Cum să înțelegem corect minciunile oficiale despre pandemie

Comisia Europeană „citește deja cu foarte mare atenție tratatele, ca să vadă în ce zonă putem fi încadrați și trași la răspundere”, a spus la un moment dat președintele Iohannis, într-o conferință de presă din octombrie.

A fost un răspuns neașteptat de sincer, pentru care ulterior s-a ales inclusiv cu critici răzlețe. Iohannis fusese întrebat dacă România ar putea pierde din banii europeni promiși ori dacă ar putea fi retrogradată de agențiile de rating dacă majorează pensiile cu 40%, iar el a explicat că unele cheltuieli sau majorări de venituri vor trebui amânate, ca să nu ne sancționeze UE și să nu scadă ratingul.

Din primele luni de pandemie, de când s-a pus problema unui răspuns unitar al UE la criză, adică de finanțarea statelor cu bani împrumutați în comun în numele Uniunii, statele bogate au început să le facă morală celorlalte, învinovățindu-le pentru numărul prea mare de bolnavi, morți și săraci. A rămas de pomină ministrul olandez Wopke Hoekstra, care a cerut impunerea de condiții pentru fiecare țară în parte la alocarea banilor, ca la FMI, și a acuzat statele din sud, Italia și Spania, că n-au fost destul de harnice și cumpătate încât să se poată descurca acum fără bani din afară. Până la urmă s-a ajuns la compromis doar fiindcă UE i-a convins pe virtuoși că se împrumută acum în numele țărilor membre doar pentru ca pe viitor să nu mai fie nevoie să facă asta, iar ele să se descurce singure. Acesta a fost de fapt sensul planului Next Generation EU, unde principala componentă este pachetul financiar „de redresare și reziliență”.

Acum însă, morala se face mult mai subtil. Jean Pisani-Ferry, fostul consilier al președintelui francez Macron și unul din cei mai informați economiști din lume, a publicat la 27 noiembrie un eseu în care tratează răspunsul la pandemie tot în termeni morali, de data asta evaluând cine a procedat corect (Asia de Est, Australia, Noua Zeelandă, Europa în măsura în care a reușit să-și redreseze economia în condițiile unui sprijin fiscal nu foarte generos) și cine a greșit (SUA, unde stimulentele fiscale generoase au umflat deficitul bugetar, dar și Europa, în măsura în care a relaxat prematur carantina și acum are parte de al doilea val). Concluzia lui e că statele nu sunt de fapt în situația să aleagă între sănătatea populației și salvarea economiei, ci între „a fi stricte acum și a fi forțate să fie stricte mâine” – în traducere, ar fi bine să nu susțină economia prin stimulente fiscale prea mari, fiindcă așa le va crește deficitul bugetar.

Tot la 27 noiembrie, Fabio Panetta, membru al conducerii Băncii Centrale Europene, a dat un interviu pentru ziarul portughez Expresso în care a spus, referindu-se la planul Next Generation EU, că prin acesta „țările din zona euro au făcut un pas mare în direcția unei integrări fiscale mai strânse și au creat așteptarea legitimă a unui răspuns fiscal comun în situația apariției unor viitoare șocuri cu impact asupra tuturor statelor”. Întrebat dacă asta înseamnă și că țările UE ar putea să beneficieze prin BCE de vreo formă de ștergere a datoriilor contractate din cauza pandemiei, așa cum a propus un oficial italian, Panetta a răspuns că așa ceva nu se poate și că singura cale de reducere a poverii datoriilor este „prin creșterea economică”.

Cât de strânsă ar urma să fie integrarea fiscală de care vorbește Panetta? Jens Weidmann, fost consilier al cancelarului Angela Merkel, actual membru al conducerii BCE și președintele Bundesbank, a ținut de curând un discurs la Harvard unde a explicat direct cum își dorește Germania să valorifice criza pandemiei la nivelul Uniunii: „Transferarea poverii datoriilor la nivelul UE va face necesară și transferarea la acest nivel a atribuției politicilor fiscale. Va fi nevoie de o integrare politică mult mai strânsă, iar în cele din urmă UE va trebui să se transforme într-un stat federal democratic. Există însă și o cale alternativă de a echilibra acțiunea și povara financiară în cadrul uniunii monetare: întărirea responsabilității statelor membre, care vor trebui să asigure existența unor finanțe publice solide. Desigur, depinde de cetățenii Europei, nu de bancherii lor centrali, să aleagă între cele două căi.”

