În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Însă mai scrie la Al Şaptezeci şi cincilea: „Cavalerii Sfântului Mauriciu au reprezentat un ordin călugăresc militar, însă cu o activitate predominant religioasă. Marele maestru a insistat asupra învăţăturilor esoterice, el fiind convins că sufletul nu moare şi că răposaţii încearcă din răsputeri să comunice cu viii, dar că cei rămaşi pe pământ nu le răspund din pricina unor preconcepţii încetăţenite de veacuri”. La fel credea şi Nătăfleţul. Numai că acesta s-a născut doar cu trei ani înainte ca Amedeo să-şi fondeze ordinul său în A.D.1422. Să se fi aflat fiul Înţeleptului din nou într-un alt trup? Că a fost amestecat în vreun fel am aflat iarăşi ceva mai târziu, din biografia Martirului. Care a tăgăduit implicarea tatălui său în naşterea Ordinului Cavalerilor Sfântului Mauriciu „pentru că individul acela a fost mult prea laş pentru aşa ceva”. Să fi mâzgălit Al Şaptezeci şi şaptelea numele din lista membrilor fondatori? Scribul se află abia în anul 1422, iar Martirul se va naşte abia şaisprezece ani mai târziu…
Între timp, Sigismund şi-a urmat cu aceeaşi meticulozitate drumul spre coroana imperială, acumulând deja mai multe înalte titluri decât le-au permis pictorilor ce l-au imortalizat să i le pună în ovalul ce-i circumscria portretele. Crearea ordinului şi preluarea crezului recuperat de Eucherius din Lyon (şi el la două sute de ani după martiriul lui Mauriciu şi al camarazilor săi) cu un mileniu mai târziu nu este întâmplătoare. Amedeo a intrat în graţiile lui Sigismund şi s-a văzut răsplătit, încă în 1416, când a fost ridicat la rang de duce. Însă, asemenea suveranului, şi Amedeo nu s-a mulţumit niciodată cu puţin. El uită originea nubiană a Sfântului Mauriciu – aşa cum mai apare acela în statuia colorată de la Magdeburg – şi, după patru veacuri, îi dă o obârşie locală, din nordul Alpilor. Unirea cu Dumnezeu, în cadrul recluziunii celor veniţi la Ripaille, are şi un apendice foarte important: contopirea marelui maestru cu însuşi Sfântul Mauriciu. (Şi, atunci, cum să fi fost Amedeo un personaj cu pielea închisă? Mai ales că nu ne aflăm nici la d’Agaun [Acaunus], locul unde ar fi suferit martirajul Mauriciu şi soldaţii lui şi nici la Magdeburg.) Legenda larg încetăţenită, cum că ducele de Savoy ar fi ales o viaţă de eremit, după ce şi-a pierdut soţia şi primii trei copii, iar cel mai mare fiu rămas în viaţă nu promitea nici el să trăiască prea mult1, este la fel de nepotrivită realităţii ca şi cognomenul de „Pacifistul”, care i-a fost atribuit. În primul rând că ducele n-a fost prea credincios, lucru pomenit de mulţi autori, mai ales când, conform aceleaşi legende, ar fi refuzat („din modestie”) demnitatea papală. În al doilea rând, că L-a găsit pe Dumnezeu în viaţa de pustnic. Ambele afirmaţii sunt făcute pentru a-l legitima ca suveran pontif al Apusului. Dar cel mai limpede apare nepotrivirea când Mauriciu – Amedeo îi atrage decis atenţia lui Maximian – Sigismund că în, primul şi în primul rând, va asculta de Dumnezeu şi abia apoi de stăpânul lumesc. Iar poruncile Celui de Sus nu sunt întotdeauna la fel interpretate jos, pe pământ. Totuşi, ceva mai multe decât ceilalţi muritori le ştie cineva care s-a dedicat cu totul prăznuirii Lui. Printre aceştia, şi ducele care a renunţat la titlurile şi averile laice pentru căutarea Atotputernicului. Aşa că Amedeo era acum în stare să deceleze voinţa divină. (Aşa cum împăratul lumesc ştia mai puţin.) Şi, într-adevăr, Mauriciu – Amedeo licitează şi obţine ceea ce-şi doreşte. Şi ceea ce convine ambelor părţi: Sigismund merge la papa de la Roma, se lasă încoronat împărat romano german, ceea ce îi conferea puterea venită chiar din mâinile locţiitorului lui Isus pe pământ, după care pleacă la Basel şi îl împinge în faţă pe Amedeo drept antipapă. („Nu numai papa l-a făcut pe împărat, ci şi împăratul l-a făcut pe papă”.) Şi toate astea deşi Sigismund moare subit în 1437, în vreme ce Amedeo devine antipapă abia în 1439… Al Şaptezeci şi şaselea ştia toate astea şi a constatat că, nici în afara lui, rânduiala lumii nu ţine cont de stricta cronologie. Timpul a fost făcut pentru omul căzut în păcat şi nu pentru Dumnezeu.
