CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUAZECI SI NOUALEA

Constantin – Ahasverus

(1922 – 2006?)

Să nu iubeşti!

Scribul, stângaci ca întotdeauna, a terminat astfel biografia Celui de Al Nouăzeci şi optulea, Ruppert: „Dacă ar fi ştiut că fiul său a supravieţuit, s-ar mai fi sinucis? Probabil şi atunci. Fiul său l-a urmărit în sala de judecată, ascuns în ultimul rând al băncilor destinate publicului. Nu a încercat să-şi revadă tatăl şi şi-a jurat că nu-l va mai contacta niciodată. Dacă Ruppert ar fi ştiut că fiul său a supravieţuit, s-ar mai fi sinucis? Probabil şi atunci.”

Probabil, probabil, probabil… Probabil? Cine ştie…

Al Nouăzeci şi Nouălea s-a aflat într-adevăr de faţă la procesul lotului în care a fost judecat şi tatăl său. A venit la toate şedinţele tribunalului, având de fiecare dată grijă să se ascundă astfel încât să nu poată fi văzut din boxa acuzaţilor. Unde l-a descoperit şi pe Sturmbannführer-ul Fritz Schmidt. Alături de Ruppert! Tatăl său a fost Standartenführer, echivalentul unui colonel, în vreme ce Schmidt era doar Sturmbannführer, adică maior. Dacă a putut să facă toate câte le-a făcut Schmidt, un maior SS, la ce te puteai aştepta de la ditamai colonelul trupelor speciale?

Acolo, în sala de judecată, Al Nouăzeci şi nouălea a trăit sentimente puternice, însă schimbătoare. De data asta, nici el nu ştia cum să interpreteze obişnuitul tumult al lavei vulcanului din interiorul său. „Drăguţ copil, foarte drăguţ, dar cam prea agitat” s-a spus despre el de mic. Când a aflat că şi tatăl său făcea parte dintre inculpaţii acelui proces, s-a mirat că Ruppert mai trăieşte. Adică la început s-a mirat, apoi s-a înfuriat: fiul sperase ca şi tatăl său să fi sfârşit într-un lagăr de exterminare, răscumpărându-şi astfel măcar o parte din vină sau, oricum, plătind o câtime din preţul cuvenit pentru viaţa plină de privilegii odioase de care a avut parte comandantul din tabăra criminalilor. „Oamenii care s-au jucat de-a Dumnezeu pe seama unor semeni au săvârşit o blasfemie cumplită şi, drept urmare, trebuie să ajungă şi ei să cunoască toate chinurile iadului pe care le-au experimentat pe pământ pe alţi oameni. Toate grozăviile săvârşite de acei trimişi ai diavolului, tot ce au făcut trebuie scos la lumină, iar monştrii să poarte şi în veşnica amintire stigmatele nelegiuirii. Tot ce au făcut ei n-a fost decât jaf, teroare şi moarte.”

Aşa gândea fiul Standartenführer-ului, dar, pe urmă, îl străfulgeră că printre „tot ce a făcut” acel… acel om se afla şi el însuşi, progenitură a monstrului, sânge din sângele colonelului SS. Da, un produs al lui Ruppert era chiar el, tânără odraslă a marelui mahăr, el, Beizadeaua, Delphinul, Marele Urmaş, el cel cu toate drepturile, el cel scutit de front pentru a tăia frunze la câini în împărăţia morţii condusă de preaputernicul Pápá; şi în faţa lui, a progeniturii, sclavii erau obligaţi să se poarte ca înaintea unui zeu. Păi, dacă „ tot ce au făcut ei n-a fost decât jaf, teroare şi moarte”, atunci el însuşi nu era decât o întruchipare a jafului, a terorii şi a morţii. Atât de rezervatul Constantin era când furios, când deznădăjduit, mai niciodată calm în sine. Când se simţea calm, părea decuplat de la tot şi de la toate.

Când în urmă cu nici trei ani, la 28 martie 1944, s-a pomenit într-o relativă siguranţă, el, numărul 0257285062, şi-a jurat să facă tot posibilul pentru a uita toate prin câte a trecut, fiind convins că altfel nu va mai fi în stare să trăiască o viaţă cât de cât normală. Şi-a jurat, însă n-a reuşit. La fel cum n-a reuşit să-şi dea jos de pe braţ cifrele acelea blestemate, aşa n-a izbutit să alunge nici monştrii din nopţile pline de coşmaruri şi din zilele când avea destul de des impresia că întâlneşte în mulţimea de trecători strigoii trecutului. Când a simţit că nu mai poate şi că nici măcar nu era cui săi spună toate astea, a dat cu totul întâmplător de Ţipor, revenit şi el la fel de cu totul întâmplător din iad. Era o zi senină, însă neobişnuit de rece pentru luna aprilie. Stăteau amândoi la soare pe nişte pietre lucioase, în fostul parc unde n-a mai rămas nici o bancă întreagă. (Oamenii au folosit scândurile pentru a-şi încălzi vizuinile înjghebate printre dărâmături.)

– Să uiţi?! Doamne fereşte să uiţi! De ce credeţi, domnule Constantin, că ne-a mai dat Dumnezeu zile? Pentru a povesti lumii ce s-a întâmplat acolo! În loc să răspundă Al Nouăzeci şi nouălea a rămas cu privirea în gol: Constantin? El, numărul 0257285062, a redevenit Constantin? Şi încă „domnul Constantin”!? În vremea aceasta, Ţipor continua să-i vorbească: Tot ceea ce face Dumnezeu are un scop. E adevărat, de multe ori noi nu-L înţelegem. Dumneavoastră, domnule Constantin, spuneţi că aţi trăit doar câteva luni… câteva luni în spatele gardurilor de sârmă electrificată. Alţii n-au supravieţuit nici câteva zile. Credeţi-mă, eu am fost acolo din 17 februarie 1942.

