În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Roma ajunsese Avignionul de altădată. Papa devenise atât suveran pontif, cât şi suveran cu chip de împărat. Savanţii sunt transformaţi în bibliotecarii săi, iar fondurile vin de peste tot din indulgenţe şi vânzare de relicve. Fiecare familie cât de cât onorabilă îşi dovedea bunul renume cu câte o diplomă sau cu un fir din părul unui martir. Căderea Constantinopolului încă abia de a fost resimţită în Europa. Luxul era atât de nemăsurat, încât Înţeleptului nu-i venea să creadă că s-a întors în acelaşi loc unde, cu doar doi ani în urmă, nu domniseră decât moartea şi vaietele. Şi Nicolae se metamorfozase în altul, fiind abordabil mai degrabă la petreceri decât la altar. La execuţiile care s-au soldat în urma eşecului complotului lui Stefano Porcari, papa a asistat prea încântat şi prea beat pentru a-şi ţine cuvântul şi a-i graţia pe cei care au colaborat în timpul anchetei. Oamenii erau puşi să-l ovaţioneze şi să defileze în acelaşi ritm: „marşurile sacadate, dar şi mersul regulat îi face pe oameni să fie uniţi”, repeta papa. Şi pelerinajele se făceau pe o muzică ritmică, iar oamenii îşi potriveau paşii după ea. „Numai cei ce gândesc altfel decât cei mulţi nu-şi ascultă şi nu-şi respectă superiorii”.
Nicolae al V-lea a fost excesiv de strângător. Înţeleptul, care, de regulă, nu-şi punea prea multe întrebări, se miră: „La ce atâtea lucruri în plus, când fiecare om – servitorul cel mai umil sau ierarhul cel mai înalt – nu pot mânca decât atât cât le cuprinde stomacul şi nu se pot îmbrăca în acelaşi timp decât într-un singur rând de straie?”1. Dar, trebui el să-şi recunoască, aşa este făcut să fie omul.
Cea mai mare plăcere a lui Nicolae era să se joace cu machetele pe care i le oferea arhitectul Alberti, machete care îi aduceau în faţă o nouă Romă şi un nou sediu pontifical. Papa era în stare să stea în atelierul unde se afla acel oraş virtual şi să se afunde cu totul în el. Până la urmă, a ajuns şi el un specialist, în felul său: fiind preocupat multă vreme de un subiect, constaţi că sesizezi fineţuri pe care ceilalţi le ignoră. (La fel cum o oală nu este făcută pentru olar, însă doar olarul îi poate aprecia toate calităţile. Nicolae suferea frustrarea oricărui creator expert: degeaba se străduieşte el să atingă culmi de perfecţiune, că prea puţini oameni ajunşi în contact cu opera lui le pot savura. Cine dintre cardinali sau oameni de rând a devenit conştient de frumuseţile visate de el?) Se spune că, în ultimele luni, abia de a mai ieşit din cabinetul cu machete, dar se mai spune şi că a încercat să ducă şi o viaţă lumească în acel decor. Şi că ar fi şi făcut-o. Când mai apărea în cetate, era mai preocupat să vadă din ce clădiri – oricât de celebre – se puteau scoate materialele pentru construcţiile sale. A murit în acea lume fantastică, între ziduri, coloane şi statui în miniatură. Unde a fost găsit mort, cu sângele amestecat cu mult vin. Într-o poziţie permiţând speculaţii. Decesul papei s-a păstrat o vreme în secret, iar zvonurile s-au stins brusc, abia odată cu alegerea succesorului său, un spaniol pe numele Alonso de Borja. Acest papă, Calixt al III-lea, şi-a italienizat numele şi astfel, în cei puţin peste trei ani de pontificat, s-a născut una dintre cele mai puternice familii ale evului de mijloc: familia Borgia.
