„Celălalt e infernul”

Să păstrezi ritmul schimbărilor galopante, care transformă societatea, să rezişti comprimării timpului, împrejurări istorice ciclice ale istoriei umane, nu este un act săvârşit cu uşurinţă. Mulţi se prăbuşesc, lăsându-se purtaţi într-o navigare socială imaginară. Atunci ajung fie radicali şi opun rezistenţă la nou, fie devin moderaţi faţă de schimbare, dar promovând şi vechile valori. Există frustrări, se dezvoltă anxietăţi, faţă de un echilibru adeseori bulversat şi greu de găsit. Mai degrabă aceia care aderă la „nou” (fie că nu au încotro, fie că asta doresc) şi nu-i puteau rezista într-un parcurs lung ajung să-şi pună capăt zilelor.

Sinuciderea avea ca factor cauzal determinant o schimbare bruscă – afectivă, socială, spiritiuală – căreia nu i se putea rezista cu uşurinţă, pe măsură ce întrebările care se năşteau nu primeau un răspuns. Astfel de schimbări radicale petrecute ciclic în istorie par a fi mai pronunţate odată cu epoca modernă, probabil şi datorită mărturiilor numeroase şi variate care s-au putut păstra.

Bucureştii secolului al XIX-lea se aflau într-un proces accelerat de modernizare. Urbanizarea, diversificarea profesionalizării, competiţia pentru a rămâne performant pun presiune în zona vieţii private, ascunzând numeroase zbateri şi readaptări la „nou”; un zbucium afectiv şi social, care se desfăşura adesea într-un ritm galopant. Tradiţia familiei se dizolvă în spaţiul urban, contractul marital devenind flexibil, raporturile interumane se diferenţiază mai mult, devenind imprevizibile; nesiguranţa, neîncrederea devin sentimente care se permanentizează în mentalul colectiv şi în imaginarul social. O interesantă mărturisire despre societatea românească premodernă urbană ne-o oferă francezul Saint Marc Girrardin, prin cuvintele unui boier valah: „Principiul bunelor moravuri este spiritul de familie; la noi, familia, din pricina divorţului care se capătă aşa de uşor, nu are nici o statornicie. (…) Copii care-şi au mama într-o familie, tatăl în alta, şi care, neştiind pe cine să respecte şi să iubească, nu au nici centru, nici punct de legătură: femeile care la o petrecere îşi întâlnesc primii doi sau trei bărbaţi sunt la braţul celui de-al patrulea şi zâmbesc atunci când cel de-al cincilea le dă târcoale”.¹

Oraşul corupe. Este cel care strică bunele moravuri şi anulează cutumele, tradiţiile. Dar este şi un factor de progres. Problema este că oraşul – în spaţiul românesc – nu s-a născut dintr-o experienţă proprie, din resorturi autothtone, ci dintr-una împrumutată de la alţii ad-integrum: de la arhitectură şi trama stradală la vestimentaţie, maniere şi limbaj social. Această adaptare în mare măsură imparţială şi superficial înţeleasă a dat naştere – la nivel individual şi colectiv – unui permanent conflict, între vechi şi nou, între cum e bine şi ce este rău etc. Veacul al XIX-lea a păstrat poate cel mai accentuat contrast între vechiul şi noul comportament, fapt descris de acelaşi Saint Marc Girrardin: „Unii bărbaţi au păstrat portul oriental; alţii umblă îmbrăcaţi europeneşte, iar aceste două porturi pot fi văzute în aceeaşi familie; tatăl este îmbrăcat boiereşte, fiul franţuzeşte; (…) nu am văzut pe nimeni sub 40 de ani să poarte haine orientale. Femeile însă, de multă vreme se îmbracă toate europeneşte (…)”.²

Nicolae Minovici afirma la 1904 faptul că, spre deosebire de Occident, unde sinuciderea este apanajul spaţiului rural, „la noi, din contră, oraşele ne dau numărul cel mai mare de spânzuraţi. În ele găsim acei indivizi care, lipsiţi de mijloace pentru susţinerea vieţii, şi-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Înseşi oraşele le oferă adesea cauzele determinante ale spânzurării”.³

