Cele mai controversate episoade în 30 de ani de relații bilaterale cu SUA: de la închisorile secrete CIA și invazia din Irak până la „ingerințele” de azi

Grindeanu, în compania ambasadoarei americane

Fotoreporterii de la Flashpaparazzi au publicat în luna aprilie filmări de la o întâlnire din 31 martie cu liderul PSD Sorin Grindeanu, alături de ambasadoarea SUA în Grecia, Kimberly Guilfoyle, la un restaurant din București.

Alături de cei doi, la masă mai erau și fostul ministru PSD al Energiei Bogdan Ivan și consilierul prezidențial Florin Vlădică. în 31 martie, și au fost publicate de fotoreporterii Flashpaparazzi.

Grindeanu a răspuns, în urma apariției articolului, că discuțiile au fost legate de „coridorul vertical de gaze”, o rută energetică strategică în care România poate avea un rol de tranzit important.

Liderul social-democrat a mai adăugat că „lucrurile sunt însă mult mai simple: „pe Bolojan nu l-au dat jos nici americanii, nici rușii, nici illuminati și nici vreun alt ordin secret, ci l-au demis peste 88% dintre români pentru că a guvernat foarte prost și a dus România în gard!”.

Tumultoasa relație cu Statele Unite ale Americii

Episodul care a stârnit controverse și care a ridicat semne de întrebare cu privire la suveranitatea României, în condițiile în care un oficial american vorbește despre imixtiuni în politica internă, amintește de episoadele controversate din tumultoasa relație bilaterală cu SUA.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite ale Americii a fost lansat oficial în iulie 1997, odată cu vizita lui Bill Clinton în România, în timpul președinției Constantinescu, însă relația a fost aprofundată în 2011, când liniile parteneriatului au fost mai bine definite.

Apropierea de SUA, mai ales din punct de vedere militar, a venit în 1999, odată cu intervenția americană din Iugoslavia, când țara noastră a dat avioanelor de luptă americană drept de survol, deși nu era parte din NATO.

Intervenția a fost controversată deoarece s-a desfășurat fără un mandat explicit al Consiliului de Securitate al ONU, invocând dreptul la ingerință umanitară. 

Acțiunea era, la nivel oficial, îndreptată împotriva regimului Milosevic și represiunii pe care acesta o exercita asupra populației albaneze din Kosovo.

Pe plan intern, opinia publică se poziționa în general împotriva bombardamentelor, considerând că este vorba despre încălcarea suveranității unui aliat istoric.

De partea cealaltă, guvernarea vedea în acest eveniment o oportunitate pentru a accede în NATO, deziderat ce avea să fie realizat 5 ani mai târziu.

Invazia din Irak și scrisoarea „Vilnius 10”

În februarie 2003, România s-a alăturat scrisorii „Vilnius 10”, care susținea poziția americană și considera convingătoare informațiile prezentate de Colin Powell despre programele de armament irakiene. 

Bucureștiul a pus la dispoziție drepturi de survol și facilități, inclusiv baza Mihail Kogălniceanu, apoi a trimis trupe în coaliția condusă de SUA.

Ulterior însă, Iraq Survey Group, condus de Charles Duelfer, a concluzionat că Irakul nu deținea în 2003 stocurile de arme chimice, biologice sau nucleare invocate înaintea invaziei.

Astfel, toată narațiunea privind „armele de distrugere în masă” ale lui Saddam Hussein s-a dovedit a fi nefondată.

România a desfășurat peste 5.200 de militari în Irak începând din august 2003, iar operațiunile sale s-au încheiat în iunie 2009.

Sprijinul pentru Irak a fost interpretat ca o investiție în relația cu Washingtonul și în consolidarea statutului de viitor aliat NATO. 

Însă, costul reputațional a fost asocierea cu o intervenție a cărei justificare centrală privind stocurile de arme de distrugere în masă s-a dovedit nefondată.

România a mai fost pusă de-a lungul timpului să susțină militar sau logistic intervenții americane ale căror scopuri erau vagi, inclusiv recent, când administrația de la București a permis utilizarea bazelor militare de pe teritoriul României pentru războiul împotriva Iranului.

