În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Scribului, situația personajului la întoarcerea la Roma i se pare mai complicată. Felix a forțat cu mulți ani în urmă un compromis cu Tiberius, a plecat să conducă o provincie unde aproape că avea un regim de exilat și s-a reîntors pe vremea când Sejanus teroriza capitala și când orice prezumtiv favorit al împăratului era rapid înlăturat. Nu exista milă: metodele cele mai radicale erau considerate cele mai sigure. Felix, însă, chiar dimpotrivă, fu acceptat și iubit, el un aproape proscris! Iubit de august și acceptat de Sejanus! Semnele de bunăvoință vin unul după altul: la început este numit membru în Sodales Augustales, o corporație religioasă înființată de Tiberius după moartea lui Augustus pentru celebrarea cultului strămoșilor. Admiterea printre cei (la început) doar douăzeci și unu de membri reprezenta o garanție a bunăvoinței împăratului: din Sodales Augustales făcea parte cezarul însuși, membrii familiei sale, câțiva favoriți. După un timp, Felix ajunge pe lângă Tiberius asemenea lui Postumus pe lângă Augustus: și Felix joacă un rol important pentru actualul împărat. Mai ales că Sejanus, care la retragerea lui Tiberius la Caprea începe să-l bârfească, se potolește brusc și se apucă să-i facă public curte Celui de Al Douăzeci și doilea. De unde această putere trainică și extraordinară a aceluia? Dacă ascensiunile rapide ale anumitor bărbați erau foarte ușor de explicat, de pildă, Pomponius Flaccus s-a pomenit guvernator al provinciei Syria (ceea ce, oricum, era altceva decât propretor în Sicilia), iar Lucius Piso prefectul Romei doar pentru că au reușit să bea 48 de ore cu împăratul și să i se vâre în acest răstimp sub piele, despre Felix nu se cunoștea nimic semănând a viciu. Și, neștiindu-se originea puterii sale, aceasta nu putea fi decât de ordin divin, norocul lui trebuind să reprezinte într-adevăr un dar al zeilor. Așa că lumea a primit aproape cu ușurare orice numire reală a fiului lui Postumus, oficializarea făcându-l mai concret, mai uman. O misiune la Istru n-a mai mirat pe nimeni, o alta, de inspecție în Africa, a avut darul de a-l pierde pe guvernatorul acestei provincii. „Infirmul”, „Marele norocos”, avea darul să producă spaimă acolo unde apărea. Nu era urât ca Sejanus deoarece nu i se putea imputa nimic: nu fura pentru a se îmbogăți, nu se răzbuna pentru pricini vechi, nu jefuia. Era, dimpotrivă, un om incoruptibil din speța celor ce au dispărut de mult și, nemaifiind bogat (din proprie inițiativă!1), n-aveai cu ce-l speria. Cât a fost trimis în Moesia, a trecut și în Dacia și a pus capăt pentru câțiva ani unui lung șir de incursiuni ale dacilor. Felix nu era în stare să călărească în fruntea unei armate, n-a făcut nici măcar serviciul militar, era cu atât mai puțin apt de a comanda o expediție de intimidare. Cum a reușit atunci să restabilească pentru mai mulți luștri pacea la Istru? Analiștii nu-i amintesc decât misiunea (îndeplinită cu mult succes), nimeni nu descrie faptele.