Cum să fi rămas Sfântul Mauriciu un soldat cu pielea tuciurie, când scrie în capitolul dedicat Înţeleptului că Amedeo punea mare preţ pe curăţenia sângelui şi că „Încă în vara lui 1430, aflat la castelul din Chambery, publică Statuti Generali, un text ce prevestea din plin… legile antievreieşti de la Nűrenberg? Evreii erau condamnaţi să trăiască izolaţi de creştini şi să poarte semne distinctive. Până la Hitler, papa Paul al IV-lea va emite în 1559 Index Librorum Prohibitorum, care va folosi drept bază documentul lui Amedeo pentru a legifera un regim şi mai dur pentru evrei, introducând chiar şi termenul de <ghetou>. Cum pentru un papă, ultimul antipapă a rămas prilej de inspiraţie, este de crezut că îi lega mai mult decât simplul antisemitism, Paul al IV-lea fiind şi unul dintre cei mai extremişti fanatici naţionalişti din istorie.” Mai mult, Amedeo rescrie întreaga istorie şi îşi găseşte strămoşii printre părinţii fondatori ai creştinismului, unii „înaintea lui Hristos şi prevestindu-L”. Aşa că ducele de Savoy îl face pe Sfântul Mauriciu de obârşie din Valais, în nordul Alpilor.
– Lucrurile sunt atât de complicate, încât omul nu le poate decât interpreta, dându-le un sens personalizat, se smiorcăia Nătăfleţul. Scaunul acesta reprezintă cu totul altceva pentru mine decât pentru tine. Numai Dumnezeu ştie cu precizie ce este un scaun, în vreme ce eu îl consider doar drept obiectul pe care mă aşez să mă odihnesc, iar tu, trecând pe lângă el, abia de-l iei în seamă, atât cât să nu te loveşti de el. Al Şaptezeci şi şaselea stătea pe scaunul lui preferat şi gândea la toate astea…
Gândea la tatăl său, un om atât de înţelept pe cum îi era cognomenul şi atât – nu de tolerant – de înţelegător. (Un înţelept nu poate fi decât înţelegător…) Tatăl care a stat şi alături de Amedeo – Felix V, şi alături de evreul Ţipor.
„În vara lui 1430, aflat la castelul din Chambery, [Amedeo] publică Statuti Generali, un text ce prevestea din plin… legile antievreieşti de la Nűrenberg. Evreii erau condamnaţi să trăiască izolaţi de creştini şi să poarte semne distinctive.” Dar Amedeo Felix nu-l respingea nici el pe Ţipor. Iar evreul, după ce Amedeo a renunţat la poziţia de antipapă şi a revenit la Florenţa în calitate de cardinal, l-a regăsit şi aici. Ţipor, alături de Înţelept a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui Pius II. „Ţipor nu sabota ideile Înţeleptului, însă căuta, de fiecare dată, soluţiile cele mai puţin scumpe pentru neamul său. Pe lângă aceste discordanţe dintre cei doi, se şoptea că fiecare pas era analizat şi de confreria bănuită, aşa că forma finală a sfaturilor date papei erau rezultatul a mult mai multor considerente. Ca să nu mai amintim că deciziile, până la urmă, erau luate tot doar de Piccolomini însuşi, papa Pius al II-lea.” Aşa scrie în dreptul vieţii Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, tatăl Nătăfleţului. (Când a plecat din Italia, salvându-şi viaţa sa şi a conaţionalilor săi cu ajutorul Înţeleptului, dar şi cu cel al averilor părăsite în mâinile cardinalilor, lui Ţipor i s-a mai permis să celebreze un Gezerot Tatum, liturghia evreiască pentru cele peste 5000 victime ale începutului primei cruciade…) Dar tot Ţipor a fost şi cel cu ajutorul căruia abatele Contador „s-a jucat” cu Omul din fereastră2. Existau cu adevărat şi fiinţe vii livrate de Ţipor în Palatul Bosci? Oameni? Ce fel de oameni? Conspiratori? Conspiratori pentru cine? Şi pentru ce? Sfinxul de pe zidurile Palatului Bosci tăcea. Personajele se intersectează, ba se şi întrepătrund. Secolul Nătăfleţului a fost secolul societăţilor secrete. Societăţile secrete au menirea de a scoate din masa mare de oameni câţiva indivizi pentru anumite scopuri. Dar chiar şi între acele confrerii există, iată, ”coridoarele subterane care au pus în legătură diferiţii muritori, diferitele organizaţii, diferitele state ce se atrag ori se resping unele cu celelalte”. Confreria lui Patazii şi a lui Contador, Ordinul Dragonului Doborât, Ordinul Sfântului Mauriciu… Coridoare făcând legătura între destinaţii pe care este greu chiar şi să le bănuieşti. Amedeo VIII, teoreticianul luptei împotriva evreilor şi evreul Ţipor, Omul din fereastră imposibil de racolat la vreo partidă şi Condador, intrigantul. Amedeo şi Înţeleptul. Coridoare de trecere şi niciodată trasee cu o destinaţie finală. Aşa încât, având o călăuză bună, poţi ajunge de la oriunde la oriunde. Chiar şi din arestul Barbarei de Cilli, soţia împăratului Sigismund pregătindu-se de moarte, la contele Patazzi3. Există om care să fie un asemenea ghid?
