Copleşitoare concerte cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim

Publicul s-a aflat într-un adevărat delir, ovaţionând atât orchestra, cât şi pe dirijorul Daniel Barenboim şi pe pianistul Radu Lupu. Aplauze şi iar aplauze.

Sala Palatului a devenit arhiplină la concertele oferite de “Staatskapelle” din Berlin, una dintre cele mai respectate orchestre din lume. Iniţial, a fost o orchestră de curte a Principelui-elector Joachim II de Brandenburg. “Staatskapelle” din Berlin deţine un palmares impresionant cu o serie de dirijori remarcabili, premiere şi înregistrări istorice. Orchestra este o unitate, proteică numai în glas, dar avântată ca un singur bloc în inflexiunile undelor sonore. Muzicienii extraordinari ai “Staatskapelle Berlin” au cântat dincolo de orice închipuire.

Publicul a perceput uriaşul talent al acestora şi a ovaţionat în picioare.

Din 1992, dirijorul Daniel Barenboim, care are darul de a-i exalta pe instrumentişti, se află la pupitrul ansamblului, iar din 2002, a fost numit dirijor pe viaţă. “Staatskapelle” din Berlin a fost desemnată de cinci ori “Orchestra Anului” de publicaţia “Opernwelt”, iar în 2003 orchestra a câştigat prestigiosul “Furtwängler Prize”. Barenboim este un magnific dirijor care ştie să-şi convingă orchestra, să comunice fantastic cu ea.

Daniel Barenboim dirijând Staatskapelle din Berlin

În concertul de deschidere de la Sala Mare a Palatului, avându-l la pupitru pe Daniel Barenboim şi solist pe Radu Lupu, s-au cântat “Rapsodia Română în Re major opus 1” de George Enescu, un mare arhitect al armoniilor sonore, şi “Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol major op. 58” de Beethoven. Li s-a adăugat “Simfonia nr. 2 în Mi bemol major, op. 63” de Elgar, o piesă foarte frumoasă, mai puţin cântată. La sfârşitul primei seri, publicul a aplaudat îndelung, Radu Lupu oferind trei bisuri cu lucrări de Beethoven. Radu Lupu s-a dovedit încă o dată a fi un excepţional artist, emoţionant în inflexiunile melodice, unde lirismul nu-şi pierde niciodată demnitatea. Interpretarea lui a fost splendidă. Cu sobrietate în ţinută, siguranţă dominată de inteligenţă, el a impresionat prin nuanţe minuţios cântărite, topind în esenţă detaliile sonore. El a adunat în decursul anilor o pricepere excepţională a nuanţelor. Simplicitatea, fără gesturi spectaculoase, inutile, căldura şi dăruirea de sine, nobleţea frazării îl aşază printre cei mai mari interpreţi contemporani.

În conferinţa de presă, Barenboim mărturisea: “Enescu a fost una dintre cele mai admirabile figuri muzicale ale secolului XX, în egală măsură compozitor, violonist şi pianist. Pe George Enescu îl compar cu Feruccio Bussoni, şi el un mare pianist şi compozitor. Problema cu Enescu e că a fost prea modern pentru conservatori şi prea conservator pentru moderni. Bucureştiul a fost întotdeauna un centru muzical major şi totul s-a datorat magiei lui Enescu”.

Radu Lupu, o plecăciune în faţa publicului bucureştean

Luni seară, din nou, un concert de zile mari, cum rareori ai ocazia să asculţi în viaţă. Radu Lupu împreună cu Daniel Barenboim ne-au dăruit “Concertul nr. 10 pentru două piane în Mi bemol major, K 365”, de Mozart. În aplauzele publicului, Radu Lupu a acordat, lucru rar, încă trei bisuri cu lucrări de Mozart. Aceeaşi intensitate, aceeaşi gradaţie, în multiple nuanţe.

În final, Daniel Barenboim s-a aflat la pupitrul orchestrei, oferind o “Rugăciune” a lui Verdi: Este vorba de “Quatro Pezzi Sacri” (“Ave Maria”, “Strabat Mater”, “Laudi alla Vergine Maria”, “Te Deum”), cu participarea excelentului cor al Filarmonicii “George Enescu”, dirijat de Iosif Ion Prunner. Succesiunea dezvăluie unitatea tematicii. “Murmurul unei Rugăciuni deschide imaginea finală a gloriei paradisiace, un Amen discret înnobilează şi încarcă cu emoţie sonorităţile corului şi orchestrei, într-o pagină muzicală de sensibilă expresie religioasă. «Te Deum»-ul lui Verdi are o linie stilistică ce dezvăluie cunoaşterea artei înaintaşilor italienei şi spiritul religios al lui Verdi care crease o viaţă întreagă muzică destinată scenei”, afirma cunoscutul critic Grigore Constantinescu.

