De teamă, profesorii au ajuns să vorbească între ei pe holuri sau în curte

Interviu cu Ecaterina Andronescu, rectorul Universităţii Politehnice Bucureşti

Ce vă deranjează cel mai mult la „reforma Funeriu”?

Ar trebui spuse atât de multe lucruri încât nu ştiu cu ce să încep. Cred că cel mai tare mă deranjează această campanie de decredibilizare a sistemului de învăţământ. Şcoala este o instituţie fundamentală în orice stat. Dacă o pui la colţ, pui nu numai societatea de astăzi la colţ, ci o pui şi pe cea de mâine, pentru că şcoala este o instituţie care produce efecte pentru viitor. Şi părinţii, şi copiii lor au nevoie să aibă încredere că se duc la şcoală pentru că au ce şi de la cine învăţa şi pentru că şcoala îi ajută în viaţă. Deci faptul că vedem în foarte multe locuri din societate oameni care declară că nu au nevoie de şcoală, că şcoala este o instituţie de care aproape că nu mai avem nevoie, ne-a adus într-o mare măsură în situaţia în care suntem. Apoi şcoala a devenit Cenuşăreasa fiecărui buget, în fiecare an. Nu se poate să nu îi dai Cezarului ce este al Cezarului. Cenuşăreasa din poveste era îmbrăcată cum era, pentru că acestea erau resursele ei şi nu se putea îmbrăca altfel. Aşa şi cu şcoala, trebuie să îi dai ceea ce i se cuvine ca să poată cu resursele respective să investească în cea mai importantă avuţie, inteligenţa umană.

De ce credeţi că pentru actualul guvern şcoala nu este o prioritate?

Nu se investeşte pentru că şcoala nu este o instituţie care să producă efecte imediate, şi, ca urmare, efectele nevăzându-se mâine sau poimâine, pot fi amânate aceste investiţii.

Decidenţii politici aşteaptă efecte imediate, ca după aceea să iasă în campanie şi să spună: iată, investiţia mea se vede într-un patinoar, n-are importanţă că acel patinoar este pustiu, sau într-un bazin, n-are importanţă că în bazinul acela nu înoată nimeni, dar se vede. Cei care au înţeles că nu aceasta este prioritatea culeg roadele acum. Putem da exemple nu neapărat din ţările la care ne uităm de foarte multe ori cu toată admiraţia. Coreea de Sud investeşte de foarte mulţi ani în educaţie şi consideră că profesorii reprezintă constructorii naţiunii. Tratându-i aşa, au reuşit să-i capaciteze să dea tot ce este mai bun din ei pentru a creşte generaţii performante. Japonia,Turcia sau Israelul pot fi alte exemple de urmat. Turcia investeşte în educaţie foarte mult. Dacă o să urmăriţi ce se întâmplă în foarte multe dintre universităţile din Turcia, unele au devenit, altele vor deveni în curând universităţi de top pe plan mondial.

Putem vorbi de o politizare excesivă a sistemului educaţional?

Da, categoric da. Cred că, în bună parte, noua lege dă puteri exagerate directorilor de şcoală, iar atâta vreme cât directorul este pus politic sau de către inspectoratul şcolar, atunci puterea acestuia devine discreţionară. De aceea, Ministerul ar trebui urgent să treacă la organizarea concursurilor de directori. Consiliul profesoral trebuie să fie acela care împreună cu Consiliul de Administraţie să decidă din acea unitate şcolară cine este cel mai potrivit pentru postul de director. Sigur, nu am fost niciodată director de şcoală, dar am fost prodecan aici în UPB, apoi rector şi ştiu că autoritatea nu îţi vine din funcţie. Poziţia aceasta de conducere într-o structură universitară sau într-o unitate şcolară vine din modul în care tu le arăţi că la rândul tău eşti profesionist şi colegii îţi recunosc această calitate, dar şi din modul corect în care îţi gestionezi problemele pentru care ţi-ai asumat responsabilitatea; cât eşti de obiectiv, cum tratezi toate problemele, în aşa fel încât performanţa şcolii să crească. În momentul în care directorul este cel care dă ordine şi doar atât, pentru că funcţia îi dă dreptul acesta, şansa de reuşită este în orice caz minimală, şi ea nu poate fi să spunem realizată decât prin frică. Or, eu nu cred că noi trebuie să ajungem să revenim la situaţia de dinainte de 1989.

A apărut din nou frica?