Bucureştii anilor 1900 erau un centru urban în creştere, care atrăgea la frontierele sale flexibile elemente de viaţă rurală sau din afara României, familii de ţărani, muncitori specializaţi sau nu, meşteşugari sau liber-profesionişti din Transilvania, Europa Centrală, Balcani şi chiar din Occident. Această populaţie de margine încerca cu greu să-şi menţină situaţia financiară precară, ba chiar să acceadă la mai mult. Era o competiţie în care trebuia să te integrezi iar pe parcursul acestei curse, mulţi nereuşind să ţină pasul, se retrăgeau, sau îşi puneau capăt zilelor, neîndurând eşecul sau permanentizarea mizeriei. În secolul al XIX-lea, „în nepăsarea şi sărăcia lui, muncitorul valah ia un turban de la turc, un calpac de la grec, o opincă de la armean, un brâu de la bulgar sau de la cel venit din Crimeea, un pantalon de la albanez, încât amestecul acesta ciudat este, pentru un european, un spectacol mult mai atrăgător decât bietele noastre carnavaluri”, recunoştea francezul Raoul Perrin.⁴ Şi aceasta în timp ce, la celălalt capăt al spaţiului social, boierii valahi „trăiau într-un lux şi o bogăţie care cu greu pot fi depăşite în vreuna din capitalele Europei. Balurile şi petrecerile date de ei, cu rochiile şi pietrele scumpe pe care le poartă soţiile lor, întrec orice închipuire”, afirma Sir Robert Ker Porter.⁵

La începutul secolului XX, aflăm dintr-un articol al ziarului „Adeverul” că „tunelul hotelului Dacia (Hanul Manuc de astăzi n.n.), continuă să fie şi acum ca şi altădată adăpostul mizeriilor capitalei. Şi cum sărăcia nu cruţă intelectualitatea… tunelul Dacia păstrează ceva din celebritatea acelora cărora le-a oferit adăpostul pentru o noapte. Pe vremuri, nefericitul şi talentatul poet Ştefan Petică era oaspetele cel mai obişnuit ca şi cel mai ilustru al Tunelului. Dar câţi alţi proletari, intelectuali, studenţi, ziarişti n-a adăpostit acest tunel laolaltă cu plebea suferindă care înfruntă viaţa şi străzile în căutarea existenţei pentru o zi numai – căci în lumea acestora fiecare zi vine cu norocul ei”.⁶

Modalităţile prin care bucureştenii îşi puneau capăt zilelor erau variate: prin arme de foc (120 bărbaţi şi 8 femei), otrăviri (46 bărbaţi şi 71 femei), spânzurări (44 bărbaţi şi 176 femei), aruncări înaintea trenului, prin împungere sau tăiere, aruncări pe fereastră, înecări, asfixii de cărbuni. La finalul diagramei privind perioada unui deceniu (1891-1902), sinuciderea prin spânzurare era predominantă, cu 136 cazuri. Societatea bucureşteană a finalului de veac XIX era un angrenaj social greu de suportat de persoanele în puterea vârstei (30-60 de ani), ale căror structuri afective şi culturale se formaseră între 1820 şi 1850, o lume care era aproape dispărută la 1890. Urmau cei divorţaţi (3.870 bărbaţi şi 224 femei) care s-au sinucis, văduvii (826 şi respectiv 125) şi celibatarii (240 şi 88). Potrivit altei diagrame, majoritatea sinuciderilor se petreceau primăvara, însă toamna creştea numărul celor care se spânzurau.⁷

Interesantă rămâne şi clasificarea sinucigaşilor după profesie, putând astfel să vedem care erau categoriile socio-profesionale mai vulnerabile la schimbări. Cei mai mulţi erau fără profesie (vagabonzi, hoţi, prostituate: 18 bărbaţi şi 5 femei) şi urmau în ordine: menajere (11), cizmari (10), muncitori şi comercianţi (câte 9 de fiecare branşă), apoi 7 funcţionari şi tâmplari, câte 4 brutari, câte trei birjari şi zugravi, câte doi zidari, cântăreţi, cojocari, fierari şi rentieri. Apoi câte un cerşetor, samsar, dogar, căruţaş, sacagiu, bragagiu, medic, bucătar, ipsosar, pălărier, frizer, caretaş, institutor, şcolar, lampagiu, zodiaş (ghicitor), croitor şi tocilar. Toţi aceştia s-au spânzurat.