În final, Barenboim s-a întrecut pe sine. Cu graţie şi virtuozitate, talent şi o forţă inepuizabilă, a fermecat întreaga sală, oferind câteva lucrări de Verdi, printre care şi un fragment din “Traviata”. Din tot trupul, veşnic în mişcare, ţâşneşte muzica. Fiecare deget cântă, braţul îndeamnă şi opreşte, desface motivele, apoi le adună într-un desen dantelat, dialogând tot timpul cu orchestra. Mâna lui deschisă prinde parcă spaţiul, îl împlineşte şi aşază fiecare instrument după o ierarhie dictată de cunoştinţa perfectă a voinţei verdiene.

Radu Lupu este însăşi muzica

Ioan Holender

Radu Lupu este adulat de melomani. “În faţa publicului, nu vrea să se concentreze decât asupra muzicii şi exigenţele faţă de sine însuşi sunt atât de mari, încât ascultătorii din primele rânduri îl pot auzi mormăind nemulţumit, chiar în timpul concertului”, scrie criticul Olivier Bellamy.

Pianistul trăieşte fiecare notă, vrea să înţeleagă fiecare acord, iar fiecare concert trebuie să fie un eveniment unic. Radu Lupu şi-a construit programele în jurul compozitorilor pe care îi înţelege în mod intim: Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann şi Brahms.

“Fiecare concert este pentru el un tur de forţă. Ca şi cum ar avea de urcat un munte în vârful căruia ajunge epuizat. La nivelul lui, arta este o problemă de viaţă şi de moarte”, afirma marele dirijor Lawrence Foster.

Daniel Barenboim şi porţile către absolutul din muzică

Daniel Barenboim este bun prieten cu Radu Lupu în asemenea măsură încât acesta este singurul pianist cu care dirijorul cântă la patru mâini în concert. Radu Lupu s-a instalat la Londra şi l-a cunoscut pe Daniel Barenboim, care avea să povestească: “L-am întâlnit pe Radu în 1970 şi n-am mai pierdut niciodată legătura. Deja la acea epocă el cânta ca un compozitor şi dădea impresia că inventează notele. Această calitate rară, necesară pentru a elibera esenţialul muzicii, s-a dezvoltat cu timpul, el a conştientizat-o şi a atins un nivel extraordinar. Nu face niciun gest comun, citeşte fiecare partitură în maniera sa foarte originală, întotdeauna diferită şi întotdeauna justă. În aceasta constă întreaga sa personalitate”.

Într-un interviu acordat în aceste zile, Barenboim declara: “De Radu Lupu mă leagă o prietenie ce durează de patru decenii, care se bazează pe recunoaşterea reciprocă a calităţilor noastre, pe o admiraţie reciprocă. Este foarte rar aşa ceva, Radu Lupu este foarte conştient de rădăcinile lui româneşti şi face tot ce este posibil ca ţara lui să fie recunoscută drept un centru muzical foarte important”. Radu Lupu este urmaşul celebrilor pianişti Clara Haskil şi Dinu Lipatti, născuţi şi ei tot în România, şi despre care Igor Markevitch spunea că sunt în acelaşi timp “înţelepţi şi copii”.

Iar Brigitte Engerer adăuga la rândul ei, în “Diapason”: “De fiecare dată când îl ascult în concert sunt mişcată până în adâncul sufletului, până la lacrimi. Este un estet, un solitar, un poet. Pentru mine, Radu Lupu este cel mai mare pianist în viaţă, cel mai profund, cel mai integru, cel mai expresiv. Este artistul adevărat”.

Barenboim şi Radu Lupu într-un dialog al pianelor

“Pianistul român dă mereu impresia că pleacă de la zero, fără un plan, fără hartă şi fără busolă. El reface drumul de la început, cu o puritate sonoră pentru a înţelege din nou o operă pe care o cunoaşte pe dinafară”, aprecia François-Frederic Guy. “Muzica lui, considera pianistul Philippe Cassard, porneşte de la tăcere. Din acest motiv nicio notă nu sună obişnuit, nimic nu este previzibil la el”. Un fortissimo poate fi murmurat, dând totuşi impresia că face să tremure fotoliile, un acord de şapte note poate părea ceţos în timp ce auzi distinct fiecare notă, aşa cum distingi culorile curcubeului. “Pianul lui reuneşte contrariile ca prin farmec. Este masiv şi transparent, orchestral şi vocal. Note false apar uneori ca un rid în colţul ochilor. Contează numai adevărul muzical care pleacă de la o viziune armonică profundă şi se desfăşoară într-o paletă infinită de culori retrasând toate subtilităţile sentimentului”.

Toate aceste mărturisiri ale apropiaţilor lui Radu Lupu sunt necunoscute publicului care îl vede intrând în scenă şi aşezându-se la pian nonşalant şi care descoperă spontaneitatea, inspiraţia de moment a interpretării.

Şi nu putem să nu adăugăm că totul se datorează inegalabilului director Ioan Holender.