Mărturisesc că am avut în urmă cu vreo două luni de zile o întâlnire cu vreo trei sute de profesori de la Cluj care s-au văitat de acest lucru. Spuneau de la microfon: ne este frică să vorbim între noi în cancelarie, ne este teamă şi atunci ieşim pe coridor sau în curtea şcolii şi discutăm problemele legate de şcoală. Iertaţi-mă, nu cred că de aceea am trecut prin revoluţia din 1989. Există această teamă de a spune lucrurilor pe nume, de a risca să ajungi în vizorul direcţiunii şi să îţi pierzi poziţia din şcoală. Directorul le poate desfiinţa posturile, are această putere. Din păcate, trebuie să recunoaştem că aceasta este o realitate a perioadei pe care o trăim. Şi de aceea să ştiţi că, dacă vă uitaţi, mişcările sindicatelor din învăţământ nu reuşesc să adune foarte multă lume în stradă. Unul dintre motive este teama despre care tocmai vorbim. Plus că există o serie întreagă de măsuri care au fost luate şi care nu sunt de natură să întărească elementele democraţiei. Puterea trebuie întotdeauna să fie echilibrată în raport cu ceva, nu? Odată câştigată puterea, se pune problema dacă ştii cum să o foloseşti în mod corect. Pentru că ai câştigat-o în numele celor care te-au ajutat să ajungi pînă la ea. Este nevoie de un echilibru dat de sindicate. Sindicatele trebuie să apere interesele salariaţilor împotriva unor decizii care uneori ar putea fi abuzive, ale celor care conduc o instituţie sau un sistem. Dacă printr-o decizie hotărăşti să desfiinţezi cotizaţia pe care profesorul de bunăvoie şi nesilit de nimeni a acceptat să o plătească pe statul de plată în contul sindicatului şi laşi organizaţia fără resurse, evident că salariatul devine fără apărare. Şi atunci se instalează ceea ce spuneam: teama de a se exprima, de a-şi căuta dreptatea, de a încerca să îşi apere drepturile.

Orice problemă are şi soluţii. Bănuiesc că aveţi una de rezervă.

Titulescu avea o vorbă foarte frumoasă, care mie îmi place foarte mult şi o spun de foarte multe ori, poate tocmai ca să găsesc antidotul pentru situaţii de felul acesta. El spunea la un moment dat că trebuie să ne păstrăm speranţa ca să ne putem realiza curajul. Atâta vreme cât ne rămâne speranţa, chiar cred că trebuie să avem curaj. Noi, ca dascăli, dincolo de orice alte meserii despre care nu vreau să discut, nu avem voie să nu fim curajoşi. Pentru că suntem cei care îi creştem pe cei care sunt în faţa noastră. Dacă nouă ne este teamă, vom transmite teama şi celor din bănci. Şi atunci efectul devine mult mai păgubos. Cred că unul dintre rolurile şcolii este şi acela de a susţine elementele de democraţie din orice societate, prin vocea dascălilor, pentru că în şcoală, până la urmă, ei sunt cei care au voce.

Este legal instalat un ministru al Educaţiei care nu şi-a echivalat studiile în România?

După părerea mea, nu este valabil argumentul adus de Daniel Funeriu, care spune că structura care face echivalarea studiilor aparţine Ministerului Educaţiei şi nu vrea el în calitatea de şef al acestei structuri să beneficieze de echivalare. Cunosc activitatea oamenilor din direcţia respectivă şi vă pot spune că se lucrează cu o acurateţe extraordinară. Sunt convinsă că, dacă nu ar avea ce echivala, în nici un caz nu s-ar autoriza echivalarea studiilor. Atâta vreme cât toţi românii care au studiat peste hotare sunt obligaţi la revenirea în ţară să respecte această procedură, nu văd de ce există excepţii. Ministrul este totuşi şeful tuturor educatorilor într-un fel şi ar fi trebuit să dea exemplu.

Ce putem spune acum „la rece” despre mult contestatul examen de bacalaureat din acest an?