Să revenim la Piccolomini şi la Al Şaptezeci şi cincilea! Odată cu papa Calixt al III-lea, Cetatea Sfântă s-a văzut invadată de rudele acestuia. Dezmăţul şi simonia de la Avignon au fost depăşite cu mult, se spunea, încât favorizarea rudelor a devenit unicul criteriu de avansare ierarhică. Lumea virtuală a lui Nicolae al IV-lea părea să se întruchipeze sub urmaşul acestuia. Iar pentru ca oamenii să accepte situaţia, Borgia a perceput că în Orient s-a întâmplat ceva grav prin căderea Constantinopolului şi a pus recucerirea Imperiului Roman de Răsărit în centrul propagandei sale, asemănând subiectul cu izbutita reconquista iberică tocmai aflată în plină desfăşurare victorioasă. Teoria „sângelui creştin curat” i-a fost cunoscută încă din Spania, însă contribuţia lui Amedeo al VIII-lea a întărit-o într-o doctrină coerentă. Rudele iberice ale papei au dezvoltat-o. O nouă cruciadă, de data asta împotriva turcilor, era un îndemn tot mai puternic, iar modul cum era formulat îi făcea pe cei ce au suferit în războaiele de jaf ale eliberării Ierusalimului să tremure din nou. Şi iarăşi trioul Piccolomini – Înţeleptul – Ţipor pare cu totul deplasat într-un astfel de context. Se va repeta de mult uitata poveste a lui Simon de Montfort – Omul fără Dileme – Ţipor, din urmă cu opt generaţii?
Piccolomini devine tot mai activ şi este extrem de preocupat să-şi arate, de fiecare dată, o nouă faţă. Înţeleptul îi rămâne tovarăş nedespărţit până la moarte. Mai mult, din perioada aceea, Înţeleptul preia rolul de cronicar al celui ce în curând va deveni papa Pius al II-lea. Scribul se pomeneşte într-o situaţie cu totul şi cu totul inedită: el nu este decât un umil şi neîndemânatic caligraf al unor vieţi – de data asta, a vieţii Celui de Al Şaptezeci şi cincilea din lungul şir. Pentru aceasta, se documentează în special din opera concisă şi extrem de îngrijită a unui călugăr dominican, Cornelius Humilliatus. Acel Cornelius Humilliatus care, la rândul său, a descris viaţa aceluiaşi Al Şaptezeci şi cincilea. În vremea aceasta, subiectul cronicii celor doi (Cornelius Humilliatus şi scribul), Al Şaptezeci şi cincilea, se ocupă cu minuţiozitate de viaţa lui Silvio Enea Piccolomini. Şi nu într-o singură variantă, ci în două: două variante opuse şi la fel de credibile fiecare. Scribul are o scuză: el notează la distanţă de şase veacuri de personajele sale. Călugărul dominican pretinde că nu s-a despărţit de eroul său, însă nu vom găsi niciodată un grup Piccolomini – Înţeleptul – Humilliatus – Ţipor. Însuşi Humilliatus vorbeşte despre „Cei Trei”, fiind şi el profund mirat de acea alăturare, ba chiar revoltat. Păi, dacă l-a „avut mereu sub ochi” pe Înţelept, după cum se exprimă el însuşi, cum de nu se vede şi pe el printre „Cei Trei”? Şi, de parcă aceste toate variante ale uneia şi aceleiaşi realităţi n-ar fi fost destule, mai avem şi scrierile lui Piccolomini însuşi, omul pentru care cea mai importantă preocupare a devenit să-şi arate chipul cel mai favorabil pentru un anumit moment!
Cât de complicată este armonia tuturor acestor voci o arată oricare scenă descrisă atât de călugăr, cât şi de Al Şaptezeci şi cincilea (în mai multe variante deosebite între ele), ca şi de papa Pius al II-lea în celebrele sale Commentarii…, precum şi de bietul scrib2. De pildă: în febra alegerilor unui nou papă, tensiunile dintre familiile Orsini şi Collona reizbucneau mereu cu o aşteptată violenţă şi a devenit un obicei ca reşedinţele candidaţilor să fie jefuite la instigarea uneia sau a celeilalte tabere. Încă înainte de moartea lui Calixt al III-lea, rând pe rând, locuinţele unor ipotetici posibili viitori papi aleşi de conclav au fost atacate cu multă furie de o plebe ce abia aştepta să fie asmuţită. Una dintre ţintele acestui atac a fost o clădire destul de modestă – comparativ cu celelalte locuinţe intrate în vizor – casa cardinalului Lodovico Garante. Locul fusese luat în cătare din cinci considerente: Garante era bătrân, nu făcea parte