CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Din sudul Italiei, Omul cu Cicatricea a ajuns în Marea Insulă a Siciliei, fiindu-i teamă să mai facă drumul spre nord, unde şi aşa nu mai avea unde se ascunde, tainiţa Vazei fiindu-i de acum definitiv închisă, iar alte locuri până nu de mult sigure devenindu-i, între timp, şi ele mai degrabă duşmănoase. După ce, vreme de mai multe săptămâni, a stat ascuns prin viile de la poalele vulcanului, a reuşit să coboare la Taurmina şi să prindă o corabie spre Cipru. Acolo a aflat despre evenimentele legate de noua cruciadă şi, îmbrăcând o mantie de cavaler, dar mizând şi pe trupul său plin se răni, porni, alături de “alţi nobili”¹ şi pedestraşi spre Damiette, portul asediat de aproape un an de către cruciaţi. (Aceştia, sub comanda lui Jean de Brienne părăsiseră Asia, fiind convinşi că orice eventuală izbândă în Ţara Sfântă nu putea fi decât efemeră, atâta vreme cât din pâlnia deschisă a Egiptului se va scurge neîncetat valul nesfârşit al musulmanilor. Aşa că, pentru recucerirea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt se considera că era nevoie de o victorie decisivă chiar în inima statului Ayyubizilor, Cairo. În drum, cruciaţii au intenţionat să cucerească cele două mari porturi, Damiette şi Alexandria, pentru a obtura ieşirile la Mediterană ale adversarilor. A fost momentul când, în noiembrie, a ajuns şi el la locul ostilităţilor şi când, câteva săptămâni mai târziu, cetatea cădea în mâinile creştinilor. Dar şi momentul când, tot din Cipru, dar cu o altă corabie, avea să vină în Egipt şi cardinalul Pelagius. Al Şaizeci şi şaselea avea să-şi blesteme soarta că nu se îmbarcase împreună cu legatul papal, cele câteva zile de călătorie împreună putând să-l lămurească suficient că n-ar fi trebuit să “devină” cavaler, ci să “rămână” călugăr².)

Musulmanii prevăzuseră căderea Damiettei şi au avut vreme s-o pregătească în condiţii cât mai avantajoase. Al Şaizeci şi şaselea, în schimb, abia sosit la faţa locului, a interpretat victoria facilă drept un semn al modului cum va continua întreaga expediţie. Şi, oricum, intrând iarăşi în calitate de cuceritor într-o cetate epuizată, speranţele că va trăi vechile satisfacţii păreau justificate.

Continuarea cruciadei avea să se constituie într-o permanentă dispută între Jean de Brienne şi cardinal. Pelagius, total nepregătit în strategie militară, îl ameninţa mereu pe înţeleptul rege al Acrei cu excomunicarea, în caz să nu-i respectă ordinele lipsite de orice prevedere. Astfel, s-a ajuns ca întreaga armată – fără promisele ajutoare ce trebuiau să vină din Germania chiar sub conducerea împăratului – să ia calea Nilului şi să înainteze neîntâlnind nici o rezistenţă din partea musulmanilor. Înaintare cu atât mai înşelătoare, cu cât localităţile părăsite de băştinaşi ofereau tabere ideale de odihnă şi realimentare pentru atacatori. Marşul cruciaţilor a devenit un fel de plimbare triumfală. Ceea ce a mărit disensiunile dintre cei doi conducători ai expediţiei, întrucât noul sultan ayyubid Malik-Al-Kamil (al-Malik al-Kamil I Nasr ad-Din Abu’l-Maali Muhammad ibn al-Adil I) era dispus la aranjamente care nu numai că ar fi economisit numeroase vieţi, dar i-ar fi umplut şi de glorie pe cruciaţi: una dintre propuneri, reiterată de mai multe ori, le oferea creştinilor Ierusalimul, în schimbul retragerii armatei cruciate din Africa. Ce putea să-şi dorească mai mult legatul papal? Doar că Pelagius a refuzat constant orice “compromis”.

