„ConTempo”, numit şi „ABBA muzicii clasice”, după 20 de ani

După douăzeci de ani de excelenţă interpretativă, cvartetul de coarde RTÉ ConTempo, considerat unul dintre cele mai bune din lume, a fost punctul central al celei de-a doua ediţii a seriilor Celebrates!, din cadrul Festivalului ICon Arts, concertul lor excepţional, care a entuziasmat publicul, încheind Festivalul.

Ne-am cunoscut demult”, povesteşte Adrian Mantu. “Andreea şi Bogdan s-au cunoscut de la cinci-şase ani, la Şcoala de Muzică din Bucureşti. Eu eram mai mare cu doi ani decât ei. Pe Andreea am cunoscut-o în ‘90 şi a mai durat cinci ani până am format cvartetul. Ingrid a venit la ei în clasă cred că printr-a şaptea, ei toţi au fost colegi, au fost împreună tot liceul şi apoi la facultate”.

În ’90, Adrian Mantu forma un cvartet cu fraţii Vornicelu. “Dan Claudiu Vornicelu, care s-a sinucis, era un geniu, tocmai câştigase Enescu, cu el şi cu fratele lui, la vioara a doua, eram în cvartet, iar la violă tot timpul, nu ştiu de ce, schimbam, la două trei luni. Şi până la urmă a venit Andreea să cânte cu noi. Ingrid şi Bogdan aveau alt cvartet”. În acea perioadă se hotărăsc să meargă la un concurs, dar, din varii motive, nu reuşesc şi renunţă la idee. Cu o lună înaintea competiţiei se întâlnesc cu un compozitor, prieten comun, care le sugerează să facă echipă cu Ingrid şi Bogdan.

Am fost la concursul ăsta, am luat locul II şi atunci am zis că s-ar putea să iasă ceva. Dar în ’95, când ne-am întâlnit noi, Ingrid şi Bogdan cântau într-un cvartet, noi într-un cvartet, Andreea tocmai jucase într-un film al lui Pintilie, Trop Tard, care a fost selectat la Cannes, eu câştigasem un job în Germania, adică erau multe lucruri care puteau să ne despartă. Or fi avut şi Ingrid, şi Bogdan alte idei, poate, despre viaţă şi toate s-au schimbat. Am renunţat la toate astea”.

Adrian Mantu

Ca un semn prevestitor al carierei lor peste hotare, cvartetul ConTempo nu a avut debutul pe o scenă românească, ci la Viena. A urmat apoi un concurs la Roma şi de-abia apoi au performat în ţară, la Concursul Mozart, de la Cluj, în ‘96. A urmat experienţa canadiană, în ’97-‘98. Au aplicat pentru o bursă şi au fost acceptaţi. A fost o perioadă fertilă pentru studiu, cu câteva participări la concursuri importante internaţionale. Aşa a venit şi invitaţia de la Royal Academy, de a participa la cursuri cu cvartetul Amadeus.

A fost greu de ales. Noi ne pregătisem să participăm la un concurs în Canada, de fapt de aceea ne-am şi dus acolo. Am participat la 15 concursuri internaţionale şi numai la două nu am luat premii, iar acesta a fost unul dintre ele, dar a fost chiar la început, am ajuns însă în semifinale. Oricum, pregătindu-ne pentru concursul ăsta, alţi profesori ne-au recomandat să mergem şi la Praga, şi la Munchen, şi la Berlin şi am reuşit să luăm premii, lucru care ne-a deschis drumul spre Londra. Am fost invitaţi să predăm la Royal Academy, o rezidenţă de trei ani. Bine, într-adevăr eram şi noi foarte tineri, unii studenţi erau mai în vârstă ca noi, dar asta ne-a ajutat să trecem într-o altă etapă”.

A urmat o altă perioadă de perfecţionare, timp în care şi-au încercat forţele la noi concursuri pe scenele internaţionale.

Dintre toate, la Londra a fost cel mai important, unde am luat locul III, dar am câştigat şi premiul publicului, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istoria concursului, de obicei îl câştigă locul I sau II, iar primele două locuri au fos pur şi simplu huiduite. Am avut multe cronici pozitive şi până la urmă orice publicitate e binevenită. Diferenţele au fost foarte mici, juriul era împărţit. Am fost şi eu în juriu şi ştiu că e foarte greu să decizi, nu pot zice că meritam locul I de departe. Dar pentru public meritam şi acest lucru e cel mai important, noi pentru public cântăm. (…) Într-un fel, am primit mai multe invitaţii pentru locul ăsta III decât pentru alte locuri I. Pentru că dacă acum 30 de ani câştigai un concurs şi aveai o carieră, acum poţi să câştigi şi 5-6 şi tot s-ar putea să nu reuşeşti. Faptul că după 20 de ani suntem încă împreună şi cântăm în jur de 120 de concerte pe an dovedeşte că am reuşit. Mai mult decât atât, nu numai că am reuşit, dar avem şi o viaţă cât de cât normală, fiecare cu familii, cu copii. Şi fiind căsătoriţi, practic în cvartet, e foarte dificil pentru că tot timpul suntem plecaţi în acelaşi timp. Trebuie să facem nişte sacrificii. Când eşti tânăr şi nu ai nicio obligaţie e altceva. A fost un an în care am zburat de peste 100 de ori, petreceam mai mult timp în aer decât studiind la violoncel sau decât cu cvartetul”.

