CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Numai că, aşa cum s-a precizat, noul venit n-a avut răbdare nici măcar o zi să înveţe jucând rolul de ucenic. După un scandal zdravăn, colaborarea părea terminată, dar Al Şaptezeci şi şaptelea s-a răzgândit şi, peste o săptămână, a revenit. Nu cu mâna goală, ci cu un aport de 20.000 de florini! Nu era o sumă exorbitantă pentru familia Medici, însă era o sumă foarte mare pentru oricine. Atât de mare încât până şi Lorenzo, hotărât să nu mai audă de imposibilul protejat al lui Becchi, a trebuit să gândească de două ori înainte de a lua o hotărâre definitivă. Şi nici noutatea absolută ca să apară cineva din Palatul Bosci dispus să se implice într-o afacere la lumină nu putea fi ignorată. Şi nici pe lângă cei 20.000 de florini nu se putea trece atât de uşor. Şi, gândind mai departe, nu se putea calcula dacă nu cumva odată deschise baierele legendarelor pungi ale Omului din fereastră, nu se vor scurge de acolo şi alte şi alte comori… Nu, indiferent de neplăcerea de a se lucra cu Marchizul Umberto, tentaţiile erau mult prea mari spre a se putea trece nepăsător pe lângă ele.

De data asta, prudentul Lorenzo a avut pretenţia unui contract scris, prevăzut cu numeroase capitole, contract care, spre bucuria scribului, s-a păstrat. Se stipulau, în principal, competenţele fiecărei părţi, oamenii băncii având grijă să nu-i dea impresia Marchizului Umberto că este aşezat într-o poziţie supusă, dar limitându-i în mod iscusit drastic libertatea de mişcare. Nici o precauţie nu era inutilă, Lorenzo neavând de unde să ştie dacă suma adusă ca aport de capital era sau nu vitală pentru Al Şaptezeci şi şaptelea şi, drept urmare, n-avea de unde să ştie nici dacă ea, oricât de impresionantă era, putea să fie o piedică pentru o nouă izbucnire necontrolată a strănepotului Omului din fereastră. Cu alte cuvinte, dacă cei 20.000 de florini îl legau sau nu de afacere pe cel ce i-a adus¹.

Un al doilea subiect de meditaţie îl constituia dacă era mai bine să i se încredinţeze novicelui o filială măruntă undeva departe, scăpându-se astfel de prezenţa sa nocivă în preajma centralei sau dacă nu era totuşi mai potrivit să fie păstrat aproape, unde putea fi ţinut în zgardă şi supravegheat. Şi unde, la urma urmei, putea fi învăţat regulile bancare şi, chiar mai important decât atât, unde să i se insufle plăcerea pentru această îndeletnicire în speranţa că, pe viitor, din Palatul Bosci s-ar putea revărsa şi alte sume importante. (Era uşor şi tentant să visezi în acele momente: dacă s-ar fi realizat minunea, familia Medici putea să-şi depăşească de departe toţi rivalii, ceea ce ar fi însemnat nu numai belşug aproape fără limite, dar şi putere politică proporţională. Şi era uşor să visezi aşa, întrucât doar şi numai la aflarea veştii că Lorenzo şi Giuliano au reuşit să deschidă uşile palatului atât de straşnic păzit de Sfinxul din Florenţa a iscat o asemenea vâlvă încât prestigiul întreprinderilor Medicilor a crescut imediat. Vechile legende despre puţul fără fund al averii aduse cu sine de Omul din Fereastră dintr-un la fel de legendar tărâm au devenit mai actuale ca oricând.)

Până la urmă, s-a decis ca Al Şaptezeci şi şaptelea să plece la filiala din Montpellier într-o calitate destul de vagă, de „supraveghetor al conducerii generale”. Tot în Franţa, însă la filiala din Lyon, se afla director Lionetto Rossi, soţul surorii naturale a lui Lorenzo şi Giuliano. Marchizul Umberto avea drept de control şi asupra acestuia. Aşa că a început să facă naveta între cele două filiale şi, se pare, a fost chiar şi la Londra, unde şi-a atribuit singur nişte prerogative discreţionare. (De care, e drept, nu s-ar fi folosit în mod semnificativ, ci s-ar fi mulţumit să concedieze un funcţionar inferior şi mai mulţi servitori.)