Nătăfleţul era tot mai convins că el însuşi era acel Cicerone pătrunzând dincolo de pereţii timpului şi ai spaţiului cu preţul blestemului devorator al memoriei sale transcedentale, suportând să trăiască fără a avea cordonul ombilical tăiat şi acceptând neînţelegerea şi chiar batjocura celor din jur. Rătăcind prin nebănuitele coridoare subterane, retrăind toate avatarurile strămoşilor săi. O dată a încercat să-i sugereze lui Roberto, servitorul credincios în grija căruia l-a dat Înţeleptul, că se poate naviga liber în spaţiu şi timp. Iar lui Roberto, în loc să-l înfricoşeze o asemenea posibilitate, au început să-i strălucească ochii de încântare, visând cu voce tare o călătorie atât de simplă prin toate dimensiunile universului.
– Păcat doar că nu se poate, şi-a încheiat slujitorul reveria.
Să-i spună că se poate? L-ar fi crezut şi mai nebun, şi mai neputincios decât îl considerau oamenii şi aşa. Cine să conceapă că timpul şi spaţiul nu sunt doar pereţii ce înconjoară temniţa trupului muritor, ci chiar zidurile de apărare ale sufletului? Cât de mult cred oamenii în bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu văd în limite decât constrângeri şi nu şi taluzuri de protecţie? Cui să-i fi spus Al Şaptezeci şi şaselea toate astea? Lui Rodolfo, căruia au început să-i sclipească ochii la gândul libertăţii necugetate, asemenea agitaţiei necontrolate şi plină de riscuri a pruncului gata să se lovească de orice? Nici cu propriul tată, cel numit pe bună dreptate de toată lumea Înţeleptul, fiul n-a avut mai mult succes, cu toate că părintele l-a privit lung, în vreme ce el încerca să spună şi să nu spună. De parcă i-ar fi răspuns că sunt lucruri pe care nu le putem rosti pentru că nu avem dreptul s-o facem.
Stând pe scaun în lumina soarelui pătruns în seră, Nătăfleţul se întreba cine, ce om ar putea înţelege că un perete – fie acela şi zidit din timp şi spaţiu – nu numai te închide, dar te şi apără? În nici un caz cel ce vrea să iasă neîngrădit.
1 Într-adevăr, Amedeo îşi lasă titlul şi averea lui Louis (Ludwig), al doilea său fiu în viaţă şi care avea să trăiască peste cincizeci de ani, în vreme ce fratele mai mare, Amedeu de Savoy, prinţ de Piemont, nu va atinge nici vârsta de douăzeci de ani.
2 Scrie în biografia Omului din fereastră: „În cazurile obişnuite, aprovizionarea Palatului Bosci se făcea prin intermediul armatei de servitori. Cei mai privilegiaţi negustori ajungeau cel mult la Rodolfo. Şi atunci când apărea un litigiu, cazul ajungea tot în faţa lui Rodolfo, majordomul care a preluat comanda supremă în numele stăpânului, a Sfinxului Florenţei, la care nu penetra nimeni. Nimeni în afară de Contador şi de Ţipor. Dacă acesta din urmă era acceptat pentru a realiza cu Al Şaptezeci şi patrulea un joc doar al lor, Contador se afla de faţă în calitate de… arbitru. Lucrurile se desfăşurau astfel: Ţipor intra în odaia întunecoasă, tuşea pentru a-şi anunţa prezenţa (deşi nu era nevoie…) şi se aşeza pe un scaun pregătit lângă uşă pentru el. După o vreme, îşi făcea apariţia şi abatele. Urma o pauză lungă, despre care pretindea că era un schimb de replici fără cuvinte între gazda sprijinită de pervazul ferestrei şi evreul ce părea că a aţipit scufundat în scaunul său cu spetează înaltă. Semiîntunericul din încăpere era amestecat cu mirosurile dulci-amărui ale unor beţişoare aduse din India şi care ardeau în suporturile lor din fildeş decorate cu elefanţi, maimuţe şi cu figura burduhănoasă a lui Buda. Alături, într-o butaforie din metal nobil şi pietre irizând puternic, o cascadă minusculă şiroia neîncetat, recipientul fiind astfel gândit încât se autoalimenta continuu, realizând un tip de perpetuum mobile imaginat şi construit de către Cossimo Locatti şi vândut pe bani grei pentru uzul personal al Omului din fereastră. Semiîntunericul, acel