CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Aşa că, fără a-şi mai face griji, Al Optzeci şi unulea a rămas alături de trupa orientală, care, pe parcurs, n-a mai fost atât de orientală, asiaticilor alipindu-li-se şi alţi oameni, majoritatea cu pielea albă. Grupul a devenit tot mai celebru, iar repertoriul i s-a îmbogăţit neîncetat: pe lângă giumbuşlucurile măscăricilor – unde strălucea fostul „ministru bufon al spiritului” de pe lângă hanul mongol -, au mai apărut şi animale ciudate, o pereche de girafe, un elefant, câteva cămile şi un cârd de maimuţe făcând deliciul tuturor gură-cască, mai ales copiilor care nu se mai săturau să le admire agitaţia şi strâmbăturile.

Printre oamenii cu pielea mai mult sau mai puţin albă, a sosit şi un evreu care ştia să spună şarade pe care nimeni, în afară de el, nu le putea dezlega, deşi se dovedeau extrem de simple după ce le dezvăluia soluţia. Şi mai ştia evreul acela şi un fapt uimitor: să umble prin văzduh sau să se plimbe pe tavan cu capul în jos.

Un alt nou venit putea să facă un şuvoi lichid atât de puternic încât, turnând apă dintr-o găleată obişnuită peste un cui, îl împlânta într-un lemn de esenţă tare, de parcă l-ar fi lovit cu ciocanul cel mai greu. Nu lipseau, desigur, nici femeia cu barbă (de fapt, două femei), o fată cu capul mai mare decât trupul, doi băieţi care fuseseră abandonaţi de mici într-un codru şi care se purtau asemenea fiarelor printre care au crescut.

Şi se afla acolo, cu o mitră de hârtie colorată pe cap, şi Coriolan, un bolnav mintal care se credea papa de la Roma, spre hazul celor de faţă. Mai erau, apoi, actorii aciuiţi pe lângă scamatori, dresori, măscărici şi acrobaţi; actorii au descoperit că pot câştiga mai mult public dacă fac parte dintr-un spectacol variat, unde lumea vine pentru a vedea ceva, dar este obligată, aşteptând rândul numărului preferat, să asiste şi la celelalte prezentări. Plus că membrii trupei se simţeau mai în siguranţă fiind atât de mulţi. Cu timpul, ceata pestriţă a ajuns cea mai numeroasă dintre toate grupurile de nomazi care au colindat în vremurile acelea drumurile continentului. Pe lângă actori şi circari, şi alături de ei, au mai venit câţiva călugări, mai mulţi cerşetori, precum şi Golo.

După ce fostul ministru al spiritului s-a prăpădit într-un accident, adolescentul din Hanovra s-a impus drept şeful grupului. El părea întruchiparea imaginii fizice a învăţăturii lăsate de Paracelsus la curtea hanului: „În toate cele create de Dumnezeu există ecoul spiritului Său – mai mult în fiinţe, dar destul şi în obiecte. Spiritul viu se materializează neîncetat în imaginile prin care simţurile noastre îl pot recepţiona. Uneori, în funcţie de cantitatea de suflet, spiritul se întrupează în oameni, alteori în animale sau în plante, de multe ori în obiecte (despre care atât de greşit se spune că sunt lipsite de viaţă. În realitate, şi ele îşi au conţinutul lor viu, altfel nu s-ar putea oferi simţurilor noastre.) Când transformi alaunul în fier, nu faci decât să redai înfăţişării plăsmuirea care conţine atât suflet ca şi pilitura de fier. Şi când vei obţine aur din piatră, nu vei face decât să modifici cantitatea de spirit aflată discret în minereurile rocii în cantitatea de spirit corespunzătoare aurului. Care nu este nici el altceva decât o plăsmuire metalică permisă văzului, pipăitului, auzului, gustului şi mirosului omului, întrupând esenţa superioară, numită spirit, duhul emanat de creaţia Domnului. În fond, doar spiritul există, restul nu e decât plăsmuire. Iar spiritului nu-i place plăsmuirea mohorâtă. De aceea, el nu se relevă celor sănătoşi decât în culorile vesele, iar celor bolnavi în culorile triste. Culorile vesele sunt creatoare, cele triste distructive. Iată motivul pentru care este atât de important să te ocupi în egală măsură de spirit şi de trup. De spirit se îngrijesc cei ce izbutesc să transmită culorile vesele, de trup cei ce se străduiesc să le elimine pe cele triste.”