Bucureştiul era un oraş cosmopolit, cu puternice comunităţi etnice de meseriaşi şi liber-profesionişti. Ei formau contingentul care sprijinea modernizarea societăţii bucureştene iar numărul lor este consistent şi printre sinucigaşi. Cei mai numeroşi erau ungurii cu 48 de cazuri (39 bărbaţi şi 9 femei), urmau românii (19 bărbaţi şi 2 femei), germanii (6 şi 1), italienii (2), ţiganii (2), apoi câte un rus, albanez şi bulgar. În grafic au fost cuprinşi şi trei sinucigaşi a căror etnie nu a putut fi stabilită. Nicolae Minovici a dedus că „ungurii sunt aici aceia care, ca naţionalitate, dau spânzurării contingentul cel mai mare şi la care adăugând şi numărul de 18 români transilvăneni avem un total de 66 sinucigaşi, care întrec cu ½ numărul românilor. Acest fapt se datoreşte poate şi împrejurării că în Ungaria pedeapsa cu spânzurarea există şi azi (1904 n.n.). Numărul românilor, în raport cu străinii, e foarte mic; din statistica noastră se vede că din 136 de spânzuraţi, avem 33 români şi 103 străini, adică a patra parte din totalul spânzuraţilor îl formează românii”.⁸

În Bucureştiul anului 1899, un individ din 2.000 murea prin spânzurare. Cauzele sinuciderilor prin spânzurare erau variate şi se regăsesc în întregime ca rezultat al frustrărilor şi neîmplinirilor cotidiene: alcoolismul, alienaţia, mizeria, certuri de familie, şefi oligarhici, boli cronice, pasiunile, întristarea, lipsa alternativelor, de ocupaţie, de protecţie, pierderea de procese, datorii în bani, dar şi foarte multe cauze nedepistate, în număr de 52, pentru anul 1899.

Autosuficientul nu permite schimbarea şi nu acceptă opinia celorlalţi

Presa vremii a relatat cazuri de sinucideri, încercând să dezlege misterul care le-au determinat. Pe 3 aprilie 1917, ziarul „Adeverul” relata „drama de la sanatoriul Diaconeselor”, unde doamna Apfelbaum „şi-a pus capăt zilelor şi suferinţelor”, pentru „ca să termine cu o grozavă boală de nervi care-i tortura viaţa”, s-a spânzurat „de cuierul din faţa uşii de la intrarea camerei sale”.⁹

La câteva zile se consuma o altă tragedie la „Azilul Teodora Economu” din curtea Bisericii Udricani, care „a fost teatrul unei sinucideri bizare şi înfiorătoare. Elisabeta Dumitrescu de vre-o două zile nu şi-a mai facut apariţia… fiind descoperită de vecinile sale. Un spectacol înfiorător se înfăţişă celor de faţă. Jos pe scânduri zăcea inert corpul nefericitei bătrâne, cu gâtul lângă o strachină plină de sânge. Elisabeta Dumitrescu, în prada unei furii de nebunie, îşi tăiase cu briceagul laringele, având însă grija ca să-şi aşeze lângă gât o strachină în care să i se strângă sângele”.¹⁰

Câteva luni mai târziu, „într-o cameră a hotelului Universal (care există şi azi n.a.), din strada Gabroveni, o fată tânără de moravuri uşoare a încercat ieri să se sinucidă înghiţind câteva pastile de sublimat coroziv. Numele ei: Niculina Ionescu”.¹¹

Peste aproape 50 de ani, presa relata despre drama lui Dănuţ Ivanovici, „fiul lui George Ivanovici, elev al Colegiului Naţional «Sf. Sava»”, care în decembrie 1946 s-a sinucis „în urma unei pedepse – mult prea aspre”. Tatăl sau recunoaşte că „a făcut diferite investigaţii printre colegii lui şi am ajuns la convingerea că numai sistemul educativ aplicat la acest colegiu l-a condus la funestul gest, sistem demn de acela ridiculizat în piesa «Institutorii»”.¹²

„Celălalt e infernul”, alături de numeroasele mărturii, arată neputinţa de a rezista indolenţei, orgoliilor mici, proastei creşteri sau nepăsarii celorlalţi. Sunt realităţi care apar în memoriile publicate în ultimii ani. Jeni Acterian scria în jurnalul său interbelic despre mediul în care respira, într-un mod care presupunea disperarea: „Sunt proşti, stupizi, vulgari, groteşti, mărginiţi, cramponi, nedelicaţi, plicticoşi, animale. Mi-ar face plăcere să-i scuip. Mă sufoc cu adevărat în acest mediu. Cine oare mă va scoate de aici?”.¹³

Dinu Pillat pune în cuvintele eroului său de roman propria-i frustrare: „Aceasta se numeşte viaţă? Scriitorii o socotesc demnă de a umple paginile romanelor lor. Filozofii îi găsesc tot felul de semnificaţii. Şi eu mă întreb de ce nu mă sinucid mai curând”.¹⁴

