Cochilia (38)-Ediția a doua, revizuită după 30 de ani 

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Sunară după o mașină. Aceasta sosi după miezul nopții. Intre timp, tatăl și fiica nu mai schimbară nici un cuvânt. El vru s-o întrebe dacă nu i-e foame, însă i se păru la fel de firesc ca și ea, în calitate de fiică iubitoare, să-i pună aceeași întrebare. Stăteau fiecare cu gândurile lui. Robert, care i se gudura la picioare, îl privea în ochi și îi alimenta furia împotriva Laviniei. (Și între fată și dulău exista o veche ură. O dată, Robert o și mușcase. Fiindcă ea îl lovise cu piciorul, îi spuse câinele lui Niky din priviri. Cum să-i comunice așa ceva Laurei?) Mai mult ca sigur, Doru o să apară peste o zi sau peste o lună, va spune că a fost puțin până în Franța sau până într-un cătun din Oaș, familia va răsufla ușurată și o să-i ierte totul, el va regreta că n-a dat nici un semn de viață, însă a fost extrem, dar extrem, de ocupat. Lui Diamant îi era rău de oboseală, nici baie n-a făcut, nici la meci nu s-a uitat. Dintre sutele de taximetriști particulari nici unul nu era disponibil la ora aceea. Abia după o oră sosi o mașină .S-a rătăcit, se scuză el. Nici nu-i de mirare, acceptă fata. Diamant plăti și reveni în casă. Ceilalți doi dulăi îl urmau dând din coadă, dar se opriră în fața ușii de la intrare. Mai departe nu putea pătrunde decât Robert. El era cel mai tare, el stabilea regulile. Stăpânul nu observa sau nu voia să intervină.

Meciul era pe gătate. Păcat. Se înscriseră mai multe goluri. Probabil că a fost interesant! Dacă s-ar fi… Niky adormi în fotoliu. îl trezi telefonul. Cuscrii se interesau ce e nou. Era unu noaptea. Ce să fie nou?! Păi, ei trebuie să plece pe la patru… Lavinia n-a venit încă? Ba, tocmai a intrat în casă. (Asta trebuia să fie o minciună! Drumul n-a putut dura atât. Probabil că n-au avut curajul s-o întrebe pe ea și atunci i-au dat telefon în plină noapte monstrului.) Nu, nu-i nimic nou. Și el va trebui să doarmă câteva ore. Nu? Vom vedea ce ne mai aduce ziua de mâine. Socrul Laviniei îl întrebă complice: „Știți cu cât s-a terminat meciul?“ (Nu-1 tutuia: monstrul mai avea și sensul inițial, acela de monstru sacru.) „Nu știu.“ „Nu v-ați uitat?“ „Nu.“ „A fost cinci la trei! Opt goluri, domnule!“ Niky renunță să întrebe cine a dat cinci goluri. „Noapte bună! Mai vorbim mâine. Adică azi…” Cuscrul s-a uitat și el la meci… El avea voie! Numai monstrul să nu se uite! Mâine, adică azi, Niky va… adică nu va face nici un pas spre a-1 găsi pe Doru. Chiar prostul lumii nu-i nici monstrul!

Mâine se va scula târziu. Va dormi cât va avea chef!

Dar nu se culcă. Zăcu în continuare în fotoliu, îi era dor de Rori. Niky zăcea într-o semiinconștiență, dar era Iaka-kakadu în încăpere și se făcea că Rori se certa cu Colțea. Pe Niky îl enervau toate reproșurile pe care și le aruncau reciproc, deși și fiecare dintre ei avea dreptate în felul său.

La un moment-dat, ținea minte, a intrat în încăpere femeia care dormea în cameră cu nepoata lui Colțea și-l întrebă de ce nu se culcă. Și să scoată și câinele afară, că se aude în toată casa. Doctorul o liniști și ațipi iarăși. (Tot în fotoliu.) Dormi dus până îl trezi din nou telefonul. Era zi. Era aproape nouă. Era duminică.