din familia şi alaiul lui Borgia, abia a primit tiara de cardinal, nu s-a grăbit să-şi ia în primire jilţul, era cunoscut drept un om extrem de modest3. Toate îl indicau drept un excelent „papă de trecere”, adică un papă care să păstorească un timp scurt, după care să moară cuminte şi să lase tronul pontifical unuia dintre nepoţii lui Calixt, adevăratul succesor în intenţia celui ce se pregătea pentru cele veşnice. Era evident că, deocamdată, ruda dorită n-avea nici o şansă datorită notorietăţii modului în care a fost până atunci promovată. Teoria aceasta, la început doar şoptită, a devenit atât de insistent vehiculată încât nimeni nu se mai îndoia de veridicitatea ei. Cele patru surse relatează fiecare în felul ei atacul asupra lui Lodovico Garante:
1. Cornelius Humilliatus, referindu-se întotdeauna doar la viaţa Înţeleptului, povesteşte în stilul său extrem de concis că în noaptea de 8 spre 9 iulie 14584, un individ doar pe jumătate îmbrăcat a ieşit urlând din casa cardinalului. Omul era atât de cuprins de spaimă, încât nici nu mai putea vorbi, ci doar îşi agita mâinile înspre clădire. Trecătorii târzii şi vecinii, adunaţi în grabă şi neştiind ce s-a întâmplat, au ezitat să intre în reşedinţa ierarhului. În sfârşit, oficialităţile sosite şi ele la faţa locului au pătruns în casă şi l-au găsit pe bătrânul Garante prăbuşit pe duşumea. Trupul îi era cald încă, însă cardinalul era mort, fără a se fi putut descoperi o rană ori o urmă de violenţă. Să fi fost otrăvit? Secretarul său particular, un tânăr diacon5, care îi era îl slujea şi asemenea celui mai apropiat servitor, se jura că bătrânul n-a mâncat nimic, ziua precedentă fiind o sărbătoare la care ţinea post negru. Singurele dubii au rămas manifestarea ciudată a celui ce a dat atât de speriat alarma, precum şi un fel de semnătură scrisă cu sânge, semnătură ce a dispărut repede de lângă decedat. Însă aceleaşi semne, scrise tot cu sânge, au apărut şi lângă nefericitul care a ieşit pe jumătate dezgolit şi urlând din casă. Uitat de toţi în febra evenimentelor, şi martorul acela a fost descoperit mort, prăbuşit lângă un zid pe care a fost mâzgălit acelaşi desen: un fel de doi „P”. Nici asupra acelui cadavru nu s-au găsit semne de violenţă. (Ulterior cei doi „P” au fost interpretaţi drept o indicaţie pentru Pius II, iar stilul execuţiei ar fi fost preluat de la societatea secretă Fede Santa, societate din care a făcut parte şi florentinul Dante Alighieri şi care, s-a bănuit o vreme, dar fără nici o dovadă, că ar fi fost continuată de grupul lui Patazzi.)
1 Şi iată şi pilda care ne-a rămas de la Al Şaptezeci şi cincilea, în urma acestei întrebări: „Lecţia de economie politică
Domnul Gough stătea de jumătate de oră şi-l urmărea pe Finch pescuind. Era o adevărată plăcere să-l vezi pe omul ăsta, trecut de prima tinereţe, neras, jerpelit, însă totuşi atât de distins în activitate. Se vedea de la o poştă că Finch e un adevărat profesionist. Şi, într-adevăr, domnul Gough putea constata cum în acea jumătate de oră, Finch scoase la mal trei peşti frumoşi, trei exemplare superbe. Alături, mai mulţi pescari amatori se străduiau în zadar să prindă peşte dintr-o mare, care pentru ei părea să fie lipsită de orice vietate.
Dar, spre surprinderea domnului Gough, după ce pescuise exemplarul cel mai frumos – şi cu câtă uşurinţă se agăţau peştii de cârligul lui Finch, spre disperarea celorlalţi pescari, profesionistul îşi adună lucrurile, se retrase la umbra unui copac şi se culcă. În doar cîteva clipe, aţipi.
“Uite, gândi Gough, de ce sunt prăpădiţii ăştia atât de săraci… Dacă n-ar fi atât de leneşi şi ar lucra conştiincios, în doar câteva luni li s-ar ameliora simţitor situaţia.” Tot gândindu-se, domnul Gough se enervă de-a binelea. Până la urmă, nu mai răbdă, se îndreptă spre copacul sub care dormea marele pescar şi tuşi de câteva ori. Finch se trezi.
– Ascultă, îi spuse domnul Gough cu blândeţe nefericitului. Eu vreau să îţi luminez mintea.
– Luminaţi-mi-o.
