În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
Al Nouăzeci şi optulea nu mai putea fugi ca în copilărie şi adolescenţă de la şcoala militară şi nici ca erou al primului război mondial de pe front. S-a întors la uzină şi acolo aceleaşi forţe au avut grijă să nu se afle nimic din cele ce se petreceau în intimitatea sa. Esther a avut dreptate: „originea ei evreiască a reprezentat arma cea mai sigură cu care-l ţineau prizonier fără putinţă de scăpare, gândea Ruppert. Ăştialalţi, cei mai mulţi sunt fericiţi să le fie sclavi. Sau au fost fericiţi, până nu de mult. Pe mine m-au analizat bine, metodici cum sunt!” Motiv pentru care s-a amăgit că el era „altfel”. Mai bun? Naiba să mai ştie…
Curând după aceea a urmat 20 iulie, atentatul împotriva lui Hitler, şi viaţa a devenit şi mai cruntă, vânătoarea de vrăjitoare s-a înteţit – întotdeauna ce e mai rău poate fi şi mai rău. În uzină alaiurile de prizonieri soseau într-un ritm mult accelerat, vechii sclavi dispărând tot mai des spre a le face lor noilor sclavi. Şi, totuşi, pentru răstimpul cât se aflau acolo, prizonierii puteau spune că au avut noroc. Cel puţin comparativ cu regimul şi mai cumplit din spatele numeroaselor perimetre cu sârmă ghimpată electrificată. Uneori, chiar şi cu regimul din afara acelor perimetre.
La 23 august, cu ocazia decorării lui von Papen de către Hitler, a fost invitat şi Ruppert. Acesta era un semn major. Ruppert a plecat cu mari speranţe la Berlin, iar acolo l-a reîntâlnit, în sfârşit pe Speer. Care l-a luat imediat în primire:
– Să taci din gură! Habar n-ai din ce ai scăpat! Sper că realizezi cât de important este că te afli aici!
Al Nouăzeci şi optulea a îmbătrânit şi ultimele săptămâni l-au încărunţit. „Îţi stătea mai bine cu părul blond la ochii tăi albaştri” i-a mai şoptit ministrul. Şi: „Ei mai trăiesc.”
Ca de obicei, în preajma Führerului se aflau numeroşi ochi. Al Nouăzeci şi optulea a avut impresia că toţi acei ochi îl urmăresc pe el şi era încredinţat că după ceremonie va fi arestat. Se uită după Speer, dar acesta îi evită privirea. La plecare nu se întâmplă nimic. Nici pe drumul de întoarcere în maşina de serviciu nu se întâmplă nimic, în afara opririlor pentru obişnuitele controale de rutină. Una dintre acestea părea că durează mai mult şi Ruppert se răsti la locotenentul care-i tot studia actele.
– Vă rog să mă scuzaţi, Standartenführer, se scuză ofiţerul, dar ştim că un american paraşutat noaptea trecută în zonă se deplasează într-o maşină oficială îmbrăcat în uniformă SS.
– Şi seamăn eu cu un american?
– Vă rog să mă scuzaţi, Standartenführer, dar semănaţi. Doar că ăla, ca să pară arian, şi-a vopsit părul blond. Dumneavoastră îl aveţi grizonat.
Ruppert crezu că a mai primit un avertisment. Adâncit în gânduri, adormi. Se trezi când maşina fu iarăşi oprită.
– Unde suntem?
În loc de răspuns, un soldat a intrat în maşină în stânga sa, altul în dreapta sa. Un al treilea se aşeză în faţă, lângă şofer. După câţiva kilometri, maşina coti pe un drum forestier. Într-o poiană îi aştepta un avion de mici dimensiuni.
– Urcaţi! i s-a poruncit. Colonelul SS fusese răpit.
În tabăra unde a fost dus, după mai multe zile de interogatoriu, fu lăsat în incertitudine. Fusese dispus să dea orice informaţii, în schimbul salvării familiei sale. Cel cu care discuta părea un robot: îi punea întrebări, însă nu îi şi răspundea. Doar o dată i-a spus că probabil că Ruppert va fi dus în America. Ceea ce întârzia să se întâmple. Aşa că a rămas în tabăra de prizonieri ca într-o groapă lipsită de orice contact cu lumea de afară. Era ţinut când singur, când i se mai băga câte un tovarăş în încăpere. Un tovarăş care nu era greu de ghicit că nu fusese decât cineva menit să-l descoase. Pe urmă, pentru o vreme, era lăsat iarăşi singur. După care a fost mutat într-un castel din sudul Franţei, unde a primit camera lui, acces la bibliotecă, libertatea de a se plimba prin parc. Doar de vorbit nu-i vorbea nimeni. În lungile nopţi care au urmat, Ruppert nu putea decât să-şi pună o mie şi una de întrebări şi să încerce ipoteze pentru ce i s-a întâmplat şi ce ar fi putut urma. Lunile treceau şi i se părea că a rămas singur pe pământ. Încetul cu încetul, simţea şi el că o ia razna, că ideile sale erau tot mai fantastice. La un moment-dat, i s-a căşunat că paznicii lui nici nu erau americani, că fusese atras într-o altă cursă a Gestapoului şi că mărturisirile sale din timpul interogatoriilor, precum şi târgul pe care l-a propus, nu erau decât probe decisive împotriva sa şi condamnarea la moarte a familiei sale. Altfel cum se explica amânarea „plecării în America”. În calitate de comandant al uzinelor de armament, era limpede că el ştia multe şi chiar dacă nu avea cunoştinţele savanţilor, nimeni nu poseda mai bine decât el organizarea industriei de război, cel puţin a feliei al cărui manager a fost vreme de atâţia ani.