5. ULTIMA DISPARIȚIE A LUI DORU

Autorul simte nevoia de a introduce o paranteză: niciodată în perioada dictaturii, oricât ar părea de ciudat, n-a făcut eforturi prea mari spre a se autocenzura. El știa foarte bine ce trece în mod normal și ce nu trece și mai era conștient și de faptul că restul tot nu se putea calcula. Așa că, fără a căuta „șopârle“, devenise un mecanism autoreglat. Insă cartea aceasta nu se știe când va ieși pe piață, condițiile sunt cu totul altele, ceea ce nu este de spus și este totuși strecurat în text nu mai reprezintă un titlu de glorie. Unul dintre puținele locuri unde albul n-a devenit negru și negrul n-a devenit alb este scrisul. Acesta este contextul în care-și amintește autorul de stupoarea, urmată de indignare, provocate de afirmația unui om politic controversat care se plângea de lipsa de elemente valoroase în marea masă a populației. Scandalul declanșat l-a determinat pe respectivul s-o lase mai moale și să caute nuanțe atenuante la cele declarate. Dar această narațiune unde duce? O parte dintre personaje au murit de acum în prima parte, altele „au fost pierdute pe drum“, doctorul Diamant, „șeful sănătății județului” se tot vaită că nu găsește „oameni noi“ pentru funcții de conducere – ba, a ajuns să se plângă până și de criza de șoferi – și, iată, acum dispare și Doru. Pe de altă parte, Domnișoara, nepoata lui Colțea, care promitea atât de mult, se descompune în negura bolii, Țumpa s-a mutat la Cluj – pentru a i se pierde urma, șopteau răutăcioase duhurile nopții la urechea lui Niky – secretarul de partid se dizolvă în ceața unui trecut apropiat, pe care toată lumea vrea să-l uite (probabil că s-a întors la familia sa și și-a deschis o afacere prosperă). Ședințele interminabile, multitudinea misiunilor asumate și limitele fizice ale timpului și ale disponibilităților sale îl fac pe Diamant să rămână absolut singur. Bineînțeles, de vină este autorul, dar nici personajul nu poate fi pe deplin disculpat. Iată, de pildă, episodul – din păcate ultimul episod – cu Doru. A doua zi după ce-1 căutase Lavinia, Niky dădu câteva telefoane, însă nu-1 găsi nici pe comandantul poliției, nici pe primar. Pe altcineva pe cine să caute? Unul era plecat din localitate, al doilea era tot prin ședințe. Apoi intră Niky însuși într-o consfătuire și-și aminti doar seara de Doru. Dădu un telefon fiicei sale și află că nu, Doru nu apăruse. (Diamant aproape că răsuflă ușurat: acum că a umplut orașul cu dispariția ginerelui său, s-ar fi făcut pur și simplu de râs dacă acesta ar fi reapărut din senin. Rușinos, dar asta simțea Niky în clipa aceea.) Nici socrii Laviniei nu se întorc de la țară câteva zile, rămânând să lucreze pământul reprimit în urma desființării cooperativei agricole. Nu le-a fost restituit cu acte în regulă – încă! – dar va veni și asta. Când? Nici lumea nu a fost făcută în două zile! Cine să se ocupe de copil? De copil?! A uitat domnul doctor că mai are și un nepoțel pe lumea asta? Și, așa cum a găsit o soluție pentru ca zi și noapte să se afle mereu cineva alături de domnișoara Colțea, de ce nu-și bate capul măcar un sfert de oră să ajute și situația nepotului? Cine să-și mai bată capul? De ce nu-și bate taică-său capul? Păi, tocmai asta e că tatăl a dispărut. A dispărut, înțelegi? Și cuscrii? Nu te mai lega de ei! Au plecat pentru câteva zile! În rest se ocupă ei de… Discuțiile nu se mai terminau și Niky trebui să admită că el era cel ce se depărtase și de propria-i familie, fiind dispus, dacă s-ar fi putut, ca, după ce le-a pus la dispoziție o vilă în centrul orașului, să le și plătească oricât numai să nu-1 pisălogească. Să-l lase în pace! Da, dar asta însemna, implicit, că nu mai voia să știe de ei! Asta însemna, deci, că simțea nevoia de a o rupe definitiv. Nu, nu-i adevărat, își spunea altădată, nu-i adevărat, chiar dacă nu se dă în vânt după Doru, Lavinia – mă rog, Laura – îi era totuși dragă, dacă ar fi fost nevoie, și-ar fi dat viața fără să clipească spre a o salva. Viața da, dar altceva nu prea. Iar copilul, copilul era nădejdea sa în nemurire, copilul cum să nu-1 iubească mai presus de orice? Totuși, să stea și să se prostească, jucându-se cu el, zău, orice om normal ar trebui să înțeleagă… Doctorul Diamant n-avea de cele mai multe ori vreme să prânzească, n-a mai fost la un spectacol de ani de zile, cumpără ziare fără a apuca să citească măcar titlurile și atunci când să mai facă și pe bona? Și de ce el, când există doi bunici sănătoși, foști învățători, obișnuiți să educe pruncii?

