CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu cât ne apropiem mai mult de orizont,

cu atât orizontul ne apare mai departe.

Doar ceea ce este provocat de Mâna Domnului este acceptat drept inevitabil. Un lucru, de e făcut de om, de cele mai multe ori, nu poate fi iertat. Dar cum să ierţi, când pierzi tot?

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?”

(François Villon)

CEI O SUTĂ

Secretul Florenţa

sau

Trena fumegândă a Palatul Bosci

Ajungând la cea de a şaptezeci şi doua za din lungul şir al Celor O Sută, următoarele vieţi se suprapun înălţării şi prăbuşirii Palatului Bosci din cetatea Florenţei – Palatul Bosci, una dintre cele mai impozante şi, totodată, una dintre cele mai enigmatice construcţii din Renaştere. Într-o lume în care scenariile sumbre din cuvântările apocaliptice ale călugărilor se adevereau în mai fiecare zi prin nenorocirile aduse de ciumă, de mercenarii scăpaţi din lesă, de ambiţiile devoratoare ale unor conducători vremelnici ori de răul ce nici măcar nu poate fi numit, Palatul Bosci a fost atât reperul cel mai sigur al stabilităţii şi continuităţii, cât şi depozitarul misterelor la care nu s-a găsit niciodată răspuns. Odată cu dispariţia sa, au pierit şi numeroase dovezi a ceea ce azi nu mai poate fi dovedit, ci doar intuit. Iar intuiţiile nedovedite iau forma înşelătoare a fumului, ale cărui contururi diferă întotdeauna în funcţie de punctul din care este privit. Când se întâmplă ca un obiect sau o referire la Palatul Bosci să se întoarcă din neant, de cele mai multe ori n-o mai putem descifra.

Opt vieţi constituie o clipită din devenirea omenirii, însă reprezintă totuşi suficient de mult pentru ca Al Şaptezeci şi nouălea, numit aici Quasimodo Erostrat, să nu mai fi ştiut nimic despre Cel de Al Şaptezeci şi doilea, Bizantinul, al cărui fiu de nepot de nepot de nepot a fost.

În această carte despre rătăcirile care l-au dus prin Palatul Bosci va scrie bietul scrib, încercând să-i fie ghid şi bunului cititor şi îndemnându-l să găsească el uşile ce abia se mai desluşesc în zidurile clădirii de mult prăbuşite.

AL ŞAPTEZECI ŞI DOILEA

Bizantinul

(1313 – 1348)

Toţi întru unul şi unul întru toţi¹

Rare ecouri – aşa cum era de aşteptat – a stârnit povestea Celor O Sută.

Prima explicaţie poate proveni din faptul că unul dintre puţinii cititori care a avut răbdare să se aplece asupra lungii şi prea neîndemânaticei naraţiuni l-a întrebat pe scrib de ce a folosit nume fictive pentru relatările sale. Şi de ce a pomenit localităţile cu toponime vechi – multe pur şi simplu îndoielnice -, putând stârni grave confuzii, mai ales când vorbeşte despre locuri cunoscute de cei de azi, făcându-i pe cititori să creadă că i-a dus în spaţii insolite? Nu este aceasta o intenţionată ducere în eroare a celor ce mai acceptă să-şi strice ochii pe numeroaselor pagini de o asemenea calitate?

Un altul, mult mai cunoscut, dar la fel de binevoitor, dând cartea la o parte, după ce a lăsat-o fără rost deschisă vreme îndelungată pe noptieră, s-a plâns dezamăgit că literatura română nu mai oferă romane istorice.

