CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Prima voce era dojenitoare, a doua batjocoritoare. Din prima se desprindea iubirea, din cea de a doua dezamăgirea. În timp ce se ivea prima voce, vocea minunată, zămislirea sorbea dintr-un pocal pe care-l ţinea cu ambele mâini acolo unde pasămite îi era gura, iar când venea a doua voce, vocea şfichiuitoare asemenea unei cravaşe, zămislirea părea că-şi duce pocalul cu o singură mână la gură, cealaltă folosindu-şi-o pentru a sublinia fiecare cuvânt cu câte un gest apăsat şi arătând – ca spre o dovadă – spre scrisul negru pe negru într-un alfabet pe care nici Piero şi nici Umberto nu l-au învăţat, dar care le-a devenit, pentru acele momente, cunoscut.

– Înainte de a suferi din orgoliu, asemenea vouă tuturor, amintiţi-vă că nu sunteţi decât întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite lui Adam. Amintiţi-vă şi gândiţi-vă!

– „Întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite ale lui Adam”, îngână diavolul. De parcă Adam ar fi putut fi altfel decât a fost zămislit. Tot amintindu-vă, veţi gândi fără a mai face ceva. Iar de undeva, din viitor, veni următorul fragment de discurs: „Este un avantaj evident dacă transformarea gândirii, care are loc în gândirea practică, nu se petrece abia în starea de aşteptare, ci s-a întâmplat deja, căci 1. astfel se economiseşte timp pentru configurarea acţiunii specifice, 2. starea de aşteptare nu este deloc favorabilă cursului gândirii. Valoarea promptitudinii intervalului scurt dintre percepţie şi acţiune reiese din constatarea că percepţiile se schimbă rapid. Dacă procesul gândirii a durat prea mult, rezultatul său a devenit între timp inutilizabil. De aceea, el este <gândit anticipat>”¹. Stop! Scribul se opreşte aici: ar fi riscant să insiste că rândurile din Freud au fost rostite cu o jumătate de mileniu înainte de diavol, întrucât concluziile ar putea fi greu de potolit.

Scribul n-a făcut decât să copieze cuvânt cu cuvânt pasajul referitor la întâmplarea din Vila Pandalini din textul lui Gianni Vengeri. Pasaj ce se termină brusc, deşi scribul are impresia că autorul său a distrus intenţionat un fragment, mai ales că, afirmă, în continuare acelaşi autor, „sunt lucruri care nu trebuiesc aşternute în scris, fiind prea sublime şi totodată prea înfricoşătoare pentru a putea fi citite fără mari primejdii de cineva nepregătit destul”. El îşi motivează întreruperea povestirii printr-un artificiu: furtuna din acea noapte – amintită şi în anale, datorită stricăciunilor pe care le-a produs – ar fi fost prea puternică pentru ca Piero de Medici şi Al Şaptezeci şi şaptelea să mai poată sta în ascunzătoarea lor, chiar dacă nici rafalele de vânt şi nici ploaia n-au reuşit să stingă ultima lumânare. Totuşi, Gianni Vengeri trage concluzia desigur tot în spiritul admiraţiei faţă de eroul său: „Ceea ce s-a desfăşurat în continuare n-a fost decât consecinţa acelei întrevederi stranii: Piero de Medici, prin fiul său Lorenzo, ascultând cu mult folos de El, a ajuns acolo unde doar cei călăuziţi de El pot accede. Cavalerul Marchiz Umberto s-a încrezut în celălalt, crezând că prin tenacitatea-i extraordinară poate învinge, folosindu-se atât de darurile primite de la Acela, cât şi de viclenia celuilalt. Şi era cât pe ce să reuşească. Doar cineva cu adevărat puternic poate să spere la aşa ceva.”