Imunitatea față de Curtea Penală Internațională

La 1 august 2002, România a fost primul stat european care a semnat cu SUA un acord bilateral de tip „Articolul 98”. Acesta avea scopul de a împiedica predarea către Curtea Penală Internațională a persoanelor americane acoperite de acord fără consimțământul Washingtonului. 

Decizia a provocat o reacție puternică din partea Uniunii Europene, deoarece România era simultan stat parte din Statutul de la Roma, candidată pentru aderarea la UE și aspirantă la NATO.

Consiliul Europei a apreciat că asemenea acorduri contraveneau obligațiilor Statutului de la Roma, iar instituțiile UE au cerut Parlamentului român să nu ratifice documentul. 

România nu l-a ratificat în cele din urmă, dar episodul a devenit un exemplu clasic al tensiunii dintre solidaritatea transatlantică și alinierea la normele europene.

Astăzi, administrația Trump este în război deschis cu CPI, în mare parte din cauza mandatului de arestare pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu și din cauza unor investigații privind crime de război comise de armata americană în Afganistan.

Închisorile secrete ale CIA din România

Pe 2 noiembrie 2005 izbucnește scandalul închisorilor secrete ale CIA, după o investigație publicată de The Washington Post. Astfel, serviciile americane ar fi deținut închisori ilegale secrete, denumite și „black sites”, inclusiv în Europa de Est.

Imediat după publicare, organizația Human Rights Watch anunță că are dovezi circumstanțiale (jurnale de zbor, mărturii) că Polonia și România au permis utilizarea teritoriului lor pentru astfel de facilități.

Autoritățile de la București negau din oficiu existența unor astfel de locații. Prim-ministrul de la acea vreme, Călin Popescu-Tăriceanu, a negat existența bazelor CIA în România, iar SRI a declarat că nu are informații care să certifice existența unor astfel de centre.

Parlamentul a deschis o comisie de anchetă, la Senat, în 2005, care trei ani mai târziu anunța că nu există dovezi privind existența închisorilor.

În hotărârea definitivă din cauza Al Nashiri v. România, CEDO a stabilit că „Detention Site Black” a funcționat în România între 22 septembrie 2003 și 5 noiembrie 2005. 

Abd al-Rahim al-Nashiri a fost adus în România la 12 aprilie 2004 și a rămas deținut aici până la 6 octombrie 2005 sau, cel târziu, 5 noiembrie 2005.

Autoritățile române știau despre închisori

Curtea a reținut că autoritățile române cunoșteau natura și scopul activităților CIA și au cooperat la programul destinat deținuților considerați de „mare valoare”. 

Regimul aplicat includea detenție secretă și izolată, legarea permanentă, acoperirea ochilor ori a capului, zgomot continuu, lumină permanentă și alte condiții menite să dezorienteze și să provoace suferință.

CEDO a constatat încălcări ale interdicției torturii și tratamentelor inumane, dreptului la libertate, vieții private, dreptului la un remediu efectiv și dreptului la un proces echitabil.

România a fost găsită responsabilă și pentru transferarea lui al-Nashiri, deși exista riscul previzibil al altor rele tratamente, al unei denegări flagrante de justiție și al pedepsei cu moartea. 

Statul român a fost obligat să-i plătească 100.000 de euro pentru prejudicii morale.

CEDO a stabilit existența centrului în România, iar o investigație a Associated Press–ARD din 2011 a identificat drept posibilă locație subsolul clădirii ORNISS (Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat) din strada Mureș nr. 4, București, cunoscută sub numele „Bright Light”.

ORNISS a negat că ar fi găzduit o închisoare CIA.

Anchetele românești au eșuat în a descoperi dovezi concrete, majoritatea dezvăluirilor fiind făcute de organizații, trusturi de presă și instituții de la nivel internațional.

În 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte a susținut că o investigație publică separată, menită să clarifice implicarea României și să garanteze „dreptul la adevăr”, ar depăși atribuțiile Ministerului Public.

