être un gangster” (Am visat întotdeauna să fiu gangster), roluri de femeie rece, distantă, două calificative care, consideră, nu o reprezintă. Este o idee greşită, afirmă Mouglalis, că „o femeie voinică trebuie să fie proastă sau că, dacă ai vocea gravă, eşti obligatoriu o persoană gravă”.

Evoluţia personajului Simone este interesantă. La începutul filmului, ea nu iese din cuvântul soţului. Apoi, devine îndrăzneaţă şi, în timpul filmării documentarului, pretinde propria ei scenă. De fapt se simte tot timpul că ea este cea curajoasă. Dar cum Gino intră în rolul mafiotului cu armele anilor ’70, care este şi epoca vilei dărăpănate în care cuplul şi-a stabilit domiciliul, Simone adoptă atitudinea soţiei dominate, deşi nu este aşa. „Mi s-a cerut de multe ori să-mi stăpânesc expresia feţei, să nu mişc capul, să nu ridic sprâncenele”, povesteşte actriţa. Simone devine propria ei spectatoare. Ea ajunge să provoace teamă, nu s-o simtă. Adaugă cuvinte acolo nu era cazul, dramatizează. Mouglalis s-a inspirat din cinematograful mut al lui Chaplin, al lui Murnau sau Dreyder, care au interesat-o întotdeauna. Declară de altfel că adoră filmul „Omul care râde” al lui Paul Leni, din 1928. „Eroina negativă are acolo un joc de o modernitate incredibilă. Ai putea spune că este un fel de Madonna avant la lettre”, apreciază ea. În flash-uri, Simone aminteşte de Monica Vitti. Actriţa explică că i s-au pus o perucă blondă şi sâni falşi, iar asemănarea se datorează relaţiei jubilatorii a regizorului cu cinematograful.

Mads Mikkelsen şi Anna Mouglalis în Chanel Coco&Igor Stravinsky

Filmările au avut şi câteva momente mai încordate. În film, o pisică ajunge husă de microfon, iar regizorul vrea să taie un ponei, ca o replică la o scenă din „Naşul” lui Francis Ford Coppola. Desigur că animalele n-au păţit nimic. Singurul care a avut de suferit a fost actorul Jose Garcia, pe care o pisică furioasă l-a zgâriat, iar un câine a reuşit să-l muşte, dovedind, după părerera amuzată a Annei Mouglalis, o „totală lipsă de umor”. Rolul lui Gino copil este jucat de Jules, fiul regizorului şi al Mariei Trintignant, care urmează cursuri de teatru, are carismă şi este încântat de poveste.

„La început mă temeam de scenele de tandreţe”

Anna Mouglalis se pregăteşte să-şi dovedească şi calităţile de regizor. În septembrie va începe filmările la primul ei lungmetraj, avându-i în distribuţie pe Samuel Benchetrit, Catherine Mouchet şi Julie Sokolowski, cel care interpretează rolul principal în „Hadewjich” de Bruno Dumont. „Este foarte dificil să finanţezi filme în ziua de azi. Văzându-l pe Samuel ce jonglerii trebuie să facă, credeam că ştiu la ce trebuie să mă aştept, dar m-am înşelat”. Pelicula promite, cel puţin după subiect, să aibă succes la public. Este vorba despre iniţierea amoroasă a unei tinere de 16 ani de către un vampir antropofag.

De-a lungul carierei, Anna Mouglalis a refuzat mai multe roluri, considerând că numai astfel îţi poţi forja stima faţă de tine însuţi, dar a lucrat foarte mult şi asupra propriei persoane. „La început mă temeam de scenele de tandreţe, care presupuneau săruturi şi atunci am vrut să joc în filme care aveau drept subiect sexualitatea”. În 2010 a pozat pentru calendarul „Marie Claire”. A apărut şi nud. „La început, mi-a fost jenă, mărturiseşte ea. Simţeam că este o impudoare, dar apoi mi-am considerat corpul ca un costum de scenă”. S-a săturat însă repede de acest gen. Regizorul se înroşea. Era considerată o femeie misterioasă şi fatală. A schimbat registrul cu rolul Simonei de Beauvoir, a cărei senzualitate speră că a reuşit să o comunice. „O actriţă trebuie să dea dovadă de supleţe, să lase lucrurile să se întâmple. Şi să nu se mintă că este mai bine numai dacă lucrează mai mult. A învăţat acest lucru de la Jean-Louis Trintignant, care are întotdeauna câteva proiecte în rezervă”, mărturiseşte Anna Mouglais, actriţa distinsă în 2010 cu „Gérard du cinema”, triumfând asupra celorlalţi nominalizaţi: Sabine Azéma, Niels Arestrup, Denis Podalydès, Serge Hazanavicius, Roschdy Zem.