Ar mai fi de adăugat un singur lucru: există manuscrise şi tipărituri având o calitate ciudată – aceea de a fi coerente indiferent de modul cum sunt citite. Aşa şi cu manuscrisul lui Gianni Vengeri: neîndemânaticul scrib a parcurs cu pixul în mână preţiosul op şi şi-a luat numeroase notiţe. Cu toate acestea, doar la o ultimă parcurgere a întregului material şi-a dat seama că două foi (manuscrisul nu are paginile numerotate şi precizarea îi aparţine scribului) erau lipite (de vreme?) între ele. Cu toate acestea, la prima lectură, nu şi-a dat seama de posibila existenţă a fragmentului omis. Ca şi în cazul misterioaselor volume în care nu ai niciodată posibilitatea să reciteşti un anumit pasaj pentru simplul motiv că nu-l vei mai putea regăsi odată închisă cartea, şi ciudăţenia manuscrisului lui Vengeri a mai fost amintită în istorie: cărţile care pot fi citite în funcţie de iniţierea lectorului, foile nedeschizându-se decât pentru cei mai pregătiţi, fără ca inocenţii să-şi poată da seama că au omis mai multe pagini.

Al Şaptezeci şi şaptelea nu şi-a retras participaţiunea din afacerile Casei de Medici şi a obţinut chiar mai mult decât a sperat: trei zile după convorbirea ciudată din grădina Vilei Pandalini, a semnat o înţelegere prin care i se dădea acces la deciziile majore ale întregii construcţii bancare, în plus, fiind făcut şi responsabil cu comerţul cu alaun papal². Piero asistase cu mare atenţie la redactarea documentului, astfel încât acesta conţinea suficiente chichiţe pentru a putea obstrucţiona oricând orice iniţiativă a Cavalerului Marchiz. Pe de altă parte, nepotul Omului din fereastră se baza pe stilul său de a acţiona repede – „fulgerător”, după cum îi lăuda această calitate Gianni Vengeri – ca până la revocarea uneia dintre hotărârile sale, deciziile să-şi fi realizat deja efectele. Şi, cu toate că era într-adevăr „impulsiv, nepriceput şi orb de ambiţiile cele mai nebuneşti”³, Cavalerul Marchiz a dovedit că a calculat bine. Intervenţiile sale, chiar dacă multe dintre ele anulate aproape imediat, au lăsat, urme adânci, acel aproape imediat dovedindu-se deseori caduc. De aici şi motivul pentru care Gianni Vengeri i-a lăudat atât de mult acţiunile „fulgerătoare”: Al Şaptezeci şi şaptelea, deşi nimeni nu-i cerea nimic⁴, s-a dovedit extrem de activ chiar şi observând că era greu ca o hotărâre de a sa să nu fie discutată şi anulată în centrală. Aşa că, după ce a încercat să dicteze anumite acţiuni la Florenţa, a început să dispară tot mai des pe la filiale, unde a sesizat că-şi putea impune punctul de vedere, reacţiile din centrală venind mai întotdeauna prea târziu. Acele reacţii, în urma actului semnat de cele două părţi, erau de o politeţe desăvârşită şi se bazau întotdeauna doar pe argumente de necontestat privind siguranţa sau lipsa de siguranţă a unei investiţii ori a unui credit. Fiul Nătăfleţului nici măcar nu putea să se plângă de faptul că i-ar fi fost ştirbite prerogativele, rămânând fără replică în faţa adevăraţilor specialişti. Iniţial, acest tratament l-a dezarmat şi, de mai multe ori, n-a fost departe de a lăsa totul baltă şi de a reveni la vechiul său gând de a-şi cumpăra o armată şi de a reveni în Florenţa în calitate de cuceritor. (Gianni Vengeri notează ce transformări esenţiale ar fi avut de gând să facă Al Şaptezeci şi şaptelea odată ajuns stăpânul Toscanei, dovadă că imaginile virtuale ale acelor vise constituia constanta desfătărilor din momentele de graţie ale Cavalerului Marchiz.) Mai mult, după ce a fost umilit în mai multe discuţii purtate cu un funcţionar al băncii, un contabil cu multă experienţă, care i-a demonstrat în patru rânduri inoportunitatea hotărârilor pe care a vrut să le ia, a fost găsit mort în faţa casei sale. Şi un alt bărbat pus de către familia Medici de a opri cu multă eleganţă iniţiativele tânărului a avut acelaşi destin.