Cazul Teo Peter și imunitatea diplomatică

Pe 4 decembrie 2004, Teo Peter, basistul formației Compact, a murit după ce taxiul în care se afla a fost lovit de vehiculul condus de pușcașul marin Christopher R. VanGoethem, în vârstă de 31 de ani, aparținând Ambasadei SUA.

VanGoethem era comandant al detașamentului de pază al ambasadei și a trecut pe roșu, lovind taxiul în care se afla Teo Peter.

Martorii și primele cercetări ale poliției române au indicat că șoferul american nu a acordat prioritate, rula cu viteză și avea alcoolemie. 

Militarul beneficia de imunitate diplomatică și a părăsit România imediat, ceea ce a provocat proteste și cereri oficiale pentru revenirea sa și ridicarea imunității.

În 2006, o curte marțială americană l-a achitat pentru omor prin neglijență, dar l-a găsit vinovat de declarații false și obstrucționarea justiției. Sancțiunea recomandată a fost o scrisoare de mustrare. 

În 2007, diplomații americani de la București avertizau în cablograme devenite publice în urma dezvăluirilor WikiLeaks, că o ofertă de „doar 80.000 de dolari” în despăgubiri către familia lui Teo Peter riscă să fie percepută ca „jignitor de mică” și să aibă un impact negativ major asupra relației bilaterale.

Washingtonul se temea că scandalul ar putea afecta cooperarea în domenii sensibile pentru SUA, cum ar fi prezența trupelor române în Irak sau achiziția de avioane F‑16.

Contractul Bechtel

Contractul pentru Autostrada Transilvania, atribuit direct companiei americane Bechtel în 2003 a devenit un exemplu de instrumentalizare economică a parteneriatului strategic. 

Contractul a fost aprobat de Guvernul Năstase în decembrie 2003 și semnat în 2004, având o valoare inițială estimată la 2,2 miliarde de euro, pentru 415 km de autostradă, cu termen de finalizare 2012.

Autostrada ar fi legat Brașovul de granița cu Ungaria. În schimb, a urmat un deceniu de întârzieri, litigii, lipsă de transparență și acuzații reciproce de corupție și administrare defectuoasă.

Potrivit datelor citate de Foreign Policy, compania livrase aproximativ 12,5% din autostradă după încasarea unei sume echivalente cu circa 64% din prețul contractual, iar contractul a fost reziliat în 2013. 

Telegramele diplomatice publicate ulterior au indicat că Ambasada SUA urmărea activ finanțarea proiectului, dar aceasta nu demonstrează în sine o faptă de corupție a guvernului american.

În 2021, dosarul principal a fost clasat, considerându-se că dacă au existat fapte de corupție, acestea s-au prescris.

Până la rezilierea contractului în 2013, Bechtel a finalizat doar 52 de kilometri de autostradă. Lucrările s-au efectuat în județul Cluj, între Turda și Gilău, iar alte segmente au rămas neterminate sau abia începute.

Doar această porțiune de 52 km a costat statul român aproximativ 1,4 miliarde de euro, adică peste 22 de milioane de euro pe kilometru, un cost unitar considerat exorbitant pentru standardele regionale.

Încercările de „revitalizare” a parteneriatului

Alegerea lui Donald Trump pentru al doilea mandat la Casa Albă, cu o politică și mai agresivă și mai expansivă, a schimbat modul în care Washingtonul se raportează la România și la parteneriatul strategic care se întinde deja pe trei decenii.

Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a răcit și mai multe relația bilaterală, ducând inclusiv la retragerea României din programul Visa Waiver.

De atunci, președintele Nicușor Dan a început o amplă campanie de refacere a „punților” cu Washingtonul, de la articole publicate de outleturi de presă ultraconservatoare, la participarea la Consiliul Păcii și alte gesturi diplomatice menite să recâștige încrederea administrației Trump.

Ultimul gest major făcut de administrația de la București a fost permisiunea de a folosi bazele de pe teritoriul României în războiul americanilor cu Iranul.

Mai recent, pentru a împiedica plecarea trupelor americane din România, Nicușor Dan a anunțat că a propus administrației de la Washington să împartă consturile operațiunilor SUA pe teritoriul nostru și că așteaptă un răspuns de la aceștia.