miros, precum şi şipotul neîncetat al apei din micuţa cascadă acţionau asupra simţurilor celui ce intra în acea încăpere şi îi provoca o stare pe care, mult mai târziu, Braid o va numi <hipnoză>. O stare care nu-i era străină lui Contador, membru al grupului Patazzi. Dar o stare greu suportată de un nou venit, bun pretext pentru ca Rodolfo să nu-i permită nimănui să-i conturbe stăpânul. <Odată, se justifica majordomul oaspeţilor insistenţi, o femeie a intrat în camera LUI şi, după numai câteva clipe, a leşinat. A fost nevoie să fie scoasă repede şi doar Dumnezeu a vrut ca ea să nu moară pe loc. Şi doi nobili cavaleri din Franţa au păţit amândoi acelaşi lucru!> Nimeni n-a verificat veridicitatea celor spuse, dar nici n-a mai stăruit altcineva să pătrundă în acele încăperi. Nu se ştie niciodată: <Dar dacă o fi chiar aşa cum spune servitorul?>Jocul Omului din fereastră cu Ţipor continua în cadrul unui ritual niciodată călcat: fără a se scoate un cuvânt, gazda nici măcar binevoind să-şi întoarcă faţa spre oaspetele ei. După o vreme, Ţipor părea că se trezeşte din aţipeală şi pleca. Pleca şi Contador. Apoi, după o vreme mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de ce îşi imaginase Al Şaptezeci şi patrulea în răstimpul în care cei doi au fost de faţă, evreul îi aducea lui Rodolfo un obiect, un mic animal ori un <gând materializat> (Juan Contador). Nimeni nu ştia exact cu ce se înfăţişa Ţipor, totul fiind aşezat într-un cufăr masiv pe care-l cărau doi zdrahoni de-ai negustorului. După ce lăsau geamantanul în faţa uşii, majordomul îl împingea în odaie. Pe urmă apărea şi Contador, primea înapoi cufărul gol şi citea de pe figura servitorului de taină dacă i-a fost livrat stăpânului ceea ce se aşteptase ori dacă acela a fost înţeles greşit. Dacă da, dacă Omul din fereastră se arătase mulţumit, abatele primea contravaloarea în bani şi i-o transmitea negustorului. Dacă nu, dădea el o sumă de florini cât îi indica majordomul, florini pe care îi recupera fără nici o întârziere de la Ţipor. Acesta a ieşit foarte rar în pierdere, recunoaşte Contador, Ţipor fiind capabil să satisfacă şi cele mai ciudate dorinţe. Puţină lume ştia de acest joc, iar cei ce l-au aflat, au încercat să-i descoase pe cei doi hamali despre conţinutul livrărilor lor. Însă nici hamalii nu ştiau mai mult decât că, uneori, cufărul era foarte greu, pe când, alteori părea să fie gol, că uneori aveau impresia că duc ceva prost împachetat, fiindcă se lovea la fiecare pas de unul sau de altul dintre pereţi, iar, altădată, li se părea că transportă fiinţe vii. Mai ales această ultimă afirmaţie lăsa drum liber oricărei ipoteze. Însă ce ipoteză părea să mai mire, atunci când era vorba de asemenea personaje? Şi cine să aibă curajul să le mai aducă astfel de acuze? Cel mult Fra Gregorio, însă acela nu s-a temut să învinuiască şi personaje cu funcţii mai înalte, motiv pentru care a şi sfârşit aşa cum a sfârşit. Dar chiar şi Fra Gregorio vorbeşte, ferindu-se de la acest subiect cu prudenţă: nu pentru că i-ar fi fost frică, ci fiindcă recunoaşte că nu exprimă decât ecoul unor zvonuri şi că nu are dovezi suficiente pentru a jura în faţa lui Dumnezeu că toate acele întâmplări erau şi reale. Fra Gregorio n-a fost vreodată martor ocular la acele fapte. Măcar de atât l-a scutit Dumnezeu!”
3 Împăratul, simţind că i se apropie sfârşitul, n-a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi soţia sa în legătură cu succesiunea. Şi, fiindcă a prins-o că ea nu era dispusă să cedeze, a mai apucat s-o trimită în arest. Încă un semn că până şi co-fondatorii aceluiaşi ordin, care trebuia să unească pe cât de strâns posibil fraţii între ei, pot ajunge la conflicte, asemenea profanilor. Chiar şi când îi lega mai mult decât jurământul de intrare în confrerie. Chiar şi când erau soţi.