În vremea aceasta, Al Şaizeci şi şaselea continua să regrete enorm că “devenise” cavaler într-un război condus de călugări. Dacă ar fi “rămas” dominican, ar fi putut avea o cu totul altă influenţă în decurgerea lucrurilor. Dar cel mai mare regret îl simţea Omul cu Cicatricea că Andrei al II-lea plecase de mult (din cruciada numită “maghiară”…) El fusese, nu o dată, la curtea regelui ungur, cu care se afla în bune relaţii personale: Andrei a reuşit să construiască o viaţă de un rafinament şi de un lux pe care nu le-a atins niciunde Europa contemporană lui. El a infirmat, pentru o vreme, legenda “ungurului sălbatic”, legendă vie vreme de veacuri. Tocmai în preajma tronului ungar era locul unde Epicur nu putea să se simtă decât asemenea peştelui în apă. După Cruciada Copiilor şi înainte de bătălia de la Bouvines, se pare că Al Şaizeci şi şaselea s-ar fi aflat la curtea lui Andrei al II-lea, chiar şi în lipsa regelui. Scribul, însă, n-are nici o dovadă că primul dintre numeroşii Bank (-Ban) care ar fi stat la originea asasinării reginei Gertrud ar fi fost Omul cu Cicatricea, chiar dacă, în câteva cronici, respectivul cavaler ar fi avut obrazul însemnat de o veche urmă de spadă (fapt ce nu putea fi decât în favoarea unui personaj pozitiv, luptător neînfricat pentru cauza poporului şi eliberatorul ţării de o asupritoare străină şi, desigur, rea.) Pe lângă altele, “cicatricea distinctivă” a Omului fără Nume îşi are originea ulterior bătăliei ce avea să aibă loc abia cu un an mai târziu… (E drept, însă, că un răstimp atât de scurt în marea simfonie a scrierii istoriei, nici măcar nu se poate numi anacronism, …) Dar că Al Şaizeci şi şaselea s-a bucurat din plin de luxul şi rafinamentul de la curtea lui Andrei este sigur. Până ce a trebuit să fugă şi de acolo. (Nu pentru că s-ar fi opus regelui, ci pentru că a ar fi întrecut măsura cu soţia unuia dintre numeroşii veri ai Gertrudei, rude aciuite pe lângă arealul unde se desfăşura fastul reginei.) Aşadar, Andrei, pe care Omul fără Nume a reuşit să-l introducă în numeroasele sale scenarii imaginative, plecase de mult: viaţa dură dintr-o tabără nu era făcută pentru un rafinat ca el…

În schimb, o viaţă nu prea dură pentru Omul cu Cicatricea. Interimatul trecerii dintr-un loc cucerit într-altul, chiar dacă (şi) prin nişte sate prăpădite, îi înlesnea multe capricii, pe care într-un domeniu stabil nu şi le-ar fi putut permite. Şi tocmai când el observase, cu îngrijorare, că plăcerile de ieri azi nu-i mai produceau aceleaşi satisfacţii, al-Malik, într-un gest disperat, după ce a încercat în zadar toate etapele diplomaţiei, a rupt digurile Nilului şi apele au început să acopere taberele creştinilor. Inundaţiile au lipsit cruciaţii de mâncare şi de furaje, dar îi împiedicau chiar şi să se odihnească, practic ne mai fiind loc uscat unde să-ţi pui capul. Brusc, din atacatorii ce îşi proclamau infailibili pretenţiile, năvălitorii au devenit cei ce cereau un acord care să le salveze viaţa. Tactica maximală a lui Pelagius s-a prăbuşit şi doar lipsa de resurse a sultanului abayyd a adus o pace onorabilă, datorită căreia cruciaţii s-au putut retrage în siguranţă.

Expediţia aceasta, care ar fi putut obţine pe calea tratativelor Ierusalimul, s-a transformat într-un nou eşec, în urma ei, cruciaţii neobţinând nimic. Dar măcar mulţi dintre ei salvându-şi viaţa. Printre perdanţii individuali – întotdeauna prea numeroşi spre a fi reţinuţi de istorie – se afla şi Al Şaizeci şi şaselea. Retragerea n-a mai fost atât de triumfătoare ca înaintarea, iar capriciile pe care Omul cu Cicatricea şi le-a permis la venit au fost contabilizate la întors. Tras de mai multe ori la răspundere pentru cele săvârşite, a fost condamnat la moarte, în prezenţa cardinalului. Şi chiar dacă a reuşit din nou să scape, revenirea în Europa a trebuit s-o facă de unul singur, ascunzându-se mai tot timpul şi fiind de mai multe ori denunţat de cicatricea trădătoare: printre numeroasele grupuri ale cruciadei, el, conform vechiului obicei, se aciuia pe lângă cei ce nu l-au cunoscut până atunci şi unde Şopârla Galbenă se făcea una cu ceilalţi. Stratagemă pe care noua sa înfăţişare n-o mai permitea.