Scribul le dă amândurora dreptate. Într-adevăr, Cei O Sută nu este în nici un caz un roman istoric. El nu prezintă vieţile romanţate – nici hagiografic, nici demitizându-le. Ba, mai grav, de cele mai multe ori, personaje ilustre joacă rolurile unor figuranţi, în vreme ce nişte umbre de mult risipite uzurpă locurile principale. E de mirare că scribul nu-i pomeneşte cu numele lor adevărate – în măsura în care mai pot fi atestate -, când, oricum le-ar chema, ele tot nu se mai pot întrupa decât atât de înşelător? Răspunsul este unul singur: temându-se să nu fie prins cu mâţa în sac, scribul a recurs la o stratagemă ieftină. Atât de ieftină! De aceea, scribul poate fi numit lipsit de bunăcuviinţă (ca să folosim un termen foarte bând); la fel, poate fi acuzat şi de sperjur, întrucât le atribuie „eroilor” săi însuşiri şi fapte controversate (ca să fim iarăşi generoşi în judecata noastră); şi, de asemenea, scribul poate fi incriminat şi pentru inducerea în eroare a publicului, fiindcă, totuşi, nu este exclus ca, nevinovat, un cititor naiv să persevereze şi să urmărească până la capăt câteva aşa-zise biografii şi să rămână cu convingeri false despre faptele care (poate) s-au întâmplat. Aşa se petrec întotdeauna lucrurile atunci când amatorii pretind că fac ştiinţă!

Cu o voce timidă, scribul a îndrăznit să spună că el nu susţine că ar face ştiinţă.

Fără să-l audă, procurorii săi au continuat, răsfoindu-şi amintirile: singura scuză a scribului este un truism – istoria adevărată, spune el, este doar cea scrisă. Şi, în funcţie de cine a scris-o, istoria primeşte o anumită coerenţă în cumplita ei lipsă de coerenţă. Slabă scuză! Istoria, i se aduce aminte scribului, este ceea ce este acceptat. Iar acceptarea are putere doar dacă primeşte atributul inevitabilului. În continuarea raţionamentului, se poate afirma că acceptat drept inevitabil nu este decât gestul provocat de Mâna Domnului. Ce este făcut de oameni poate fi oricând supus îndoielii şi chiar revoltei. Dacă moare un om, trebuie să ne supunem sorţii. Dacă moare un sat întreg răpus de o epidemie sau de o inundaţie, va trebui, de asemenea, să ne supunem neputincioşi sorţii. Dar de este ucis cineva, fapta este revoltătoare şi trebuie răzbunată prin pedepsirea vinovatului. Dacă satul este pustiit de duşmani, lucrurile se numesc „genocid”. „A fost cineva care să sfideze această veche convingere…” a încercat scribul să spună, dar procurorii săi i-au retezat-o scurt:

„Nu! Un roman istoric cumsecade conţine vieţile romanţate ale eroilor, ale adevăraţilor eroi, ceea ce scribul nu ne prezintă”.

„Aşa este”, recunoaşte şi scribul.

A doua explicaţie a rarelor ecouri pe care le-a stârnit descrierea vieţilor Celor O Sută rezidă din îndrăzneala personajelor de a nu se subordona marilor teme ale istoriei, Al Şaptezeci şi doilea fiind un exemplu elocvent în acest sens: în vreme ce Europa fierbea sub războaie, molime şi mari descoperiri, fiul Fugarului cutreiera lumea în fruntea unei trupe de saltimbanci, de parcă toate acele mari evenimente nici nu aveau loc. Destinul său adamic părea indiferent la tot ceea ce nu-l privea pe el direct. Al Patruzecilea, Etiopianul, şi-a umplut viaţa căutându-şi tatăl. Era în A.D. 529 când i-a dat de urmă şi, văzându-şi misiunea încheiată, s-a întors în sine, unde, după puţină vreme, a şi dispărut.

(Trebuie multă bunăvoinţă să zăboveşti asupra descrierii vieţilor Celor O Sută.)