Al optzeci şi unulea îndemna oamenii să aducă la reprezentaţiile trupei bolnavii din casele lor şi mulţi dintre suferinzi se simţeau mai bine după o zi lungă în care au asistat la giumbuşlucurile bufonilor, la scamatoriile iluzioniştilor, la dresurile animalelor nemaivăzute, la omul care păşea prin aer şi la ciudăţeniile fiinţelor monstruoase expuse la vedere. Şi-l puteau întâlni acolo şi pe Golo. Reţeta aceasta, pe lângă succesul comercial, a adus şi beneficii sufleteşti: bolnavii nu se mai văitau într-una, erau distraşi de la dureri de cele ce li se arătau, iar însoţitorii lor aveau o justificare creştinească pentru banii şi timpul cheltuit – au avut grijă, ba chiar s-au jertfit în folosul rudelor mai puţin norocoase. Într-o vale ca un fund de găleată de lângă Hamburg, trupa Celui de Al Optzeci şi unulea a zăbovit mai mult ca de obicei şi faima i-a crescut atât de mult încât, dintr-o însemnare din anul 1542, aflăm că a adunat uneori şi peste douăzeci de mii de suflete. Fiul hangiului din Hanovra a intenţionat chiar să fondeze o aşezare pe locul acela, astfel încât lumea să ştie oricând unde să vină pentru a-şi distra sufletul şi pentru a-l vindeca¹. Era un argument puternic acela de a fi găsiţi cu uşurinţă de oricine oricând, însă nici Al Optzeci şi unulea şi nici oamenii săi nu erau făcuţi să se aşeze şi să rămână într-un singur loc, aşa că tabăra din valea ferită de lângă Hamburg n-a durat mai mult un an.

– Nu este adevărat că-i folositor să rămânem toată vremea aici, a spus într-o zi Al Optzeci şi unulea. Oamenii din locurile din jur au fost să ne vadă, dar pentru cei ce se află mai departe este şi complicat, şi scump, şi periculos să străbată distanţe mari ca să vină la noi. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că existăm şi, chiar dacă ştiu, zvonurile oricum nu au puterea de a-i mobiliza la fel ca şi când ne-am duce noi spre ei.

Însă zvonurile au fost, totuşi, suficient de puternice pentru a aşterne în drumul trupei² un covor de speranţe.

Înainte de a reda cele mai semnificative întâmplări prin care a trecut trupa, despre care ne-a rămas o bibliografie bogată, scribului i se pare necesar, pentru o mai bună înţelegere, să-i delimiteze pe actorii principali.

După întâmplarea nefericită care i-a cauzat moartea ministrului sufletului, şeful necontestat al grupului n-a devenit fostul ministru al trupului, ci foarte tânărul Al Optzeci şi unulea, adolescentul sosit doar cu câteva luni în urmă din hanul Diavolul argintiu, spre a procura leacuri pentru o molimă răspândită la Hanovra, molimă care transforma în doar câteva zile oameni perfect sănătoşi în obiecte încremenite în nemişcare şi moarte. Băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat pentru a învăţa şi pentru a aplica ceea ce însuşea atât de repede. Băiatul a rămas cu trupa şi s-a dovedit extrem de dotat chiar şi pentru a-şi depăşi maeştri. El s-a dovedit cel mai mare saltimbanc medic al tuturor vremurilor, mai ales că în Europa nimeni înainte de el şi nimeni după el n-a mai acceptat să fie considerat în acelaşi timp şi bufon şi doctor. Nici un învăţat nu se manifestă intenţionat ca un clovn, iar Al Optzeci şi unulea a fost, pe lângă măscărici, şi alchimist şi astrolog. Ceea ce-i lipsea era morga³.

Dintre vechii membri ai trupei, dintre cei veniţi odată cu Paracelsus în Europa, un scamator apt de cele mai incredibile minuni era Kundar, fierarul. Kundar a fost descris de către scribi că ar fi reuşit să potcovească un cal înfigându-i cuiele în copită doar lăsând să cadă peste ele un şuvoi de apă dintr-o găleată. În acelaşi mod era în stare să taie copaci sau să îndoiască un drug de fier. Turnată de el, apa devenea solidă şi tare ca piatra, ca şi capul unui baros. Alături de Kundar erau şi ceilalţi circari, atleţi, gimnaşti, clovni şi scamatori. Singurele numere pe care Al Optzeci şi unulea le evita de fiecare dată erau cele ale unui grup de băieţi şi fete care se căţărau pe stâlpi şi pe frânghii până la înălţimi ameţitoare şi acolo îşi arătau măiestria. Al Optzeci şi unulea a leşinat de două ori privindu-i, după care nu i-a mai urmărit niciodată.