Revenirea în Europa a fost, aşadar, cumplită, el trebuind să vină singur prin întinsele şi necunoscutele teritorii duşmănoase. El, care a dormit puţine nopţi succesive în acelaşi pat şi asta doar când locul respectiv era fie al satisfacţiei atinse, fie al recuperărilor necesare, a suportat călătoria de întoarcere asemenea unei fiare epuizate, continuând să alerge doar din inerţia spaimei. Ne mai simţindu-se ocrotit de calităţile sale simbiotice din pricina cicatricei trădătoare, drumul, care l-a costat peste jumătate de an de chinuri, l-a îmbolnăvit pentru tot restul vieţii. Şi – chiar şi aşa – a trebuit să fie fericit că a scăpat din mai multe capcane şi că a reuşit să mai ajungă în viaţă… la Vaza.

Scribul a amintit că, nu de mult, Al Şaizeci şi şaselea a plecat în sud, întrucât la Vaza nu mai era dorit. Şi nu mai era dorit fiindcă Omul fără Nume a comis cea mai mare şi cea mai nechibzuită greşeală pe care şi-ar fi putut-o imagina vezanii: i-a trădat tocmai pe ei, pe cei ce erau dispuşi, în numele unei tradiţii imemoriale, să-l protejeze chiar şi cu preţul propriei vieţi. Odată, cu vreo douăzeci de ani în urmă, el, aflat în veşnica sa criză de bani, a fost dispus să-şi vândă binefăcătorii unei bande de dezertori rătăcită prin preajmă şi aproape moartă de foame. De unde să-şi procure tâlharii mâncare, chiar înarmaţi fiind, când în pustietatea din munţi nu dădeai, zile întregi, de nici o aşezare omenească? Contra unor obiecte din aur – cu care bagauzii nu aveau ce face în lipsa hranei (apă au mai găsit în izvoarele întâlnite în cale) – Al Şaizeci şi şaselea i-a dus direct la Vaza, satul care n-a fost găsit, cu acea singură excepţie, niciodată de vreun străin nedorit. Bandiţii au jefuit oamenii luaţi cu totul pe nepregătite, dar, a doua zi, au fost ucişi până la unul. Vezanii formau o colectivitate de elită în luptele de guerilă, pentru care toţi bărbaţii erau educaţi în scopul de a apăra anumite persoane, despre care ştiau doar conducătorii lor şi în legătură cu care erau învăţaţi să nu pună niciodată întrebări. Când a fost descoperit printre briganzi şi Omul fără Nume, bătrânii comunităţii au decis să-i cruţe viaţa, dar să-i interzică să mai vină vreodată printre cei ce au fost întotdeauna gata de a se sacrifica pentru el.

La Vaza se găseşte un edificiu vechi, la care accesul este interzis. În subsol s-ar afla o cameră, unde pe un perete sunt desenate mai multe figuri şi notate mai multe nume. Scribul, bineînţeles, n-a fost acceptat să vadă acel loc, “pe care un străin nici nu l-ar putea bănui”, dar i s-a făcut marea favoare de a i se povesti amănunte despre pivniţa secretă. (Poate că unele dintre acele amănunte, provenind şi ele din mâna a doua, a treia sau a cine ştie câta, nu reprezintă decât fructe ale imaginaţiei povestitorului prea zelos. Dar altă sursă de informaţii scribul nu are…) Printre altele, scribul a putut afla că doar una dintre figurile de pe zidul cu pricina n-avea gravat şi numele lămuritor, inscripţia fiind rasă “încă de pe vremea vieţii personajului”. “Dar şi dacă inscripţia n-ar fi fost îndepărtată, un istoric, oricât de erudit, tot n-ar fi putut să identifice pe cine a desemnat înscrisul, întrucât literele folosite provin dintr-un alfabet secret, însă şi cuvintele însele au fost înlocuite cu pseudonime aplicate după un cifru în care doar conducătorii comunităţii au fost iniţiaţi”.

• Conducătorii de azi ai comunităţii mai cunosc acele taine?

• Desigur, a venit răspunsul, dar scribul n-are nici în privinţa aceasta vreo certitudine că s-ar fi apropiat de adevăr.

Mai ales că, în afară de acel vezan vorbăreţ, scribul n-a primit nici o confirmare în legătură cu întreaga poveste.