– Eu nu v-am văzut acolo.

– Eu v-am recunoscut o dată la uzinele de lângă Linz, dar n-aveam cum să mă apropii.

– Aţi fost şi în uzinele de lângă Linz!?!

– Da, şi.. Păi, era şi greu să mă recunoaşteţi, acolo nu mai arătam ca afară. Da, şi Dumnezeu a făcut minunea că, după aceea, şi dumneavoastră aţi scăpat. Aţi supravieţuit mult mai mult ca alţii. Ca să nu mai vorbesc de mine, care am rămas unul dintre veteranii de acolo. Şi, mai târziu, şi de la Auschwitz. M-am tot întrebat de ce, iar de când m-am văzut liber… ori, mă rog, ieşit din cuştile morţii… m-am întrebat şi mai intens. Ştiţi de ce am scăpat noi? Dumnezeu a lăsat câţiva norocoşi pentru…

– Norocoşi? Norocoşi noi care i-am văzut pe cei dragi dispărând aşa cum au dispărut ei?!

– Norocoşi pentru că avem o misiune: aceea de a povesti şi de a deveni martorii şi luptătorii ca aşa ceva să nu se mai întâmple.

Al Nouăzeci şi nouălea, numărul 0257285062, fostul şi viitorul domn Constantin, nu era la fel de convins de cele spuse de Ţipor. Spuse ce îi sunau puţin sforăitor, propagandistic. Or de sloganuri era sătul, mai ales că toate sloganurile ce-i răsunau în urechi au rămas cele ale naziştilor. Pe care şi-a jurat să le uite. Să nu le uite? Şi să se entuziasmeze de alte lozinci?

Al Nouăzeci şi nouălea nu se putea hotărî: să uite sau, chiar din contra, să scormonească în rănile încă proaspete pentru a smulge şobolanii de unde s-au ascuns. Ţipor a plecat înapoi pe Leopoldsberg, vechiul domeniu al familiei domnului Constantin, domeniu aflat iarăşi într-o situaţie juridică incertă. Acolo, Ţipor şi-a reluat vechea funcţie de administrator – fără a fi fost numit de nimeni, dar acceptat de toată lumea drept continuatorul a ceea ce a fost tatăl şi bunicul şi el însuşi, înainte de a fi fost ridicat şi dus în lagăr, atunci când din „evreu folositor” a devenit simplu „evreu”, adică bun doar drept materie primă pentru săpun. În încăperea mică de lângă cancelaria administratorului, a mai regăsit atârnând pe pereţi, spre marea sa bucurie, portretele bunicului şi tatălui său. Cine ştie cum de n-au fost azvârlite şi ele în foc? Luni lungi, Ţipor a rezistat visând la biroul său din marea clădire anexă de lângă castel, la obiectele sale, la registrele şi la pipele sale, şi, desigur, la scenele de familie, a familiei sale dispărute şi reîntremate în acele scene din amintiri. Şi tocmai când visul a redevenit realitate – deşi tot vis -, cineva, un alt evreu, Feigelmann, fost coleg de baracă acolo, scăpat şi el prin minunile zămislite de Dumnezeu şi revenit la Viena, Feigelmann l-a descoperit cu ajutorul unei alte minuni ale lui Dumnezeu – „căci tot ce se întâmplă este făcut de Dumnezeu” – şi l-a luat din cancelaria de pe domeniul de pe Leopoldsberg, domeniu despre care nimeni n-ar mai fi putut spune cu certitudine al cui a devenit. Şi aşa a ajuns Ţipor în spatele unui alt birou, unde sorta sutele şi miile de mărturii despre naziştii care n-au fost încă prinşi şi despre pistele de urmat în vânătoarea care s-a deschis. Convins de Feigelmann, Ţipor a ales: el accepta chinul de a nu uita, pentru a putea povesti şi răzbuna ceea ce s-a întâmplat. El, care a crezut că nu va mai putea trăi decât în vis, în imaginaţie, şi-a găsit un scop cât se poate de palpabil pentru a continua să trăiască. (Când l-a reîntâlnit, după mai mulţi ani, Constantin abia l-a recunoscut cu privirea nouă, dură, cu hotărârea care i se degaja din fiecare mişcare: „Nici măcar noi, nici măcar noi care am fost acolo, nici măcar noi n-am cunoscut toată grozăvia care reiese din documentele pe care am reuşit să le recuperăm! Aşa ceva n-are voie să se mai întâmple!” Ţipor şi-a găsit scopul pentru zilele ce i-au mai rămas, însă, după ce s-a născut statul Israel şi a fost atacat armat deja în aceeaşi zi, i-a apărut o nouă dilemă: să rămână în biroul din Viena pentru prinderea naziştilor ori să plece să apere cu arma în mână noua vechea patrie. Până la urmă a împăcat ambele misiuni: a făcut alia¹ în Israel şi a deschis şi acolo un birou menit să depisteze naziştii pe baza probelor obţinute de la numărul tot mai mare de imigranţi, mulţi dintre ei de asemenea foşti deportaţi în lagărele morţii.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.