Adrian Mantu spune că toţi cei patru membri ai cvartetului sunt foarte direcţi în tot ceea ce fac şi spun şi aşteaptă acelaşi lucru de la cei din jur. “Asta ne face să avem şi un contact direct cu publicul. Pot să spun cu inima pe inimă că în ultimii 20 de ani nu s-a întâmplat să avem un concert şi să nu avem succes, fie că e vorba despre standing ovation, despre o mulţime de bisuri sau despre faptul că pur şi simplu publicul s-a simţit bine. Asta e o filosofie de viaţă a celor din cvartetul Amadeus, care la începutul carierei au fost duşi într-un azil de evrei în Anglia, pregătiţi ca, dacă nemţii vor cuceri Londra, să fie trimişi în lagăr. Pentru ei era o chestiune de viaţă şi de moarte şi, pentru că au trăit experienţa asta, ei îşi imaginau că oricând acest coşmar poate să reînceapă şi orice vis poate să dispară brutal. Atunci luau fiecare concert ca şi cum ar fi fost ultimul. Asta ne-a făcut şi pe noi să ne schimbăm complet filosofia”.

Cvartetul ConTempo

După concursul de la Londra, fiecare câştigător a primit o listă de concerte pe care trebuia să le susţină. Câştigătorii locului I nu puteau onora o invitaţie în Irlanda, pentru că unul din membrii grupului nu avea permis de muncă. Atunci au oferit-o cvartetului ConTempo, care, deşi nu avea viză pentru Irlanda, a reuşit până la urmă să susţină concertul. Era vorba chiar de oraşul Galway.

Nu ştiam nimic despre Irlanda, nici despre Galway, era oraşul cu cea mai rapidă creştere economică din Europa, dar şi Irlanda era atunci pe val. Apoi am primit invitaţia pentru un concurs de rezidenţă în Galway. Dacă ar fi venit înainte de acest concert, nu ne-am fi dus, pentru că nu ştiam nimic despre oraş sau despre Irlanda şi noi eram deja mutaţi în Madrid. Până la urmă s-a făcut o selecţie şi am câştigat, exact în Galway, unde am cântat, cum ar veni, din greşeală”.

Aceste programe de rezidenţă au o durată de 3 ani, tot timpul trebuie “să fii în priză”, să atragi publicul, să implici comunitatea, să lucrezi cu copiii, să concepi proiecte, să fii cât mai creativ. După 10 ani, în 2013, în urma unei audiţii europene, ConTempo a câştigat şi selecţia pentru rezidenţa RTE, devenind cvartetul de coarde al Radioteleviziunii Naţionale din Irlanda.

Eu, fiind învăţat cu sistemul ăsta, trebuie să mă întâlnesc cu zeci de oameni, să fac proiecte, e ca un hobby, nu pot să stau cu burta la soare şi să studiez zece ore. Publicul are, şi dacă ai studiat 10 ore sau deloc, aproape aceeaşi percepţie. De asta se produce şi ruptura asta între iubitorii de muzică clasică, care sunt din ce în ce mai puţini, şi artişti. Noi am fost învăţaţi că trebuie să studiem. Nu, trebuie să trăieşti, să mănânci, să faci o mie de lucruri şi toate te îmbogăţesc ca artist, orice te ajută: să ai copii, să cumperi o pâine, să ai experienţe. Faptul că studiezi zece ore nu are nicio relevanţă. Chiar au fost concerte unde am lăsat o piesă, două, pe care nu le-am studiat deloc, au fost la prima vedere şi au avut un succes extraordinar. Era chestia asta de noutate. Normal că dacă nu ai o tehnică foarte bună, nu poţi să o faci, iese un dezastru. Nu a fost din punct de vedere tehnic impecabil, dar a avut o energie fantastică.”

Adrian Mantu spune că cel mai important lucru pentru un artist este în primul rând să comunice cu publicul, să transmită un mesaj, să asculte muzica şi să o dea mai departe, către cei din sală, şi abia apoi să încerce să atingă perfecţiunea tehnică.

Mă simt extraordinar când studiez şi, dacă simţi asta, o transmiţi şi celor din sală. Să cânţi live tot timpul e un stres – la unii e conştient, la alţii poate e inconştient. Fiecare îşi caută tot felul de metode, unii pot să studieze zece ore ca să se simtă în siguranţă, dacă asta îi ajută. Eu merg pe principiul «cu cât studiez mai mult, cu atât cânt mai prost». E drept că am studiat nouă ore pe zi o grămadă de ani, nu a venit asta din neant, dar acum, cu vârsta şi experienţa, ştiu ce e mai greu, pe ce trebuie să mă axez. Şi ştiu că trebuie să comunici cu publicul. Ca la Beethoven, de exempu, care fără emoţie se spune că e zero barat. Văd copii cu premii care vin şi cântă ca la sport, mii de note, şi nu îi mai cheamă organizatorii niciodată. S-a rupt total contactul dintre artişti şi public. (…) Nu trebuie lăsat pe ultimul loc să exprimi ceea ce simţi, pentru că nu cânţi pentru o sală de doctori în muzicologie. (…) Muzicienii ştiu să citească foarte bine, dar nu mai învaţă să asculte. Ce văd în partitură aia reproduc, deşi ei trebuie să asculte. Noi am învăţat asta de la cântăreţii de muzică tradiţională, care cântă numai după ureche. Schimbă tempourile brusc, au tempouri mixte, trec dintr-o piesă în alta, nici nu se uită unul la altul, dar sunt tot timpul împreună, mai mult decât cel mai mare cvartet din lume, pentru că ascultă, nu citesc note. La ei mesajul intră direct. E fantastic”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.