În Anul Domnului 1300, s-a născut la Kneitlingen pe Elm pruncul care va intra în amintirea oamenilor drept Till Buhoglindă. Personaj atât de drag evului mediu, copilul va creşte şi va deveni nebunul înţelept, tâlharul mărinimos, pardon, haiducul cel bun, saltimbancul care i-a făcut mereu de râs pe îmbuibaţii caraghioşi şi îngâmfaţi. Descrierea destinului Celui de Al Şaptezeci şi doilea – fiul Celui de Al Şaptezeci şi unulea, Fugarul, nepotul Celui de Al Şaptezecilea, Grădinarul şi urmaşul peste hăul de ani al Etiopianului – este ticsită de anacronisme, dacă ar fi s-o considerăm drept viaţa romanţată a lui Till. Şi, în afară de asta, la Kneitlingen pe Elm, copilul a văzut lumina zilei în anul 1300…, când Al Şaptezeci şi unulea, adică tatăl Celui de Al Şaptezeci şi doilea, nu avea decât nouă ani! Iar mama Celui de Al Şaptezeci şi doilea n-a fost în viaţa ei la Kneitlingen pe Elm, ea n-a părăsit vreodată nici măcar satul din inima Enigmei Europei, un uriaş ţinut misterios aşezat în curbura Carpaţilor.

În Anul Domnului 1320, s-a născut, la Motte-Broons, în Bretania, Bertrand de Guesclin, numit, pe nedrept, „Prinţul Negru”, viitorul comandant al „trupelor libere” ale regelui Franţei, adică şeful tâlharilor oficiali², înainte de a deveni conetabil (comandant suprem al tuturor forţelor armate ale ţării). Tatăl său n-a fost nici el Fugarul, ci Robert de Guesclin, un nobil de asemenea scăpătat, asemenea Celui de Al Şaptezeci şi unulea şi asemenea lui Klaus Ulnspiegel, părintele atestat al lui Till. Însă nici viaţa romanţată a Prinţului Negru n-o reprezintă Al Şaptezeci şi doilea, întrucât, în 1320, când s-a născut Bertrand de Guesclin, Fugarul fusese de acum ucis în beciurile de tortură cu şapte ani în urmă. Ca să nu mai amintim încă o dată că Bertrand de Guesclin n-a fost Prinţul Negru, acela fiind cognomenul prinţului Edward, unul dintre duşmanii conetabilului Franţei. (Ca tot ce era britanic…) Nu, viaţa Celui de Al Şaptezeci şi doilea nu poate fi considerată nici pe departe biografia romanţată a celor din a căror faimă jefuieşte fără ruşine, în spiritul mai tuturor „ingineriilor culturale” ale unui scrib cel puţin dubios.

Şi nici n-a preluat Al Şaptezeci şi doilea în poveste numele unuia dintre cei doi, ci a fost trecut în catastife drept „Bizantinul”, deşi el n-a pus în întreaga-i viaţă piciorul în Bizanţ. Doar faptul că, în scurtul popas în Enigma Europei, părintele său a sosit din răsărit a făcut să fie numit pruncul „Fiul Bizantinului”, iar, mai târziu, mai pe scurt, „Bizantinul”. Ceea ce a avut darul de a încurca şi mai tare lucrurile, fiind de mirare cum de a reuşit scribul să-l identifice pe Al Şaptezeci şi doilea drept urmaşul Fugarului şi să nu-i caute obârşia în Orient. Bizantinul care n-a fost niciodată în Bizanţ, Fiul Bizantinului care a fost, de fapt, fiul Celui de Al Şaptezeci şi unulea, Al Şaptezeci şi doilea a cărui menire a fost să continue şirul întrerupt de lespedea grea de pe mormântul astupat la sfârşitul acelui cumplit an 1313… Măcar de ar mai fi avut la îndemână scribul o cât de vagă aluzie la amintirea Celui de Al Patruzeci şi şaptelea, …Levantinul, „cel în care umbra s-a despărţit de viaţa unuia dintre Cei O Sută”… Doar că Levantinul a trăit cu şase veacuri şi jumătate înainte Celui de Al Şaptezeci şi doilea, iar şase veacuri şi jumătate reprezintă un abis adânc, pe care doar un reflector extrem de puternic îl mai poate lumina la viaţă. Pe când scribul nu ştie să fi avut la îndemână un asemenea instrument perfect, apt de a sonda în abis şi de a aduce un personaj fără umbră în legătură cu un Bizantin care n-a avut altă legătură cu Bizanţul decât numele. Nu, fără exagerare, mâna scribului n-a putut fi mişcată decât de o voinţă supraomenească, iar Aceea nu este decât Una.