În mod evident, lucrurile nu puteau continua aşa. Conducerea a decis ca, la prima ocazie, să se despartă de Al Şaptezeci şi şaptelea, însă în aşa fel încât, folosindu-se de anumite clauze din contract iscusit gândite, să-i reţină cea mai mare parte din participaţiune. A durat atât de mult până să se ia acea decizie fiindcă tânărul părea că ştie mai multe decât s-ar fi bănuit din partea unui „fluturaş de salon”, iar, pe de altă parte, n-ar fi fost exclus, cu timpul, să vină şi cu alte fonduri importante din Palatul Bosci ori din celelalte surse pe care le-a pomenit în grădina Vilei Pandalini. Sigur, probabilitatea nu era foarte mare, însă tentaţia unor averi ascunse a fost şi rămâne mereu şi nimeni nu se poate dezice cu totul de ea. Nici măcar oameni atât de lucizi cum au fost cei din familia de Medici, a căror sursă de succes a fost prudenţa şi îndelungata pregătire a oricărei mişcări. Aceste caracteristici au dat soliditate întregii lor construcţii, însă au avut ca efect şi o anumită lentoare a acţiunilor. Pe de altă parte, Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea îi era tot mai clar că ori va găsi un mod de a-şi face auzit glasul în lumea financiară, ori va trebui să renunţe. Aşa a plecat, de data asta din proprie iniţiativă, să-şi încerce iarăşi norocul în filiale. Iar primele rezultate i-au dat de înţeles că a găsit calea căutată.

Următoarele momente din viaţa Cavalerului Marchiz sunt uşor de reconstituit, trecerea fiindu-i notată conştiincios în catastifele băncilor Medici. Din aceste surse şi fără a fi câtuşi de puţin expert financiar, scribul a putut pricepe repede strategia pe care şi-a impus-o tânărul ambiţios: aceea de a-i îndatora cu orice risc pe anumiţi oameni puternici, pe care să-i poată folosi în derularea planurilor sale migălos concepute, însă în continuă schimbare în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. Al Şaptezeci şi şaptelea numea acele împrumuturi „plasamente în favoarea băncii”, dar era evident că majoritatea lor conţineau o cantitate de hazard inacceptabilă. Mizând totul pe fantasmele sale, fiul Nătăfleţului era mai mult decât naiv şi se va convinge pe proprie piele că marile favoruri făcute nu aveau neapărat drept consecinţă recunoştinţa creditorilor şi fidelitatea lor necondiţionată. Ba, chiar mai mult, în cel puţin două cazuri cunoscute de scrib, creditorii şi-au trădat fără să clipească binefăcătorul chiar celor pe care acesta voia să-i supună, persoane de la care aceiaşi oameni n-ar fi putut primi niciodată ceea ce au obţinut de la Al Şaptezeci şi şaptelea. În comediile jucate prin târguri de actorii ambulanţi, unul dintre subiectele cele mai uzitate a fost destinul păcălitorului păcălit. Or chiar în asemenea ipostază se simţea Cavalerul Marchiz, profund înciudat când vedea că tocmai cei pentru care a riscat – e adevărat că nu chiar banii săi… – erau cei ce se întorceau împotriva sa, socotind că eliminarea lui îi va scăpa de datoriile contractate. El, cel total lipsit de simţul loialităţii, n-a învăţat că buna credinţă, precum şi recunoştinţa nu reprezintă defel garanţii în afaceri! (Şi tocmai el, cel care nu ştia ce sunt acele sentimente, le supralicita în planurile sale…)