Împreună cu Kundar, a sosit şi Hashem. Fost asistent al „ministrului sufletului”, Hashem a lucrat şi cu unul dintre predecesorii ultimului „ministru al trupului”. El a fost cel ce i-a vândut Celui de Al Optzeci şi unulea leacurile pentru boala apărută la Hanovra şi tot el a fost şi cel care a devenit modelul tânărului în simbioza dintre măscărici şi medic. Hashem a ajuns atât de renumit încât în faţa cortului său se formau întotdeauna cozi interminabile de bolnavi şi de însoţitori ai acestora. Încă înainte de a apuca să folosească leacurile primite, deja ieşind de la Hashem, oamenii aveau altă căutătură în ochi şi, chiar dacă unii nu se mai vindecau niciodată, privirea întunecată îi părăsea pentru totdeauna.

Când au trecut prin ţinuturile baltice, li s-a alăturat Ţipor. Roşcat, cu perciuni cârlionţaţi şi purtând cu mândrie portul impus evreilor, Ţipor uimea publicul prin aceea că păşea prin aer, putând chiar sta pe un scaun, adâncit în lectură, iar scaunul să fie aşezat pe tavan, eventual făcând-l pe evreu să stea cu capul în jos⁴.

Un alt personaj din trupă a fost Roby. Roby era un grăsan între două vârste, pistruiat şi aparent extrem de molâu. Numai că tocmai fiinţa acea greoaie era capabilă să şterpelească orice şi de la oricine, chiar dacă respectiva victimă era prevenită, în prealabil, de pericolul pe care îl reprezenta Roby.

Actorii au adus cu ei o viziune diferită despre lume: când au sosit, păreau încrâncenaţi chiar şi când jucau roluri comice. Guy era francez şi reprezenta vedeta trupei, fiind frumos, cu ochii negrii visători şi cu tenul alb ca laptele⁵. El juca rolurile feminine. În piese şi în afara lor. După ce s-au integrat trupei Celui de Al Optzeci şi unulea, şi repertoriul actorilor s-a schimbat, şi încrâncenarea le-a dispărut. Doar melancolia le-a rămas, iar melancolia au ştiut să o transmită şi spectatorilor. Care se amuzau, dar mai şi comentau îndelung tâlcul pieselor.

Însă trupa nu era formată doar din artişti. În valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg au apărut şi infirmii, şi cerşetorii, şi nenumăraţi alţi zdrenţăroşi proscrişi ai sorţii. Printre ei, şi un bărbat cu o cicatrice urâtă pe faţă: el pretindea că ar fi fost nobil italian şi, mai mult din insinuări, lăsa să se înţeleagă că a trebuit să fugă, după ce conjuraţia la care a participat ar fi dat greş şi membrii ei executaţi. El ar fi reuşit să se refugieze la timp, dar nu mai avea nici un mijloc de trai şi de muncit asemenea slugilor nici nu era învăţat şi nici nu dorea s-o facă. Cu toate că reieşea din spusele lui că este căutat şi în continuare şi condamnat – pe nedrept – chiar şi de Inchiziţie, el nu se arăta foarte preocupat să-şi ascundă urmele şi toată lumea i se adresa cu apelativul „conte”, iar el îşi purta la vedere cu mândrie, chiar cu aroganţă, stema pe platoşa de metal a cămăşii sale de zale. Poate chiar să fi fost conte…

Şi s-au mai ivit şi călugări în vale. Îi puteai întâlni acolo înfăşuraţi în rase de toate culorile: albe, negre, maronii. Călugării ţineau slujbe, vorbeau toată ziua cu adunătura aceea atât de eterogenă, alinau suferinţe, încercau să-i aducă pe calea cea dreaptă pe greşiţi, vindeau cruciuliţe, lumânări şi indulgenţe. Printre monahi era şi părintele Theophil.