În alt loc găsim totuși amintită călătoria lui Felix în Sciția, la Pontul Euxin și reîntoarcerea prin Dacia. Personajul însuși se pare că a lăsat o descriere a acelei țări, vorbind despre relief, despre climă, despre bogățiile naturale. (Se pare că Pausanias Periegetes s-ar fi inspirat din această scriere pierdută atunci când amintește pământurile de la nord de Istru.) Însă nici Felix nu povestește despre misiunea propriu-zisă care l-a trimis pe acele meleaguri. Cu ce conducători, cu ce regi s-a întâlnit, ce le-a promis pentru a-i determina să nu atace în continuare fruntariile imperiului? Și ce puteri extraordinare îi permiteau să facă asemenea propuneri? In loc de aceasta ni s-a păstrat o altă ipostază a fabulosului noroc al personajului: ne amintim că neașteptatul lui faliment financiar n-a putut fi explicat satisfăcător nici în vremea lui, nici de către istoricii moderni. Ceea ce se știe e doar că ruinarea materială a fost urmată de ascensiunea sa administrativă. Scribul a sugerat (iar scriitorul a susținut) că Felix și-ar fi dăruit în secret cea mai mare parte a uriașei averi împăratului sau lui Sejanus, demnitarul omnipotent. Acesta din urmă, nutrind ambiții și mai mari, este doborât, pe neașteptate, din ordinul lui Tiberius. Condamnat la moarte, până să fie executat de călău, mulțimea îl sfâșâie și îi batjocorește corpul. Familia fiindu-i de asemenea omorâtă, bunurile fostului potentat îi revin tot lui Tiberius. Printre altele, și partea provenită din fosta avere a fiului lui Postumus. Acesta se află departe, tratând la nord de Istru pacea cu dacii. Însă tocmai în ziua hotărâtă de cezar pentru demiterea neașteptată a lui Sejanus, ar fi venit un emisar din partea „Omului norocului“. Se spune că trimisul ar fi pierdut pe drum mesajul scris pe care ar fi trebuit să-l predea împăratului. De frică să nu fie pedepsit, bietul sol i-ar fi dat lui Tiberius o perlă, pretextând că Al Douăzeci și doilea i-o dăruiește și că-l sfătuiește să-și procure și perechea ei, împreună cele două având puteri magice. Dar numai împreună! După ce ar fi pus mâna pe averea lui Sejanus, împăratul ar fi dat acolo și de perla pereche și ar fi interpretat întâmplarea ca pe un semn în care Felix ar fi jucat rolul de prezicător, iar el însuși pe cel de realizator al profeției. În mania lui pentru mitologie, Tiberius ar fi căutat un precedent pentru această întâmplare și l-ar fi găsit în legătură cu Promachus, unul dintre cei șapte epigoni, care ar fi fost și el infirm, asemenea lui Felix, dar apt de a participa la lupte victorioase. Nu mică i-a fost uimirea văzându-l la întoarcere pe fiul lui Postumus cu un nou beteșug pe lângă toate celelalte: Felix ar fi fost prins într-o ambuscadă a unor tribali și ar fi scăpat ca prin minune, pierzându-și brațul drept, în vreme ce toți însoțitorii i-ar fi fost uciși. El avusese noroc și de data asta, norocul arătându-se din nou, atunci când împăratul, convins de precedentul mitologic, îi încredințează tot mai multe misiuni, înzestrându-l cu puteri discreționare, pe care el le va duce întotdeauna la bun sfârșit.
Între timp, Calpurnia dispăruse cu totul, fie că mai vegeta pe undeva, într-o vilă din Sicilia, fie că murise, însă Felix va ști exact când se va sfârși din viață soția lui bolnavă, femeia pe care o dorise în zadar întreaga Romă și pe care o dobândise el, atunci când ea începuse să vestejească. (Ea se ofili asemenea unei plante exotice: împrăștiind un parfum puternic, amețitor, un parfum al morții.) Într-o noapte, în vreme ce se afla în Africa, se va trezi din somn, auzind că-l strigă Calpurnia. Peste o săptămână îi veni vestea din Sicilia că în noaptea respectivă femeia se stinsese după câteva clipe de luciditate. Atunci îl strigase într-adevăr, i s-a spus. Al Douăzeci și doilea păstră știrea ca pe o taină: ea dispăruse de prea multă vreme ca s-o mai omoare încă o dată doar din considerații pur administrative.
Tiberius dorea deja de mult să-l căsătorească, momindu-l cu una dintre rudele sale pentru a-l lega mai mult de el și pentru a atrage în propria-i familie norocul providențial al Celui de Al Douăzeci și doilea. Dar nici Felix nu mai era de mult tânăr, iar numeroasele izbânzi, dobândite mereu cu prețul unei noi mutilări, au făcut din individul zvelt și palid, tot timpul abordând un zâmbet ironic și suferind, cum fusese cunoscut în tinerețe prin saloanele mondene, un bărbat înspăimântător, un individ plin de cicatrici, trăgându-și un picior și lipsindu-i o mână. Caesoniei, logodnica și apoi soția ce i-a fost hărăzită, ar fi putut ușor să-i fie frică, ea fiind mai mică chiar decât Cel de Al Douăzeci și treilea (!) cu șase ani… Căsnicia n-a fost decât un simplu aranjament politic, în schimb, se spunea, Felix s-ar fi îndrăgostit de mama Caesoniei, soacra fiind și ea mai tânără decât el și urmându-l peste tot, în numeroasele-i misiuni din provincii Nici asta nu l-a supărat cu nimic pe împărat, dimpotrivă, el găsi din nou un precedent mitologic în situația lui Felix și interpretă iarăși semnul drept bun.