„E limpede că totul nu este decât o înscenare!”.
Când, după capitularea necondiţionată, au fost stabilite loturile de acuzaţi pentru procesele plănuite, Ruppert a fost din nou mutat, de data asta într-o tabără de prizonieri autentică. Unde, printre alţi ofiţeri de rang înalt şi demnitari ai Reich-ului, l-a reîntâlnit pe Speer. Nu, cele paisprezece luni petrecute în castelul din Franţa n-au reprezentat o înscenare a S.S.-ului. Acum era evident că o primă selecţie a fost operată şi că el a fost inclus printre peştii mari. Treptat, pe măsură ce erau capturaţi, au fost aduşi şi alte personaje de decizie din anturajul lui Hitler şi, drept urmare, poziţia sa era împinsă mai la urmă. (Doar foarte puţini prizonieri, asemenea lui Ruppert, nu erau la curent cu evenimentele din ultimele luni. Ceea ce i-a ridicat acestuia un nou noian de întrebări: De ce a avut el un regim atât de special? De ce nu i-au folosit aliaţii cunoştinţele? De ce a fost el ţinut atâta vreme izolat şi nu împreună cu alţi prizonieri de război?)
Speer, spre deosebire de ultima lor întâlnire, s-a arătat din nou extrem de prietenos. Dar, după ce a aflat că familia i-a fost ucisă într-un lagăr, Ruppert nu l-a mai suportat. „Tu ai ştiut din prima clipă tot ce mi se va întâmpla!”, dar la procesul principalilor responsabili ai crimelor împotriva umanităţii, unde a compărut şi fostul ministru al industriilor, acesta, singurul inculpat care şi-a recunoscut şi vina individuală pe lângă cea colectivă, s-a apărat şi cu faptul că „a implantat în subordinea sa şi cadre care au făcut ceva mai uşoară viaţa sclavilor”. (Ca, de pildă, Ruppert.) Speer n-a fost condamnat la moarte, asemenea lui Fritz Sauckel, cel care i-a furnizat forţa de muncă forţată, ci la douăzeci de ani de închisoare. Pe care i-a executat în întregime, deşi personalităţi de talia generalului De Gaulle sau a lui Willy Brandt au pledat cu insistenţă pentru eliberarea sa. După care, cel puţin pe timpul vieţii, a ajuns să fie socotit „nazistul de treabă”.
La rândul său, colonelul SS comandant al unor uzine de armament de lângă Linz a fost judecat într-un alt proces, alături de inculpaţi de rangul al doilea. Exemplul dat de Speer a avut ecou. De asemenea şi mărturiile mai multor foşti prizonieri supravieţuitori. A contat şi declaraţia unor martori care au reconstituit episodul când comandantul a oprit pe proprie răspundere ordinul de a fi împuşcaţi zilnic o sută de prizonieri pentru adjunctul său asasinat în condiţii necunoscute. Şi a contat, desigur, şi informaţia cum că inculpatul a fost căsătorit cu o evreică şi că întreaga sa familie a fost deportată şi omorâtă.
Ruppert, singurul din tot lotul, a fost condamnat doar la o pedeapsă simbolică de doi ani de detenţie, dar n-a trebuit s-o ispăşească nici pe aceea în întregime, la insistenţa unor foşti sclavi care au arătat diferenţele uriaşe în viaţa lor pe timpul cât a condus uzinele Al Nouăzeci şi optulea faţă de perioada când au avut parte de succesorul aceluia. (Tot un Standartenführer, un ofiţer care, alături de alte răni, şi-a pierdut o mână pe front şi care şi-a răzbunat invaliditatea printr-un regim de teroare maximă. A fost condamnat la moarte în acelaşi proces şi executat.) Şi a mai intervenit şi un avocat angajat tot de aceiaşi martori şi care a reuşit să includă şi perioada de prizonierat în cuantumul sentinţei. Aşa că Ruppert a fost eliberat la 18 octombrie 1947.
N-a vrut să ajungă să fie considerat şi el un fel de „nazist de treabă” ca, mai târziu, Speer. Cine ştie de ce, în închisoare şi-a adus tot mai insistent aminte de serile în care tatăl său povestea ce a citit ziua, iar mama nota totul… Seri mirifice…
S-a împuşcat, două zile mai târziu, la 20 octombrie.
Unde să se fi dus? Şi la cine? Şi pentru ce? Ce i-a mai rămas?
Dacă ar fi ştiut că fiul său a supravieţuit, s-ar mai fi sinucis? Probabil şi atunci. Fiul său l-a urmărit în sala de judecată, ascuns în ultimul rând al băncilor destinate publicului. Nu a încercat să-şi revadă tatăl şi şi-a jurat că nu-l va mai contacta niciodată. Dacă Ruppert ar fi ştiut că fiul său a supravieţuit, s-ar mai fi sinucis? Probabil şi atunci.
Dacă Ruppert ar fi ştiut că fiul său a supravieţuit, s-ar mai fi sinucis? Probabil că şi atunci.