– Uite, zise domnul Gough, încurajat de admirabila receptivitate a pescarului. (Unii oameni sunt plini de bunăvoinţă. Păcat că, de cele mai multe ori nu este cine să-i lumineze…) Uite, tu ai prins acum trei peşti. Trei, nu? Acum să-mi spui de ce te-ai oprit din muncă?
– Păi, ce era să mai fac?
– Să prinzi mai mulţi peşti!
– De ce?
– Cum de ce?! Ca să-i mănânci.
– Dar mie şi neveste-mi ne ajung câţi am prins. Ba, mi-e tare teamă să nu trebuiască să mai şi aruncăm unul.
– De ce să-l arunci?! Poţi să-l vinzi!
– Da? De ce?
– Să-ţi cumperi o undiţă mai bună.
Finch se scărpină după cap.
– Mda, recunoscu el, ar fi o soluţie, Dar o undiţă mai bună e mult mai scumpă ca un peşte.
– Vezi? De aia îţi spun că nu trebuia să se opreşti din munca ta! Tu eşti pescar? Eşti! Ce trebuie să faci? Să pescuieşti. De aia eşti pescar. Deci, dacă mai lucrai o oră, puteai să-ţi cumperi din peştele obţinut o undiţă mai bună.
– Da? Mda… Dar de ce-mi trebuie mie o undiţă mai bună?
– Cu o undiţă mai bună ai prinde mai mult peşte. Şi asta cu acelaşi efort.
– Asta-i clar, spuse Finch. Dar de ce să prind mai mult peşte?
– Ca să-ţi cumperi o undiţă. La fel de bună.
– Încă una? De ce?
– Ca să prinzi şi mai mult peşte. Cu două undiţe bune, un pescar ca dumneata ar putea scoate… ohohoho!
– M-aş descurca eu, nu zic nu… Dar de ce să prind mai mult peşte?
– Pentru ca să-l vinzi! Nu înţelegi, omule? Din banii primiţi, în scurt timp, ai putea să-ţi cumperi o barcă.
– Ehei! Cu o barcă m-aş duce cu ea goală şi m-aş întoarce cu ea plină.
– Vezi? Vezi c-ai priceput? Ai putea prinde atât peşte încât în câteva luni să-ţi cumperi un vaporaş.
– Da? Aş putea, admise Finch, mai scărpinându-se o dată după cap. Un entuziasm încă necunoscut îl cuprinse. Dar unda trecu la fel de repede pe cum a venit. Şi ce să fac eu cu un vaporaş?
– Cu un vaporaş? Dacă ai avea un vaporaş, ai putea să-ţi angajezi câţiva pescari, băieţi de nădejde, să pescuiască ei în locul dumitale.
– De ce să pescuiască ei în locul meu?
– Pentru că dumneata ai avea bani.
– Da? Şi ce să fac cu banii?
– Dar nu înţelegi? Domnul Gough era de-a dreptul revoltat în faţa unui caz atât de evident de lipsă de înţelegere a economiei politice. Ei ar pescui, iar dumneata ai putea să te culci şi să dormi.
– Da? mai întrebă pentru ultima dată Finch. Dar, vă rog frumos, aşa ce fac? Şi se culcă la loc, protejat de soare de copacul bătrân şi noduros, îşi aşeză pălăria jerpelită peste faţa nerasă şi, după câteva clipe, începu să sforăie.”
2 Nu numai armonia complicată dintre cele patru înfăţişări ale uneia şi celeilalte versiuni este de luat în seamă, ci şi diferitele interpretări posibile, pornind de la diferenţe, chiar şi de la punerea accentelor. Poate că acolo, în acele diferenţe, este caligrafiat, ca de obicei, adevărul… pentru cine se pricepe să-l citească.
3 Şi Verrocchio, în bustul din teracotă palid colorată, ni-l prezintă ca pe un personaj şters. Cardinalul nu i-a cerut sculptorului să-i înfrumuseţeze în nici un fel chipul. Şi acest lucru putea fi socotit o ciudăţenie aptă de a naşte suspiciuni. (Lucrarea a scăpat ca prin minune, după ce ansamblul din care a făcut parte a fost distrus de o revoltă, căreia i-au căzut pradă numeroase opere de artă din Kastell, palat aflat între Siena şi Arezzo.)
4 Data oficială a morţii lui Calixt al III-lea este abia 6 august 1458, adică la peste cinci săptămâni de la evenimentele din jurul cardinalului Garante.
5 Roberto, cum precizează Humilliatus.