Până la moartea lui Tiberius, Felix fusese mai tot timpul plecat, peste tot unde se semnalau probleme. A ajuns și în Iudeea…
Și mai târziu va continua – sub Caligula, Claudius și Nero – același itinerar de emisar imperial și va mai reveni și în numeroasele locuri pe unde l-a trimis și Tiberius. De acum încolo anii se vor învălmăși, la fel și misiunile îndeplinite. Orice anacronism se va șterge; nici o întâlnire nu va fi socotită imposibilă. Prestigiul lui (sau al norocului său ridicat la rang de providență) va fi atât de mare încât Felix va sluji în istorie drept argument.
O anecdotă târzie povestește în acest sens întâlnirea dintre Felix, Pontius Pilatus și Iisus, întâlnire în urma căreia toți trei rămân senini și mulțumiți de rolul jucat.
– Tu, i-ar fi spus Iisus funcționarului roman, tu ești puterea vremelnică. Spre deosebire de tine, eu mă compar doar cu eternitatea.
– Cu eternitatea?! În numele cărei puteri? l-ar fi întrebat Felix.
– Puterea mea este răbdarea.
– Pe tine te pot strivi ca pe un păduche, i-ar fi răspuns Pontius Pilatus.
– Dar și după aceea voi avea răbdare. Eu voi avea răbdare și după moarte pentru că numai acela ce nu se ia la întrecere cu timpul, îl învinge. Toți regii și împărații s-au grăbit dintotdeauna. De aceea puterea lor – ca și a ta – pe cât era de mare, pe atât era de trecătoare.
Dar dacă este posibil ca, în misiunile sale, Al Douăzeci și doilea să-l fi vizitat pe procuratorul roman, Nazaretheanul încă nu putea fi un interlocutor pentru ceremoniosul trimis imperial. Și chiar dacă drumurile lor s-ar fi intersectat, impactul n-a lăsat urme asupra nici unuia dintre ei.
Atunci nu s-a vorbit despre Iisus, ci despre Sfântul Ioan, despre „un proroc” sau despre „un făcător de minuni“. Singur răspunsul dă de gândit și face din el un prezumtiv prim moment autentic din viața personajului care va cuceri lumea sfidând timpul.
Dacă știm azi cu precizie că Augustus a început să practice pe față epurarea unor fragmente din cărțile nedorite, mai târziu s-a găsit o soluție mult mai subtilă: rescrierea, uneori chiar în întregime, a diferitelor texte, păstrându-li-se doar autenticitatea celui ce le-a conceput inițial, dar care nu mai avea nici o legătură cu noua variantă. Felix a scris, în decursul lungii lui vieți, un fel de autobiografie intitulată „Geografia”. Titlul nu trebuie să surprindă, el acoperea un vast jurnal de călătorie, realizat în urma misiunilor îndeplinite pe diferite meridiane. Lucrarea a dispărut cu desăvârșire încă din secolul întâi. Știm aceasta din referirile unor autori din vremea respectivă, care o citează și o regretă. Printre ei, nume de cel mai mare prestigiu, Seneca și elevul acestuia Lucilius. Cu atât mai semnificativ este faptul că peste o jumătate de secol „Geografia” apare din nou, probabil însă fără a mai conține nici măcar planul operei originale. Cronologia este amestecată, întâmplările abundă în fabulos, personajele sunt înlocuite, iar întâmplările primesc o morală creștină. Ceea ce mai rămâne este autoritatea lui Felix, adică aura șansei împrăștiate de el asupra fiecărei acțiuni în care se implica. Și nici măcar această variantă nu stă păstrată ca atare. Apostata o va interzice și o va distruge. Câteva secole mai târziu, ea va reapare în Bizanț. Recuzita va lua iarăși o altă înfățișare, fabula se va adapta noilor comandamente. Și titlul se va schimba: în loc de „Geografia” ne vom pomeni cu „Minunile și norocul lumii”. Cartea circulă până în evul mediu, când este condamnată pentru erezie și arsă în piețele publice. Numele autorului trebuie, de aceea, privit cu precauție. Opera nu-i mai aparține de mult.
Să dăm cărțile pe față! Scribul n-are nici o dovadă, dar este aproape convins că Felix și-a donat întreaga avere lui Tiberius și/sau lui Sejanus. Scribul nu deține nici o mărturie, însă cât de ușor se poate explica astfel totul! Întotdeauna tolerant, scribul devine pentru un scurt răstimp scriitor, asumându-și autoritatea tiranică a celui din urmă, a autorului, al cărui cuvânt – dacă are suficientă putere – este suficient sieși. Scribul-scriitor îl lasă pe Felix să-l cumpere pe împărat cu prețul uneia dintre cele mai mari averi ale timpului.