Realitatea era bine surprinsă şi de Petre Comarnescu în jurnalul său interbelic: „Dezgustat de intelectuali, de câinoşenia lor, de mâncătoria şi vulgaritatea sau suficienţa diabolică a unora dintre tovarăşii de generaţie, încep să mă depărtez de dânşii. Dar nici lumea bună, cu snobismele şi superficialităţile ei nu mă atrage”.¹⁵

Toate aceste frământări reale, ale fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi minoritare, erau presiuni suficient de puternice să provoace dezgust de viaţă. Apatie, indiferenţă, resemnare bolnăvicioasă etc., sinuciderea venea adesea ca ultimă alternativă de salvare, de la o existenţă invariabilă într-un peisaj insipid, lipsit de alternativele unui viitor diferit realităţii prezente sau din cauza inexistenţei unor forme de relief intelectual.¹⁶

Potrivit lui Ernest Borneman, sinuciderea are mai multe cauze şi semnificaţii. Sinuciderea „are adesea o motivare sexuală, nu numai în capul acelor indivizi care îşi iau viaţa ca o consecinţă a deziluziei amoroase, ci chiar la acei oameni care încearcă o plăcere sexuală practicând perversiuni care conduc până în pragul morţii sau chiar dincolo de ea (v. autocrucificarea, automasochismul, autosufocarea, autoagresivitatea etc.). Când pulsiunea morţii e foarte strâns legată de libidou şi e întoarsă spre interiorul individului în aşa mod, încât sinuciderea e fără echivoc învestită cu senzaţii care în termeni juridici s-ar putea defini ca un act de senzualitate violentă în confruntare cu sine însuşi, cu alte cuvinte s-ar putea numi omicid sexual al propriului corp. (…) Există o afinitate deosebită între motivaţiile suicidului şi metodele pe care subiectul le adoptă pentru a o pune în practică. Wilhelm Steckel (1868-1940) pune accentul pe faptul că fetele «căzute» se aruncă de la fereastră. Îşi dau foc subiecţii arşi de «focul pasiunii». Revelator e de asemenea numărul de cazuri de sinucideri în doi, numită în franceză «folie a deux» (nebunie în doi). Gândul că viaţa a devenit insuportabilă provine de la acel partener care este puternic influenţat de pulsiunea morţii. El este cel care sugerează ideea sinuciderii partenerului mergând până chiar la uciderea partenerului după ce a avut consensul său, în final ucigându-se şi el”.¹⁷

„Celălalt e infernul” este un tip de istorie desfăşurată până la detaliu în interiorul naturii umane, asupra căreia istoriografia noastră modernă păstrează adesea tăcerea. În acest deşert al tăcerii indiferente este cuprins un mic segment de istorie umană, care, alături de celelalte spaţii sociale subterane, aşteaptă să fie studiat: inadecvarea cu timpul trăit.

*Jean Paul Sartre

---

1 Saint Marc Girrardin, Souvenirs de voyages et d’études apud Nicoale Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne: 1800-1830, Humanitas, 1995, Bucureşti, pp.116-117

2 ibidem, pp. 105-106

3 Nicolae Minovici, Studiu asupra spânzurărei, I.V.Socecu, Bucuresci, 1904, pp. 26-27

4 Raoul Perrin apud Nicolae Djuvara, op.cit., p. 168

5 Sir Robert Ker Porter, apud ibidem, p. 111

6 Adeverul, an.XXXVIII, nr.77, sâmbătă 17 martie 1917, p.2

7 Nicolae Minovici, op.cit., pp. 11-23

8 ibidem, pp. 24-25

9 Adeverul, an XXXVIII, nr.111, marţi 3 aprilie 1917, p.2

10 Adeverul, an XXXVIII, nr.113, sâmbătă 7 aprilie 1917, p. 2

11 Adeverul, an. XXXVIII, nr.172, joi, 7 iunie 1917, p. 2

12 Drama lui Dănuţ Ivanovici, scrisoare deschisă către Ştefan Voitec, Gazeta Municipală, 15 decembrie 1946, anul XVI, nr. 746, p.1

13 Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit 1932-1949, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 48

14 Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 95-96

15 Petre Comarnescu, Jurnal 1931-1937, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 47

16 pentru o astfel de problematizare, a se vedea Adrian Marino, Pentru Europa, Polirom, Iaşi, 1995

17 Ernest Borneman, dizionario dell’Erotismo. La Fisiologia, La Psicologia, La Pratiche, L’Immaginario, La Patologia, La Storia, Dell’Amore e del sesso, Bilbtioteca Universale Riyyoli, Milano, 1988, pp. 838-839 (versiunea în limba română de Nicolae Merişanu)