– Parcă nu văd? îi repeta Lavinia la telefon. (Asta era evident Lavinia, nu Laura.) Nu te mai interesez nici eu, nici Doru și nici măcar bietul copil…

– Bine, mâine ți-1 scot pe liderul tău sindical din pământ!

Diamant începu să-și urască ginerele, după ce până atunci doar l-a disprețuit. Chiar dacă l-ar fi găsit strivit sub un camion, ar fi fost încredințat că nătărăul nu făcuse decât să se arunce intenționat în moarte spre a-i produce complicații lui. Socrului. Dar ar fi fost prea simplu să-l găsească până și mort. Nu, așa ceva nu cadra cu obiceiurile individului, un om cu cea mai încâlcită minte din câte i-au fost date doctorului să întâlnească vreodată. „Doru este un Stan și Bran fără umor, dacă îți poți imagina așa ceva… Cei doi comici au proprietatea de a începe fiecare film într-un decor ordonat, făcîndu-1 ferfeniță secvență cu secvență. Întrebarea este: cum reușesc cele două personaje – sau altele asemenea lor – să se trezească la debutul narațiunii într-un univers coerent, întâmplările derulate pe ecran presupunând că se succed vieții lor de până atunci? Cum de nu au distrus totul cu o secvență înainte de a face privitorul cunoștință cu ei, cum de apucă în tot serialul de întâmplări nătânge să mai aibă ce distruge, pornind mereu de la un decor civilizat, de la o costumație decentă, de la niște relații sociale normale? Parcă puse acolo de mâna unui zeu bun, dornic să vadă cum le vor sfâșia ei pe toate încă o dată și încă o dată… Dar Stan și Bran au, cel puțin, haz, cel puțin câte odată, pe când Doru, deși milostivit și el mereu de același zeu bun cu daruri nemeritate, sfărâmă fiecare cadou, având grijă să tragă și pe un altul în furia sa distructivă.” Cam aceasta era esența discursului pe care i l-a ținut Diamant de nenumărate ori fiicei sale, Lavinia ascultîndu-1 doar în funcție de nevoia pe care o avea în clipa respectivă de Niky. De data asta nu-1 lăsă să ajungă nici măcar până la a doua propoziție, când îi aminti că mai trecuse o zi și el nu reușise, în ciuda asigurărilor, să-l găsească pe Doru.

– De fapt, unde l-ai căutat?

– Unde? Peste tot! Am dat atâtea telefoane, încât am făcut scurtă la mână.

– Și te așteptai să-l găsești la telefon?!

– Ai tu o idee mai bună?

– Tu ești cel ce le știe pe toate, tu ești marele boss, mândria științei și a administrației județului… Când voia să fie rea – ce-i drept, nu foarte des – Lavinia ajungea la performanțe înalte.

Ce să-i răspundă?

– La poliție l-au înregistrat…

– Încă o dată? Păi, și noi l-am dat dispărut de o săptămână…

– Mă rog… Mi-au pus în față mai multe variante: fie că a plecat din țară…

– Ți-am mai spus că pașaportul e la locul lui și nu e chiar atât de tâmpit nici Doru să plece clandestin, atâta vreme cât are posibilitatea s-o facă legal!

– Mi-au mai sugerat că poate… ăă… poate e cu vreo femeie…

– Ăia cu care ai vorbit îi judecă pe toți după ei…

– Au anunțat toate posturile de poliție, toate spitalele… Ce să facă mai mult?

– Și pentru atâta lucru ai dat tu nenumărate telefoane?