După cumplitul sfârşit al Fugarului şi după ce şi tatăl acestuia şi-a dat sufletul în beciurile Sfântului Oficiu, refuzând să ofere spectacolul morţii pe eşafod, spiţa celor doi părea să se fi terminat. Nu a fost acesta un fapt ieşit din comun: în vremurile acelea – ca şi în toate vremurile –, familii mult mai faimoase se stingeau în plină molimă sau rase de pe suprafaţa pământului de către năvălirile duşmane ori pur şi simplu din voinţa ştiută doar de Domnul Dumnezeu. Că Fugarul ar fi fost Al Şaptezeci şi unulea dintr-un lung şir născut din sămânţa Primului, a Celui ce a Venit pe Ape Asemenea lui Moise Theonomul sau a lui Sargon Regele, chiar că nu mai era nimeni să depună mărturie. Aşa că, după moartea Grădinarului, tatăl Fugarului, pentru oameni s-a închis pentru vecie cripta unei familii pe ale cărei lespezile grele nu mai era cine să lase o floare.

Dar, aşa cum l-a mai citat o dată scribul pe Jeoen Browers: „Atenţie! Întotdeauna se află de faţă un copil gata să devină mai târziu scriitorul care să noteze ceea ce faci!”, fiul nebănuit al Fugarului, chiar dacă nu a cunoscut literele, a fost cel ce nu numai că a continuat lungul şir (Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l ocrotească! oftează uşurat scribul), dar a şi ajutat să fie luminată, în continuare, trecerea prin vremi a Celor O Sută.

„Şi în producţiile despre personajul nostru, cântăreţii parcă uită că se referă la un cavaler monah şi-i atribuie iubiri nemuritoare”, se spune în naraţiunea despre Al Şaptezeci şi unulea. „Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, nu este singurul interpret al aventurilor galante ale celui numit de scrib Fugarul. Al Şaptezeci şi doilea s-a născut în oribilul an 13 cu 13, în spaţiul desemnat drept Enigma Europei, a fost fiul unui cavaler templier, victimă a lui Nogaret şi a venit în Occident spre a-şi recupera numele şi a-şi căuta părintele, despre al cărui sfârşit cumplit doar acolo află, motiv pentru care îi va combate prin vorbă şi faptă pe cei ce au putut pune la cale asemenea mârşăvii ale trecutului şi ale prezentului. Din nou, acele mârşăvii conţin amănunte pe care nu le aflăm atât din documentele despre Fugar, ci, mai ales, din cele referitoare la descendentul său³. Memoria Celui de Al Şaptezeci şi unulea ne-a parvenit, deci, nu în mod direct, ci doar drept completare la biografia tatălui şi a fiului său. În vreme ce Al Şaptezeci şi unulea a fost cel ce n-a suportat, în cea mai mare parte a scurtei sale vieţi, decât prezentul!”.

Aşadar, Al Şaptezeci şi doilea s-a născut în A.D. 1313, număr alcătuit din de două ori cifra 13, ceea ce, după unii învăţaţi, ar conţine un mare potenţial de noroc, iar, după alţii, nu mai puţin cunoscători, ar reprezenta sursa unor succesiuni de ghinioane. Norocul Celui de Al Şaptezeci şi unulea, atâta cât a fost, s-a născut mereu din încrâncenarea de a depăşi spaimele şi de a fugi de ele. Viaţa fiului său se va repeta din perspectiva opusă: fire senină, Al Şaptezeci şi doilea va depăşi mizeriile lumii acesteia prin dorinţa de a le cunoaşte, de a le împărtăşi şi de a le combate.