Niciodată nu voi fi împotriva măsurilor care ar putea creşte exigenţa în şcoli şi care ar ridica nivelul performanţei. Însă, din păcate, examenul de bacalaureat de anul acesta nu a făcut parte din această categorie. Acum, uitându-mă la cum s-a derulat examenul şi la ceea ce se întâmplă în continuare, aş aprecia că a fost o măsură gândită să reducă cheltuielile din educaţie. S-a redus foarte mult numărul studenţilor din anul I, ca urmare şi bugetarea sistemului de învăţământ superior s-a redus în mod corespunzător şi sigur că asta înseamnă un buget mai mic, cu care să poţi să faci faţă. Dar nu cred că asta este şansa României de mâine. De ce spun lucrul acesta? Pentru că la nivelul Uniunii Europene vorbim despre strategia Europa 2020, un document obligatoriu pentru toate ţările Uniunii, din care şi România face parte. Un document prin care toate ţările vor fi monitorizate. Ce scrie în acest document? Pe de-o parte, reducerea abandonului şcolar sub zece la sută. Or, în momentul în care eu comasez şi închid două mii de şcoli şi trimit şcoala la mare distanţă de casa copilului, în mod clar o să am o creştere a abandonului şcolar. Ca urmare, de acum mă aştept ca România să scadă şi mai mult pe acest criteriu în poziţia pe care o ocupă la nivelul Uniunii Europene. Vorbesc despre asta cu amărăciune, cu tristeţe. Un alt parametru care este prevăzut de această strategie se referă la numărul de absolvenţi de liceu. Strategia spune că, până în 2020, cel puţin 85% din generaţia 18-22 de ani trebuie să termine liceul. În momentul în care în lege e stabilit că se include clasa a IX-a în gimnaziu şi majoritatea şcolilor gimnaziale sunt în mediul rural, observ că după clasa a IX-a mulţi elevi nu vor mai ajunge la liceu. Tot în această strategie se vorbeşte de o pondere a celor care sunt absolvenţi de facultate. Când eu îi decimez de la bacalaureat cu bună ştiinţă, voi avea mai puţini studenţi, deci mai puţini absolvenţi.

Avem o armată de absolvenţi, scoşi pe bandă de adevărate „fabrici de diplome”. Cum poate fi stopat fenomenul?

Statul bugetează de circa 15 ani de zile cam acelaşi număr de locuri în universităţi, între 60.000 şi 62.000, inclusiv universităţile militare. În fiecare an avem cel puţin 150.000 de absolvenţi de liceu, deci oricum cu cele 62.000 de locuri suntem sub jumătatea ponderii de absolvenţi de liceu. În mod normal, statul ar trebui să gestioneze aceste locuri pe care le bugetează, corelându-le cu strategia pe care o urmăreşte, deci pregătesc forţa de muncă pentru obiectivele din strategie pe care le-am stabilit şi prin care doresc să dezvolt România. Restul absolvenţilor, până la 150.000, sunt studenţi cu taxă. Care este menirea mea ca societate? Să nu-i las să investească din resursele proprii în propria lor educaţie? Dimpotrivă, trebuie să încurajez acest lucru. Grija mea ca instituţie care gestionează acest sistem este să am grijă să nu existe derapaje precum cele ale unor facultăţi private pe care le cunoaştem, adevărate fabrici de diplome fără acoperire. Dar şi aici ar exista o soluţie. Am încercat să introduc un amendament la Legea învăţământului. Pe diplome n-ar mai trebui să scrie Ministerul Educaţiei, ci numele universităţii respective, în aşa fel încât angajatorul să ştie că responsabilitatea este de sută la sută a instituţiei care a emis diploma. Şi dacă a văzut că de la universitatea X vin oameni nepregătiţi, să renunţe. Şi atunci e treaba celui care a plătit taxa, trebuia să se intereseze şi el înainte dacă şcoala este bună sau nu şi, sigur, să o aleagă pe aceea care îi aduce şi satisfacţia găsirii unui loc de muncă.

Pe lângă un buget de minimum şase la sută din PIB, care ar fi punctul de plecare pentru refacerea sistemului educaţional?

Cei care gestionează sistemul de învăţământ nu trebuie să îl gestioneze după bunul lor plac. În mod normal, trebuie să se intereseze şi ce se mai întâmplă în jurul lor. Pentru că în sistemele de educaţie, după părerea mea, sunt cele mai mari frământări la ora actuală în toată lumea. Toţi caută să îşi construiască sisteme de educaţie performante, pentru că au realizat că de educaţie depind toate realizările unei societăţi. Dacă vă uitaţi la ultimul discurs al preşedintelui Obama, chiar lucrul acesta este subliniat, că performanţa elevului depinde de performanţa celui care stă în faţa clasei şi adaugă că ar trebui să învăţăm toţi de la sud-coreeni şi să îi tratăm pe profesori cum îi tratează aceştia, propunându-şi ca în următorii trei ani să selecţioneze circa 100.000 de profesori din cei mai buni absolvenţi de universitaţi din fiecare domeniu, ceea ce mi se pare un lucru extraordinar, un exemplu bun de urmat.