De unde vine agresivitatea?

Nu putem trece sub tăcere agresivitatea umană când, din nefericire, ea ne întâmpină la tot pasul, zi de zi. Înlocuirea comunicării și a respectului altei ființe cu lovitura se extinde. O vedem, de pildă, în eforturi de dezinformare și de afectare a prestigiului unor persoane, în exercitarea funcțiilor publice ca proprietate, în împiedicarea libertăților celuilalt, în răzbunări și persecuții, în asasinate și război.

S-a dovedit că omul nu este neapărat bun și rațional, nici măcar de la natură. În unele situații, agresiunea umană o întrece pe cea săvârșită de animale. Destul să observi mediatizarea conflictelor potrivit noii „corectitudini politice” și te lămurești. Imaginea iluministă despre om este astăzi evident înfrântă.

De unde vine, însă, agresivitatea? De unde înlocuirea comunicării cu recursul la forță în relațiile cu alte ființe? Sunt întrebări frecvente, care cer răspuns.

Nu este cazul să amintim istoria reflecțiilor despre agresivitate, deși ea este instructivă. Aș menționa doar că, pentru timpul nostru, contează un mănunchi de abordări.

Prima abordare este cea a psihologului cu formație medicală Arnold Herbert Buss (The Psychology of Aggression, 1961), care consideră că agresiunea este învățată, ca orice alt comportament. Devin agresivi cei care au observat din experiență că agresiunea le procură ceea ce doresc și pot trăi din agresiune. De pildă, cel care observă că prin violență își atinge scopul, o va exercita în continuare. Agresiunea poate fi considerată „reacție la stimuli, care dăunează altor organisme”.

A doua abordare aparține creatorului etologiei, Konrad Lorenz (Das sogenannte Böse. Zur Naturgeschichte der Agression , 1963), care susține că agresivitatea ține de presiunea ce stă în spatele mecanismului de selecție descoperit de Darwin. Ea se constată în relația cu alte specii, dar și în relația dinăuntrul unei specii. Există, în orice caz, un „instinct de agresiune (Aggressionstrieb)”, la animale și la oameni, care  nu este neapărat incontrolabil, în societate fiind canalizat prin ritualuri și ținut sub reguli. El nu vine din vreo „prăbușire culturală (Kulturverfall)”, ci ține de „spontanitate”.  Agresivitatea umană, ce se dezvăluie în războaie, crime, sadism este rezultanta unui  „instinct înnăscut” ce tinde spre exprimare și folosește ocaziile de a se manifesta.

O altă abordare a fost elaborată de psihoterapeutul grupurilor, Joseph Rattner (Aggression und menschliche Natur, 1970). Potrivit acestuia, agresivitatea este rezultat al educației și ține de „deformări culturale și educaționale”. Împreună, „psihologia comprehensivă a profunzimilor și analiza culturală (Verstehende Tiefenpsychologie und Kulturanalyse)” pot să o explice.

A patra abordare vine din cercetarea violenței (în particular, a terorismului) în societate. Friedrich Hacker a legat ideea unei „programări biologice” cu cea a „atitudinilor învățate social” (Aggression. Die Brutalisierung der modernen Welt,1977) și a susținut că agresiunea este o formă de comportament care poate fi influențată fundamental, așadar, redusă sau potențată, prin „învățare”. Cunoscutul consultant de instituții preocupate de combaterea terorismului considera că odată cu conștiința propriei agresivități începe procesul de reducere a agresivității și, în acest sens, a recomandat cooperarea instituțională, inclusiv la nivelul statelor. El a și formulat teze privind „violența”, precum „violența este problemă când există soluție la ea” sau „excepții de la interzicerea violenței devin reguli de aplicare a a violenței”.

În sfârșit, a cincea abordare aparține lui Erich Fromm (The Anatomy of Human Destructiveness, 1973), care pune agresivitatea într-un cadru dat de două coordonate: „instinctele” cu care este înzestrat omul și „caracterul” format în condițiile lui de viață.  Răspunsul cunoscutului psihanalist la întrebarea de unde vine agresivitatea? este dat în forma unor „studii analitice, psihobiografice”, care satisfac două întrebări: „1. Ce forțe instinctuale  determină un om, ce pasiuni îl constrâng sau îl fac să încline să se comporte cum o face? 2. Ce condiții interioare și exterioare sunt responsabile pentru dezvoltarea tocmai a acestor pasiuni (trăsături de caracter)?”. Erich Fromm a făcut și pasul nou, al examinării destructivității nu într-un domeniu sau altul, ci la nivel „global”, cum spune el, și al folosirii achizițiilor diverselor discipline, inclusiv neurologia. El a și precizat termenii – „agresiunea” este acțiune, dar și apărare la atacuri, „destructivitatea” este „pasiunea de a controla în mod absolut o ființă vie” – și a distins formele de agresivitate și de destructivitate.

Nu intrăm în discutarea obiecțiilor pe care aceste abordări de referință și le adresează una alteia. Cu siguranță că fiecare izbutește să explice cazuri.

Observ însă un numitor comun în toate acestea. El  constă în aceea că abordările amintite sondează individul, ca și cum doar la el își are originea agresivitatea. Faptul că viața individului se desfășoară de fapt în interacțiune cu alți indivizi, în mulțime, așadar, că mulțimile pot deveni agresive și, mai ales, că organizările și mobilizările din societate pot fi ele însele origini ale agresivității este puțin considerat.