– De când l-am cunoscut pe Doru, întotdeauna n-a făcut decât încurcături…

– Da, dar acum e dispărut! Poți să înțelegi deosebirea?

– O să apară! Nimeni nu se volatilizează…

– Tu nu vezi câte persoane dispărute se dau în fiecare zi la televizor?

– Eu n-am timp să mă uit toată ziua la televizor!

Dar Doru n-a apărut. Discutând, într-o seară cu niște vecini din Piatra Arsă despre ginerele dispărut, aceștia îi confirmară că și din cartier lipseau mai multe persoane. Înainte de revoluție, miliția a pretins că ticăloșii au fugit peste graniță sau că s-au încurcat cu alte femei. Acum, poliția promite să facă toate cercetările posibile. În fond, aceeași oameni se ocupă și acum, ca și atunci, de cazurile cu pricina. Se pare că se caută oile cu ajutorul lupilor. Unii dintre cei dispăruți cu ani în urmă n-au mai fost găsiți niciodată. Alții au fost descoperiți, întâmplător, morți. Mai există și numeroși criminali… Păi, sigur că există și criminali, atâta vreme cât există oameni omorâți! Nu, noi vorbeam de bandiți, nu de cei ce omoară organizat!

Diamant nu putea crede toate astea. Sigur, și la televizor, mai nou, mai apăreau fotografiile și semnalmentele unor persoane date dispărute, însă era vorba mai ales de copii sau de bătrâni bolnavi. Cei câțiva oameni în toată firea puteau într-adevăr să fi dispărut peste graniță sau la drăguțe. Dar Doru nu mai apărea.

Într-o zi, îl rugă pe un procuror, cu care lucra de mai multe luni împreună la prefectură, să se ocupe de caz. Omul se arătă amabil, veni acasă la Lavinia, aceasta îi povesti tot felul de lucruri despre Doru.

– De fapt, eu nu vreau decât să vă ajut, accentua omul legii. În mod normal, trebuia să vă invit la procuratură…

La întrebările sale, Lavinia povestea amănunte cu totul necunoscute de Niky. Parcă era vorba de un cu totul alt personaj. Doru ar fi făcut disidență înainte de „evenimentele din decembrie”, ar mai fi avut de lucru cu securitatea și înainte, chiar și în afara acelei treceri frauduloase a frontierei, ar fi fost părtaș la un grup care tipărise manifeste, grup în mare parte arestat, el scăpând nedeconspirat. Și altele asemănătoare.

Procurorul nu lua nici un fel de notițe, doar asculta și, din când în când, mai punea câte o întrebare. Părea un domn impecabil, luând foarte politicos la cunoștință o poveste de familie. Ca între vecini.

In schimb, Niky își rodea unghiile. Versiunea Laviniei semăna leit cu istorisirile din manual despre uteciști. Niky vizualiza scenele ca într-unul dintre numeroasele filme stas, rulând ani și ani de zile pe ecranele cinematografelor și ale televiziunii. (O vreme, acele producții n-au mai fost difuzate, dar după doar puțini ai, umpleau din nou programele numeroaselor posturi românești, chiar și la TVR Internațional.) „Doru Pistruiatul!“. Și figurile maladive depersonalizate ale torționarilor îi apăreau în față. Păi, astfel am putea să-l și găsim pe dispărut, își zise Diamant și se concentră, poate-poate va descifra fizionomiile de pe măștile ce i se treziseră în imaginație. Dar nu erau decât chipurile unor actori cunoscuți, specializați în comisari ai siguranței sau ai jandarmeriei, umblând toată ziua după cei patru sute de comuniști ilegaliști din fabrica având optzeci de angajați. Corect, „ca scos din cutie“, până și procurorul-cunoștință părea să facă parte dintre cei ce-i reveneau în memorie. „Și Iulius Caesar avea o armată secretă, și toți dictatorii de dinaintea sa. A existat, desigur, și siguranța, a existat și securitatea, există și serei. Dar toți ăștia să nu facă altceva decât să răpească și să omoare oameni?“

Lavinia povestea mai departe isprăvile fără de sfârșit ale soțului ei – sau atât cât pretindea că știe și ea – și domnul elegant asculta, dădea din cap, mai sorbea o înghițitură din ceașca de cafea.

Niky privea scena ca într-un coșmar.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.