Munca în filiale, mai ales având mai mult drepturi decât îndatoriri, nu-i lua prea mult timp, aşa că a putut deveni repede o figură cunoscută în societatea locală. La biserică, dar şi la cârciumile frecventate de păturile privilegiate, se putea face lesnicios cunoştinţă cu oricine. Iar Al Şaptezeci şi şaptelea nu era doar un funcţionar al unei bănci florentine, ci, în primul rând, Marchizul Umberto şi apoi Cavalerul Marchiz Umberto. Banii daţi pe titlul nobiliar şi-au meritat investiţia, fiul Nătăfleţului devenind repede oaspetele de onoare în oraşele noilor sale reşedinţe. Şi zvonurile despre personaj au început să circule, puternicii locului vrând să ştie cât mai multe despre cel devenit atât de repede centrul interesului şi, mai ales, despre cel ce a reuşit să menţină acel interes pe tot parcursul şederii sale acolo. Nu trecea o singură zi fără ca Marchizul Umberto să nu dea nou prilej de vorbe. Gianni Vengeri – secretarul, biograful şi valetul – zăboveşte îndelung asupra isprăvilor eroului său şi descrie cu lux de amănunte nu numai întâmplările înşişi, ci şi ecoul nemăsurat de care s-au bucurat. Vom da aici de aventuri de alcov, de răfuieli în plină piaţă, de întreceri cavalereşti, de victorii în jocuri de noroc, de lovituri de forţă. Şi, bineînţeles, de fiecare dată Al Şaptezeci şi şaptelea domina scena şi ieşea învingător necontestat. Scribul nu ştie dacă Gianni Vengeri l-a însoţit pretutindeni pe personajul său ori dacă mai nota şi el după cele auzite de la alţii.

Marchizul Umberto se intitula în Franţa Cavalerul Marchiz Umberto şi îşi justifica titlul prin lipsa de griji de care dădea dovadă în vreme ce risipea cu bani în toate direcţiile. Al Şaptezeci şi şaptelea se purta ca un marchiz mai bogat decât împăratul. Cum nu dispunea de fiecare dată de lichidităţi, mai băga mâna şi în rezervele băncii. Lucru notat cu grijă de funcţionari şi raportat la Florenţa. Însă stăpânii de acolo nu au trebuit să-şi facă mari griji din pricina acelor fonduri fiindcă, odată anunţat Palatul Bosci, banii se întorceau prompt la cei de la care au fost „împrumutaţi”. Aceasta a fost o practică tacită, nici una dintre părţi nedorind să alimenteze noi bârfe. Pentru că bârfe erau destule: Marchizul Cavaler trebuia să primească o identitate pe unde se afla şi ce identitate poate avea cineva venit de departe, lăfăindu-se în bani, purtându-se oriunde ca un şef suprem şi luându-şi în modul cel mai firesc tot ce-şi dorea, de i se cuvenea ori nu? Ce poţi afla de departe despre ultimul moştenitor al Palatului Bosci din Florenţa, când nici măcar florentinii nu ştiau prea multe despre enigmele de nepătruns ale locuitorilor acelui imobil? Florenţa se bucura de o aură pe care marile ei familii o tot dezvoltau, iar familia Medici pe lângă că era una dintre acele mari familii, era şi asociata Cavalerului Marchiz. Despre un asemenea personaj se putea spune orice şi se putea crede orice. Orice! Aşa că nu e de mirare că nici una dintre isprăvile povestite de Vengeri nu era pusă la îndoială. Nici măcar cele ce ar fi putut uşor fi asimilate cu cele mai năstruşnice scorneli ale unor artişti de bâlci.