Când, în sfârşit, Piero s-a decis să scape de Cavalerul Marchiz, s-a constatat că acesta a avut grijă să-şi vireze şi sieşi un împrumut, aşa că, deşi reprezentantul venit din Palatul Bosci s-a pomenit lipsit de cea mai mare parte din participaţiunea sa – în urma efectelor precizărilor speciale din contractul de asociere -, se asigurase cu aproximativ la fel de muţi bani prin acel împrumut cu clauze în favoarea sa. Ba, chiar cu mai mulţi bani, după cum subliniază cu satisfacţie Gianni Vengeri. Deşi strict supravegheat şi cu deciziile prompt anulate, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să creeze o gaură de zeci de mii de florini în doar doi ani. Isprava aceasta ar părea imposibilă, dacă n-ar fi existat mereu o avalanşă de evenimente care să fi necesitat o contabilitate mult mai complicată decât ar fi părut necesară la prima vedere, trebuind în permanenţă să se ţină cont de numeroase imponderabile atât în bilanţuri, cât şi în previziuni: era de ajuns o schimbare politică undeva în lume, pentru ca multe compromisuri îndelung negociate să-şi piardă orice efecte; apoi nu puteau fi omise nici dificultăţile de a coordona filialele ce se întindeau pe un teritoriu în care ştirile soseau cu întârziere – de pildă, filiala de la Lyon, condusă succesiv de mai mulţi directori, a ajuns sub Lionetto Rossi, cumnatul lui Lorenzo (soţul Mariei, fiica nelegitimă a lui Piero Gutosul) la descoperirea uriaşelor pierderi abia la zece ani după ce i-a început căderea; apoi fluctuaţiile mari ale pieţii în funcţie de catastrofele naturale şi fluctuaţiile valorilor monedelor însăşi, în funcţie de materialul încorporat în ele; şi, nu în ultimul rând, moartea lui Piero, în 1469. Şi mai era ceva: Al Şaptezeci şi şaptelea îşi amintea mereu cum şi el a fost atât de dezinformat despre evenimentele din Florenţa, după doar doi ani de lipsă, ceea ce l-a convins iarăşi şi iarăşi că ambiţiile sale puteau să se împlinească de va şti să fie mereu primul la informaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea a trăit într-o lungă, „eră a calului”, după cum a numit-o, după ştiinţa scribului, Cavalerul Marchiz pentru prima oară. Eră deschisă de primii oameni care au ştiut să se folosească de acel animal pentru ca ei – dar şi ştirile – să străbată mai repede zările. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea şi-a achiziţionat una dintre cele mai vestite crescătorii de cabaline din epocă, cai folosiţi exclusiv pentru transmiterea de mesaje. Caii săi, cei mai rapizi din Europa, străbăteau zările şi-l făceau să ştie întotdeauna el înaintea altora orice noutate. Acesta a fost un atu atât de puternic, încât putea fi folosit cu aceeaşi eficienţă şi ca armă de atac şi ca armă de apărare⁵. Întrucât teribila armă se afla în mâinile unui profesionist, acesta a răspândit în aceeaşi măsură noutăţi reale, cât şi veşti false. Cum toată lumea ştia că Marchizul Cavaler Umberto dispune de un sistem formidabil de informaţii, nimeni nu-şi permitea să nu analizeze cele sosite pe acea cale, chiar dacă, de multe ori, ştirile nu s-au confirmat. Dar zvonurile şi veştile reale sunt la fel de eficiente în mâna unui jucător priceput… Acestea au fost punctele sale tari şi iată doar o mică parte dintre motivele pentru care a reuşit să-şi pună în aplicare planul. Însă au fost şi destule puncte slabe: permanentele schimbări ale echilibrului politic datorită numeroaselor centre de putere îl obligau uneori chiar şi pe el să navigheze în beznă şi să se orienteze doar după instinct. Un instinct care l-a păcălit de multe ori fiindcă nu se baza pe combinarea previziunilor în lumina antecedentelor, ci, în special, pe varianta care i se părea cea mai favorabilă planurilor sale.