Ca şi tatăl, şi fiul a văzut lumina zilei în spaţiul numit de scrib Enigma Europei şi, ca şi acela, va pleca de foarte tânăr în Occident. El s-a născut fără să apuce să-şi cunoască părintele, care a dispărut iarăşi în lumea cea mare şi n-a mai revenit niciodată de acolo ca să-l vadă. Nici n-ar fi putut s-o mai facă, fiind ucis în chinuri, chiar când a venit pe lume Bizantinul. Femeia şi-a crescut pruncul, însă s-a însoţit, puţin mai târziu, cu un localnic, cu care a mai avut şi alţi copii. Al Şaptezeci şi doilea n-a fost tratat neapărat ca un bastard ce era, dar i s-a povestit că tatăl său s-a ivit dintr-o altă lume şi s-a întors acolo. Aşa că pruncul era considerat, în acelaşi timp, atât o greşeală a mamei, cât şi un rezultat minunat, fiind zămislit din sămânţa unui personaj aproape mitic, pogorât din Orientul rafinat – Fugarul sosise în Enigma Europei dintr-un Bizanţ ce emana un aer de o indescriptibilă nobleţe şi întruchipând chiar mai mult decât visul oricărei fecioare. Nimbul din jurul tatălui s-a transmis asupra băiatului, căruia i s-a rezervat un loc special în comunitatea închisă din interiorul Arcului Carpaţilor.

Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, ni-l descrie şi pe Bizantin, la fel cum s-a oprit şi asupra Grădinarului, amândouă portretele venind parcă doar pretexte pentru a ni-l înfăţişa de fapt pe Fugar, adevăratul personaj principal al producţiilor sale.

Trubadurul nostru se zice că ar fi fost contemporan cu Al Şaptezeci şi doilea. Mai mult, se pare că l-ar fi însoţit pe acesta în aventurile ce-l vor face pe Bizantin şi eroul altor cântăreţi. Sublimul Jacques a urmat tradiţia cea mai sigură a îndeletnicirii sale, aceea de a relata întâmplările extraordinare ca provenind dintr-un trecut apropiat, dar nu din prezent: despre prezent poţi foarte uşor să fi contrazis de către contemporani ori, mai rău, să treci prin mari neplăceri, atunci când unul dintre spectatori s-ar recunoaşte pe sine în rolul personajului negativ. Regulă de aur, cutuma de a cânta numai trecutul, avea să se menţină vreme de secole, ferind prezentul de o cenzură atât de uşor de ocolit. Nici cântăreţii, nici autorii de spectacole pentru teatru nu au amintit în producţiile lor nume de contemporani. Cum să-şi fi permis, de pildă, chiar Marele Will să nareze despre viaţa lui Henric al VIII-lea, atât de pretabilă pentru scenă, când acela a lăsat-o pe tron pe fiica sa, regina Elisabeth, regina lui Shakespeare însuşi?

Prin urmare, Sublimul Jacques, chiar dacă va evita să se aplece prea mult asupra prietenului şi tovarăşului său de isprăvi, nu va putea să-l omită cu totul. Motiv pentru care n-ar fi exclus ca multe dintre aventurile pe care i le-a atribuit Fugarului să-i fi aparţinut celui cu care a cutreierat împreună lumea, aşa explicându-se, poate, şi impresia atât de puternică de autenticitate a relatărilor sale, trubadurul însuşi fiind unul dintre eroi şi nu doar martor⁴ al întâmplărilor. Sublimul Jacques nu va putea să-l omită cu totul nici pe Roland le Pen, dar nici nu va dori s-o facă. Roland de Pen, singurul membru al cetei Bizantinului care „nu purta barbă, fiind prea frumos şi prea îndrăgit în aceeaşi măsură atât de bărbaţi, cât şi de femei pentru a avea nevoie de un asemenea semn de bărbăţie”, dar şi singurul care stăpânea „literele întotdeauna gata s-o ia razna”, Roland le Pen, despre neamul căruia scribul n-a găsit nici o urmă, este evident eroul cel mai iubit al Sublimului Jacques, încât nu numai Roland Durén îl consideră autoportretul cântăreţului.