Este deci limpede că modelul austerității sub leadership german continuă să se dezvolte și pe timp de pandemie, cu efect mai ales pentru țările care au resurse mai mici de a obține creșterea economică necesară pentru plata datoriilor și reducerea deficitului. Cea mai recentă analiză a băncii franceze Crédit Agricole observă că sunt „multe economii emergente care riscă retrogradarea din partea agențiilor de rating dacă nu reușesc o îmbunătățire suficient de rapidă a climatului economic”: printre acestea, țările foarte afectate de criza sanitară (India, Mexic, Indonezia), cele dependente de turism (Maroc, Tunisia) sau cele aflate pe ultima treaptă din categoria celor recomandate investitorilor și pentru care o retrogradare ar însemna căderea în categoria de investiții speculative (Mexic, India, Columbia și România).

Aceasta e a doua oară în ultimele două luni când România apare dată ca exemplu de potențială țintă a agențiilor de rating, după ce o reprezentantă a S&P o menționa ca atare, luna trecută, tot alături de Columbia. Pe atunci încă era în discuție creșterea cu 40% a pensiilor, dar și posibilitatea în general a țării de a face rost de bani în plus la buget fără a gâtui creșterea economică, atâta vreme cât din 2010 până acum, adică de la precedenta criză, niciun guvern n-a reușit să apropie colectarea de venituri fiscale de pragul de 30% din PIB, în timp ce media UE a trecut de 40%. Fitch, altă agenție care avertiza contra creșterii pensiilor, comenta în vară despre „cadrul fiscal al României, printre cele mai slabe din UE” și estima că o eventuală majorare de TVA ca soluție pentru consolidarea bugetului ar amâna redresarea economiei.

Cele de mai sus ne dau un alt context pentru comportarea guvernanților pe tot parcursul pandemiei, în afară de cel al campaniei electorale interne. Intenția de a arăta virtuoșilor europeni că românii se descurcă singuri în orice condiții s-a văzut în alocarea din primăvară a circa 2% din PIB pentru susținerea economiei, printre cele mai mici alocări din regiune și din UE, dar și în trimiterea în plină carantină a culegătorilor de recolte în Germania, Italia ori Spania (episodul cu sparanghelul este doar cel mai mediatizat din multe). Dorința de a arăta conformitate cu morala austerității recomandată de BCE și PPE l-a mânat pe președinte să afurisească ostentativ politicile PSD ori de câte ori a ieșit în public, iar premierul Orban a dat chiar asigurări că salariile din sectorul public nu vor mai crește decât când mai cresc cele din sectorul privat.

Mai departe, dorința de a demonstra că România e pregătită pentru viitorul stat federal european recomandat de bancherul Weidmann s-a reflectat în susținerea activă a ideii de condiționare a accesului la fondurile europene de anumite criterii morale („statul de drept”, indiferent cât de variabil ar fi definit de la Bruxelles, sau orientarea investițiilor spre domenii „verzi”, indiferent cât de mari ar fi nevoile în alte domenii). Tonul suprarealist al ministrului de finanțe Cîțu de câte ori a ieșit să laude redresarea fantastică a economiei sau încasările fenomenale la buget a fost și el menit să farmece urechile băncilor și ale agențiilor de rating. În fine, intenția de a da impresia că guvernul are sub control pandemia a început să se vadă tot mai strident în testarea mult sub capacitate și în cifrele oficiale aiuristice despre infectări, în special în zonele unde carantina ar aduce pagubele economice cele mai mari.

E ironic că mulți dintre criticii guvernanților i-au acuzat că ar vrea să ia mai mulți bani de la UE raportând date umflate despre situația infectărilor, când de fapt ei nu știu cum să le minimalizeze mai tare. Recunoașterea unui număr mare de bolnavi și morți ar fi însemnat, în ochii Europei la care se raportează guvernul Iohannis, nu doar o dovadă de vinovăție, de inferioritate morală, așa cum am văzut mai sus acuzațiile pentru Italia și Spania, dar ar fi obligat statul să recurgă la o nouă carantină generală – o lovitură grea pentru o economie firavă, cu deficit bugetar mare și cu datorie în creștere accelerată. Așa încât ordinul nescris ca o altă carantină să se evite cu orice preț are legătură nu numai cu dorința de a ține alegerile la termen, ci încă mai mult cu ideea că România e prea săracă să-și permită o carantină „ca în Vest”. Și dacă nu am avea alegeri, carantina generală ar fi evitată cu tot atâta efort de a ascunde adevărul și indiferent câte vieți ar fi sacrificate din cauza asta.

Electoral vorbind, o astfel de politică e bună pentru PNL: dacă va lua la aceste alegeri un scor mult peste meritul lui, va fi exclusiv pentru că s-a ferit să impună restricții mai dure, de vreme ce asta e în beneficiul companiilor care reușesc să facă în continuare afaceri înainte de Crăciun și al angajaților care încă au unde să meargă la muncă. Dar și pe mai departe îi va fi de folos noului guvern Iohannis, atâta vreme cât pentru orice eventuală măsură de austeritate va da vina tot pe PSD, iar pentru orice eșec în lupta cu coronavirusul va da vina tot pe cetățenii care nu se spală pe mâini cum trebuie.