Cum ar fi fost, de pildă, relatarea despre modul în care marchizul ar fi ieşit dintr-o situaţie cu totul imposibilă:

„Al Şaptezeci şi şaptelea a fost gazda unei petreceri mult prea libertine în somptuoasa vilă pe care şi-a închiriat-o la Lyon şi, supraexcitaţi de trupurile goale şi de băutură, oaspeţii au uitat de orice oprelişti şi şi-au continuat orgia în grădina vizibilă prin gard din stradă. Unde s-a adunat o mulţime de curioşi să privească scârboşeniile venind parcă tocmai din cetăţile Gog şi Magog. Iar ceea ce au văzut ei acolo a întrecut cu mult orice imaginaţie, încât toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu s-au ruşinat şi şi-au lăsat ochii în pământ, însă de plecat tot n-au plecat din spatele gardului. Cum spectacolul acela atât de spurcat nu se mai termina, au fost chemaţi şi părinţii şi a venit chiar şi episcopul în persoană, însoţit de mai mulţi călugări.

– Acestea toate sunt semn că Anticristul îşi adună oştile şi că Apocalipsa nu mai este deloc departe, au şoptit monahii, fără a-şi lua ochii de la scârbavnica privelişte.

Iar oamenii priveau cu speranţă şi înfricoşare către slujitorii Domnului, însă mai trăgeau, din când în când, cu privirea să vadă toate păcatele desfăşurându-se fără ruşine în faţa lor.

Atunci, povesteşte cu mare admiraţie Gianni Vengeri, apăru în grădină însuşi Cavalerul Marchiz Umberto, singurul îmbrăcat cu straiele în cea mai deplină ordine. Ignorând cu totul cele ce se petreceau în jurul său, se strecură printre trupurile încleştate unele de altele şi veni spre gard.

– Am observat şi eu că nu se vede bine din stradă din toate poziţiile: într-un loc se află un tufiş care obturează priveliştea, într-altul un copac. Mă bucur că aţi găsit fiecare câte un punct din care să vă desfătaţi vederea.

Era aceasta o neobrăzare fără seamăn. Adică este posibil să vorbeşti aşa cu atâţia oameni venerabili, monahi şi chiar şi cu episcopul în persoană? O rumoare ameninţătoare se ridică din mulţime.

– Fiindcă sunteţi foarte interesaţi de această privelişte, voi da poruncă să se deschidă poarta, ca să puteţi privi mai bine.

Aerul păru să îngheţe. Indignata mulţime de gură-cască ameninţă să intre în curte, dar nu pentru a admira, ci pentru a pune capăt nemaiîntâlnitei blasfemii. Şi acele trupuri goale se opriră din încleştarea lor, ca trezite din coşmar. Mai mult uluiţi decât ruşinaţi, oamenii se grăbiră în clădire, fără a mai avea cutezanţa de a reveni în curte nici măcar îmbrăcaţi în bună rânduială.

Ceea ce ar fi urmat este mai mult ca sigur o invenţie de-a lui Vengeri, pentru că tot demersul atribuit Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea nu se potriveşte în nici un fel cu caracterul său autoritar, prea puţin dispus să-şi justifice acţiunile. Cavalerul Marchiz Umberto ar fi venit personal să deschidă marea poartă a vilei şi i-ar fi poftit pe toţi cei de afară în curte, unde servitorii îi aşteptau cu tăvi cu prăjituri şi cupe cu vin. Decorul scenei se schimbase cu totul, într-atât încât oamenii au început să se îndoiască dacă au văzut aievea orgia nemaiîntâlnită.

Îmbunaţi de felul cum erau trataţi, au acceptat să asculte discursul amfitrionului – singurul discurs reuşit care i-a fost atribuit în întreaga-i viaţă. (Doar o singură dată, peste ani, într-o convorbire de taină cu Piero de Medici, în grădina Vilei Pandalini, a mai dat Al Şaptezeci şi şaptelea semne că ar fi putut fi şi orator.)

– O femeie care a ajuns să acapareze un bărbat îşi pierde, în aceeaşi clipă, puterea. Şi ştiţi de ce? Fiindcă tocmai atunci trebuie să renunţe la ceea ce-i place ei cel mai mult şi cel mai mult în viaţă: sulimenelile şi veşmintele. O femeie nu se găteşte pentru a cuceri bărbaţii – sau, cel puţin, nu neapărat pentru aceasta -, o femeie se face frumoasă pentru ea însăşi. De aceea se şi admiră atât în oglindă. Femeia nu este decât perechea eternă a lui Narcis.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.