Or, tocmai dependența vieții individuale de ansamblul interacțiunilor din care face parte a crescut. Firele dependenței s-au multiplicat incomparabil față de orice altă epocă. Exprimat în termenii filosofiei sociale clasice, „determinismul societal” este mai amplu ca oricând. Ca urmare, la generările deja semnalate ale agresivității trebuie adăugată viața în mulțime și mobilizările acesteia, încât individul nu mai găsește reazem în altceva sau pur și simplu nu mai vede alternative.

Disciplinările din societățile de azi sunt mai puțin directe și mai puțin perceptibile decât odinioară, dar mai complicate și mai subtile, iar individul le rezistă cu greu. Ca efect, este mai răspândit decât oricând comportamentul indus de conștiința că doar în organizările existente cineva și-ar putea reproduce viața sau, și mai nou, că „așa suntem plătiți”, „așa se cere”, „așa fac alții”. Instituțiile epigonice și mass media etalează azi mai clar „instrumentarea” și „luarea unul după altul” în societate, cu consecința expansiunii conformismului  și a fake news-urilor.

Deja Ludwig von Bertalanffy (Comments on Aggression, 1956), a observat că, la oamenii, agresivitatea nu servește doar ca mijloc pentru supraviețuire, ci trece mult dincolo de aceasta. „Cele mai periculoase forme de manifestare a agresiunii, care trec dincolo de supraviețuire și autodistrugere, se întemeiază totuși pe trăsături de caracter specifice ale omului, ce stau dincolo de nivelul biologic, mai exact în capacitatea sa de a crea lumi simbolice ale gândirii, ale limbii și ale comportamentului”. În generarea agresivității la oameni intră așadar mai mult decât înzestrarea și condițiile reproducerii firești a vieții.

Intră, însă, mai mult și decât „lumile simbolice ale gândirii, limbii, și comportamentului”. În spatele acestora stă ceva și mai puternic. Bunăoară, religiile au putut încuraja recursul la spadă, dar nicio agresiune nu a provenit exclusiv din credință. În opinia mea, intră în joc relațiile de putere socială, administrația și politicile, cu condiționările, manipulările și ideologiile lor, cu chemările lor.

Detaliez această observație plecând de la două idei pe care le-am argumentat pe larg în altă parte.

Societățile de azi sunt puse în mișcare de patru subsisteme: economic (în care includ și cercetarea tehnologică), administrativ, politic (în care includ și armata) și cultural. În esență, economia asigură bunuri și servicii necesare viețuirii, administrația facilitează accesul la acestea pe baze de drept, politica explorează alternativele, iar cultura procură motivațiile de acțiune (Metanarativii actuali, 2015). În fiecare moment, societatea este rezultatul interacțiunii subsistemelor. În zilele noastre, însă, politica imprimă direcția mișcării, încât de ea depind comportamente pe scară mare.

Politica nu mai este demult doar coordonare a eforturilor dintr-o societate a cetățenilor maturi, care stabilesc prin dezbatere direcția. Ea a devenit tot mai mult telos, organizări și acțiuni în consecință.  Politicile proiectează societăți întregi și devin „administrări”. Nici nu mai este un singur fel de a practica politica. Există  atâtea feluri de a practica politica, câte tipuri de acțiuni putem decela.

Dar ce acțiuni stau la dispoziția politicii azi? La un inventar, putem vorbi de acțiuni instrumentale, strategice, comunicative, dramaturgice, etice, acțiuni în raport cu absolutul și reflexive (Stăpânirea complexității, 2023). Putem formula, pe baza experiențelor istorice, și unele concluzii. De pildă, o politică redusă la acțiuni instrumentale și acțiuni strategice nu are cum să fie democratică. Ea este în raport cu un scop – valorile fiind cel mult secundare. Politica în raport cu o valoare, ca, de pildă, iubirea semenilor sau dreptatea, este în afara ei. Sau, politica ce ignoră acțiunea reflexivă, care înseamnă  ipotetica punere în paranteze a ceea ce este, este inevitabil dogmatică, căci nu ia în seamă schimbarea lumii. Una care rămâne la acțiuni dramaturgice, adică la autoprezentări, este cel mult manipulativă. Una care respinge raportarea la absolut devine nihilistă.

Terenul este deschis pentru diferite modelări ale politicii. În societatea modernă, constituțiile democratice au pus politica pe o direcție nouă. Numai că a rămas tentant să se iasă în afara constituției, iar terorismul, alegând agresiunea, o face. Prototipul rămâne ceea ce spunea Adolf Hitler, la înfățișarea din 1930, în sala de judecată: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. /…/ Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974, p.332).  Că această turnare a dus la violență extinsă, se cunoaște.

Tipologia politicilor urmează tabloul acțiunilor posibile. În fiecare acțiune este asumată o imagine a omului și se prefigurează un om cu anumite comportamente. Agresivitatea este acolo unde comunicarea a încetat și se recurge la orice mijloc. Devenite exclusive,  acțiunile instrumentale și strategice sunt astfel mai susceptibile să încurajeze agresivitatea. O politică bazată pe ele o favorizează, iar oamenii de sub această politică ar putea lua agresivitatea ca ceva „natural”.

Agresivitatea nu vine doar din individ, nici doar din biografia lui, nici din relația lor. Ea vine și din alte locuri – tot mai mult din societate, cu organizările, condiționările, manipulările, ideologiile și propagandele lor. De aceea, agresivitatea nu se poate diminua fără a reconcepe organizările instituționale, politicile și acțiunile pe care le favorizează pe direcții noi, sau măcar noi în context. Reconceperea și schimbarea rămân însă tot în răspunderea politicii.  (Din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)